Când pianul are aripi de înger

Într-o lume asurzitoare, care şi-a pierdut armonia, unde zgomotele te năucesc, muzica a devenit o raritate. Ce poate fi mai surprinzător, mai emoţionant, decât o întâlnire cu frumuseţea unică a sunetului, a pianului, atinse de o mână vrăjită! Priveşti şi asculţi cu o bucurie pură, ca cea a unui copil, limbajul profund, vibrant, al unei mari artiste: Ilinca Dumitrescu.

Când atinge clapele pianului, miracolul se întâmplă sub ochii tăi. Corola de minuni a lumii se deschide în faţa ta, iar Ilinca Dumitrescu începe să cânte. Sub cupola Ateneului Român, nu de mult, au răsunat cele mai frumoase piese muzicale ale marelui compozitor finlandez Jean Sibelius, iar după concert, am avut privilegiul să stau de vorbă cu domnia sa.

Doi vrăjitori ai pianului, Ilinca Dumitrescu şi Radu Lupu

Ateneul Român este unul dintre locurile dumneavoastră de suflet. De fiecare dată când păşiţi în această sală, chiar dacă se întâmplă pentru a mia oară, emoţiile vă copleşesc. Care sunt primele amintiri care vă leagă de Ateneu?

Da… ce întrebare frumoasă. Atâtea amintiri mă leagă de Ateneu, îmi este un loc foarte familiar. Aveam câţiva ani când mergeam la concerte, cu părinţii mei. Bineînţeles, în primul rând, când erau integralele tatălui meu (n.n: compozitorul Ion Dumitrescu). Îmi amintesc, când dirija George Georgescu era o mare bucurie în familie, era un prieten al nostru şi eu îl iubeam nespus. Ca o paranteză, el zicea: “Pe fetiţa asta eu o s-o dirijez, primul concert o să-l cânte cu mine!”. Nu s-a mai întâmplat, fiindcă el a murit în 1964, la senectute, iar eu am debutat cu orchestra în 1968, copil încă fiind.

Rememorez apoi primele ediţii ale Festivalului şi Concursului Internaţional “George Enescu”, vraja aceea din 1958, din 1961, când ascultam pentru prima oară atâtea lucrări magice, pentru orchestră sau pentru pian. Am autografe cu dedicaţie pentru mine – le-am păstrat cu sfinţenie – de la marii artişti care concertau atunci (de exemplu: de la Arthur Rubinstein, de la Claudio Arrau – unii dintre pianiştii mei preferaţi – şi mulţi alţii).

Debutul meu la Ateneu a fost la 11 ani (păstrez o fotografie, cu o fetiţă slăbuţă, cu o fustă scurtă, cu părul tuns băieţeşte şi cu un zâmbet larg, cu mâini mari, cu pianul negru alături şi cortina somptuoasă a scenei în spate). A fost atunci o audiţie a Liceului nostru de Muzică nr. 1 (actualul Colegiu Naţional de Arte “Dinu Lipatti”). Am cântat, pe lângă alte piese, şi o lucrare de Tudor Ciortea, în primă audiţie şi dedicată mie, maestrul fiind în sală, într-o lojă în dreapta.

Apoi, în 1969, la 16 ani, am cântat Concertul nr. 3 de Beethoven cu Orchestra “Academica” a Conservatorului din Bucureşti, dirijată de Alexandru Şumski. Debutul cu Filarmonica “George Enescu” l-am făcut la 17 ani, cu Concertul de Schumann, dirijat de Mircea Cristescu.

De atunci, am cântat de atâtea ori cu Filarmonica şi am avut nenumărate recitaluri pe scena mea favorită, una din cele mai frumoase din lume, cu o acustică perfectă.

O secvenţă memorabilă din istoria muzicii româneşti, maestrul Ion Voicu şi tânăra şi talentata Ilinca, păşind cu îndrăzneală în lumea mare a interpreţilor

Fiecare concert pe care-l susţineţi pe scena Ateneului sau oriunde în ţară şi în lume îl pregătiţi cu multe luni înainte, studiind intens, cu maximă atenţie şi seriozitate. Dincolo de exerciţiu, dincolo de cercetarea muzicală, se află trăirile autentice, puternice, cele care conferă sens şi valoare apariţiilor dumneavoastră artistice. Cât de mult lucrează Ilinca Dumitrescu pentru un concert? Ce anume vă inspiră? Ce anume vă influenţează?

Vedeţi, am avut bucuria o viaţă întreagă de a-mi alege singură repertoriul, de a poposi pe îndelete în secolele, deceniile care mi-au plăcut din istoria muzicii. Întotdeauna am fost atrasă de trecut, istorie, arheologie. Un muzician – solitar – îşi poate permite acest lucru, un actor, de exemplu, mai puţin. Actorii sunt legaţi de un grup mare, nu pot hotărî singuri ce-şi doresc. Un muzician solist, mai ales pianist, poate avea acest dar dumnezeiesc de a cânta, de a interpreta, de a analiza singur orice partitură doreşte. De a zbura, cu aripi mari, unde vrea în Istorie. De a-şi clădi evenimente, să le spunem aşa, de a-şi pune în faţă munţi pe care trebuie să-i escaladeze. În liniştea camerei de lucru, în mii şi mii de ore de studio, nu te mai afli în lumea reală, te desprinzi de tot şi de toate. Pluteşti, sondezi abisurile, infinitul, emoţiile te învăluie, gândurile şi meditaţia le clarifică şi le aşază la locurile lor. Ai puteri demiurgice.

Singură, mi-am pus întotdeauna în faţă nişte idei – unele chiar enigme– pe care trebuia să le desluşesc, să le dezvolt şi să le transform în evenimente muzicale. Am realizat cicluri de recitaluri: Decenii contemporane, în anii 1980, Liedul – univers ideatic, în anii ’90, Sonata pentru pian de-a lungul veacurilor, în derulare. Dar reuşita mea cea mai mare cred că sunt aceste recitaluri de autor, monografice, dedicate unui singur compozitor. Iertaţi-mi lipsa de modestie, dar sunt puţini interpreţi pe plan mondial care au făcut aşa ceva. Am început în anii ’80, cu programele Chopin şi Mozart (câte două programe diferite, pentru fiecare autor), în săli arhipline la Ateneu. Am continuat cu Scarlatti, Bach, Schumann, Albeniz, Messiaen ş.a., tot la Ateneu. De asemenea, am realizat programe Haydn, Beethoven sau Enescu, Jora, Ciprian Porumbescu, Filip Lazăr.

Concertul la care ne referim acum – dedicat lui Jean Sibelius, la 150 de ani de la naştere – face parte din acest amplu arc de timp muzical, desigur cel mai important proiect al vieţii mele.

M-aţi întrebat cât de mult lucrez pentru un concert. Depinde, niciodată la fel, fluctuaţiile sunt mari. Însă întotdeauna am privit cu seriozitate maximă, multă plăcere şi extremă curiozitate pregătirea unui nou program. Este o etapă interesantă, febrilă, e legată de multe ori şi de evenimentele din jur, de oameni, de senzaţii. Recitalul acesta Sibelius l-am pregătit în lunile august-septembrie-octombrie, exact când lângă vechea mea casă interbelică din Cotroceni, lipită de ea, se construia una nouă, puternică, îndrăzneaţă. Am văzut pentru prima oară în viaţă cum se ridică, din neant, o casă. Ce forţe umane, spirituale stau la baza unei construcţii. Şi, cum “arhitectura este o muzică îngheţată”, formele mari ale Sonatei sau poemului Finlandia de Sibelius s-au înălţat alături, în liniştea serilor şi nopţilor când trepidaţia, vitalitatea şantierului învecinat adormeau. O experienţă stranie, intensă, pe care nu am mai trăit-o şi pe care nu o voi uita.

Emoţionanta întâlnire cu doi monştri sacri, acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga şi unicul Iosif Sava

La 150 de ani de la naşterea compozitorului finlandez Sibelius, un model cultural pentru acest superb oraş nordic, v-aţi gândit să oferiţi în premieră publicului din România o seară Sibelius, cu piese foarte puţin cunoscute la noi. Când v-aţi apropiat de universul acestui compozitor şi ce anume v-a atras şi v-a surprins la el?

Întotdeauna am fost atrasă de ţările nordice, de muzica, mitologia, istoria, oamenii lor. Am cântat din adolescenţă pagini celebre ale norvegianului Grieg (Concertul pentru pian şi orchestră, piese lirice), iar mai târziu m-am apropiat de universul finlandez. Am interpretat multe şi diferite lucrări – în primă audiţie la noi – de importanţi creatori: Selim Palmgren, Einojuhani Rautavaara, Erik Bergman, Joonas Kokkonen, Usko Meriläinen (pe ultimii doi i-am cunoscut personal). Dar, bineînţeles, Sibelius rămâne figura centrală a muzicii finlandeze. Paradoxal, muzica pentru pian ocupă un loc mai puţin important în creaţia acestui simfonist înnăscut, cu o gândire muzicală monumentală. Dar splendoarea melodică şi ingeniozitatea amestecului trăirilor de spirit, schimbătoare, fulgurante, din miniaturile pentru pian (cu nume de flori, copaci şi multe altele) şi capodopera Valsul trist – atât de cunoscută – rămân definitorii pentru opera lui. Apropode Valsul trist: în primii ani m-am ferit să-l cânt, fiindcă mi se părea o lucrare prea “bătătorită”, prea des cântată, şi cam întotdeauna nu bine interpretată, greoaie. Mi-am dat seama însă, studiind-o acum, că pianul poate oferi cu totul alte faţete, irizări ale stării de spirit – de la tristeţe, însingurare, la incandescenţa afectivă şi înapoi, într-o cădere de şi mai mare tristeţe, deprimare. Este o lucrare fină, adâncă, poate rivaliza cu celebrele valsuri ale lui Chopin. Orchestraţia o îngreunează, pianul solo o eliberează, îi dă aripi.

Cu Filarmonica din Oslo, în 2006

Seara Sibelius de la Ateneul Român a fost organizată impecabil de Filarmonica “George Enescu” şi de Ambasada Finlandei la Bucureşti. Aveţi, de altfel, o legătură specială cu scena muzicală din Helsinki. Ce ne puteţi spune despre această prietenie muzicală?

Un rol important l-a avut ambasadorul Finlandei în România, acum aproape 20 de ani, domnul Pekka Hartilla – un remarcabil diplomat şi o persoană de fineţe intelectuală şi umană, meloman împătimit. Ne-a legat o prietenie care dăinuie şi acum, la mulţi ani după plecarea sa din ţara noastră. Domnia sa mi-a adus din Finlanda multe partituri, iar împreună am organizat acele Seri ale muzicii finlandeze la Muzeul Naţional “George Enescu” (şase ediţii), festivaluri de prestigiu şi impact în viaţa muzicală românească a acelor ani.

Am concertat de multe ori la Helsinki şi în alte oraşe, în săli prestigioase, am avut succes, am fost reinvitată. Am cântat muzică finlandeză, românească, seri integrale Mozart, Chopin, Enescu (în anii comemorativi), o seară de muzică veche italiană şi multe altele.

Nu pot să uit recitalul de la Hämeenlinna, la celebrul muzeu memorial Jean Sibelius. Publicul înconjura pianul, în salonul vechii case de lemn. Aşa cum îmi place mie, simţeam fluidul magnetic. Cântam Chopin, Sibelius, Enescu…

Aţi conceput foarte interesant şi inedit concertul de pian dedicat lui Sibelius. Prima parte a fost a pieselor-bijuterie ale compozitorului, miniaturi pline de sensibilitate şi fior liric, 16 la număr, iar cea de-a doua parte a adus în atenţia melomanilor două compoziţii aparte: Sonata op.12 şi poemul Finlandia op. 26. Aş dori să dezvăluiţi cititorilor noştri care a fost gândul, dublat de emoţie, în modul cum aţi ales şi conceput repertoriul?

Pe lângă acele piese lirice – despre care am vorbit -, am vrut să-l înfăţişez pe Sibelius monumentalul, simfonistul, constructorul, orchestratorul redutabil.

În partea a doua a recitalului, pianul trebuia să sune ca o orchestră, grandios, cu multe instrumente de suflat, cu percuţie. Am mai avut această experienţă, de exemplu, cu Suita Romeo şi Julieta de Prokofiev, una din lucrările mele cele mai iubite şi pe care o interpretez des. Nu e uşor să cânţi la pian, din această muzică de balet, Moartea lui Thybald sau Montecchi şi Capuletti, ca să vorbesc doar de două secvenţe. Trebuie să transmiţi fiorul tragic, sentimente diferite, puternice, de la incandescenţă, vâlvătăi, la blocuri de ghiaţă, de la senzualitate la cerebralitate, cu un singur instrument (pianul) mânuit de o singură fiinţă.

O provocare a fost poemul Finlandia, celebră piesă, emblematică pentru ţara sa, în ediţia pentru pian a compozitorului. Era aici în prim-plan sentimentul de măreţie, de mândrie naţională, de luptă câştigată, de triumf. La orchestră, efectul este relativ simplu de realizat, cu zeci de instrumente la un loc. La pian – nu.

După concert, am fost bucuroasă să aflu că publicul şi specialiştii au apreciat şi înţeles intenţiile mele.

Acasă la Jean Sibelius, în 2008, în orăşelul Hamenlinna, unde a concertat în casa memorială. O seară de neuitat

Nu am cum să nu vă întreb, la ce proiecte vă gândiţi pentru Noul An 2016? Şi desigur, când ne vom reîntâlni la Ateneu?

După cum ştiţi, nu îmi place să vorbesc despre viitor. Nu îmi place să mă laud cu “ce voi face”, mă laud cu ”ce-am făcut”. Viaţa este atât de imprevizibilă, te duce într-o parte sau alta, unde nu te aştepţi. De multe ori, mi-am planificat cu migală anumite lucruri, turnee, călătorii, visuri, care nu s-au înfăptuit. În schimb, au apărut alte minunăţii, neaşteptate. Oameni providenţiali, situaţii inedite. Sau, dimpotrivă, momente grele, cu personaje duşmănoase, hidoase, potrivnice, momente în care a trebuit să mă lupt “ca o leoaică”!

La fel şi cu planificarea repertoriului, a concertelor. Deodată îmi vine o idee şi, iată, câteodată, se poate materializa imediat. Aşa s-a întâmplat cu recitalul Sibelius.

Cât despre reîntâlnirile de la Ateneu, desigur că vor exista, la începutul primăverii şi verii anului 2016. Cu programe-surpriză!

De-abia aştept să revin în faţa dumneavoastră, a publicului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.