Care sunt pariurile economice ale României în următorii ani

Zona de dezvoltare București-Ilfov, zona de dezvoltare Cluj, zona de dezvoltare Iași, zona de dezvoltare Constanța, zona de dezvoltare Timișoara, zona de dezvoltare Pitești, zona de dezvoltare Brașov, zona de dezvoltare Ploiești reprezintă nucleele cu potențial de creștere economică în România, conform Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României, document proaspăt elaborate la nivelul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Potrivit raportului Băncii Mondiale, *Competitive Cities*, cele mai dezvoltate regiuni ale României creează o „punte de dezvoltare” între
Bucureşti (nucleul economic al României) şi vestul ţării. Judeţele Timiş şi Cluj, care găzduiesc mari centre economice (Timişoara şi Cluj-Napoca), sunt pe locul doi, după Bucureşti, ţinând cont de nivelul PIB-ului pe cap de locuitor, fiind considerate ca două dintre cele mai dinamice regiuni ale ţării. Dintotdeauna au avut de cîştigat de pe urma faptului că oraşele din aceste judeţe au beneficiat de un anumit nivel economic şi a vecinătăţii cu frontiera de vest. Braşov, Sibiu, Bihor şi Arad au beneficiat și ele de pe urma vecinătăţii cu frontiera de vest. La celălalt capăt de ţară, Constanţa a avut de câştigat dat fiind că are cel mai mare port cu ieşire la Marea Neagră, lucru care îi asigură un acces uşor la pieţele mondiale.

Piaţa muncii din România s-a concentrat în jurul a câtorva oraşe aflate în creştere, o tendinţă care cel mai probabil va continua şi în viitor. De obicei, creşterea cererii de forță de muncă determină o presiune pe creșterea salariilor şi productivităţi lucrătorilor. Un model similar de concentrare apare și când se are în vedere distribuţia angajaţilor în sectoarele cu salarii ridicate, cu câteva oraşe ieşind în evidenţă ca fiind mai eficiente în atragerea acestor tipuri de domenii: București, Cluj-Napoca, Arad, Timișoara, Brașov şi Galați. Sectoarele cu salarii mari indică un model de concentrare mai pregnant, zonele urbane centrale fiind mai susceptibile să atragă sectoarele bine plătite (de exemplu, cel financiar, IT, asigurările) decât suburbiile aflate în creştere ale acestora, unde se situează predominant industriile prelucrătoare, spațiile de depozitare etc.

Documentul arată că în susținerea concluziilor privind zonele dezvoltate economic poate fi adus și indicatorul privind cele mai mari vânzări în sectorul de servicii financiare care se derulează în Municipiul Bucureşti, județele Cluj, Ilfov, Timiş, Argeş, în timp ce vânzările minime sunt înregistrate în judeţele Călăraşi, Tulcea, Ialomiţa, Teleorman, Vaslui.
Evident că vânzările din sectorul de servicii financiare sunt dependente de populaţie, nivel de trai și nivelul de dezvoltare economică din aceste judeţe, dar și de profitabilitatea din acest sector de activitate.

Există din ce în ce mai multe dovezi conform cărora anumite domenii din România devin din ce în ce mai concentrate în spațiu. De exemplu, industria software a fost localizată în cinci judeţe în 2011, faţă de zece judeţe cu 11 ani în urmă. Aceasta este o consecinţă naturală a aglomerării, deoarece firmele preferă să se localizeze în aceeaşi regiune, pentru a putea accesa o rezervă calificată de muncă, furnizori de încredere şi resurse comune de cunoştinţe şi inovare.

Din punct de vedere al accesibilității rețelei urbane (dată de situarea în proximitatea orașelor sau existența unei infrastructuri rutiere dezvoltate) și al potențialului de deservire urbană au fost identificate într-un studiu recent zonele cu accesibilitate ridicată sau foarte ridicată:

· zone de tip metropolitan (aureole periurbane): județul Ilfov, jumătatea vestică a județului Bacău, cea mai mare parte a județului
Prahova, Depresiunea Beiuș în jud. Bihor;

· axe cu potențial ridicat de dezvoltare (definite ca fâșii, culoare sau coridoare care concentrează așezări umane, activități antropice
sau fluxuri de materie, energie și informație), datorat avantajului competitiv câștigat de pe urma unei accesibilități ridicate față de ariile
învecinate:

o axele de dezvoltare *interregionale: *

– București-Brașov, București-Constanța, Oradea – Cluj Napoca – Brașov sau București – Craiova;

– Iași – Bacău – Brașov, Timișoara – Arad – Oradea – Satu Mare, Craiova – Pitești – Brașov, Bistrița Năsăud – Cluj Napoca – Deva, Craiova – Deva – Oradea.

o axele cu potențial de dezvoltare la nivel *intraregional:*

– în lungul coridoarelor hidrografice: Valea Mureșului și Valea Târnavei Mari în regiunea Centru, Valea Oltului în Regiunea Oltenia, Văile
Siretului, Bistriței sau Trotușului în Regiunea de Nord-Est etc.

– în lungul coridoarelor geomorfologice, așa cum este cazul culoarului depresiunilor intramontane din Carpații Orientali (Brașov – Ciuc
– Giurgeni), culoarul intramontan Rucăr-Bran sau aliniamentul Vatra Dornei – Câmpulung Moldovenesc – Gura Humorului.

– în lungul ariilor de contact dintre forme majore de relief (munte-deal, deal-câmpie): contactul dintre Subcarpați și Câmpia Română în
Regiunile Muntenia-Sud și de Sud-Est (Ploiești – Buzău – Râmnicu Sărat – Focșani).

– în lungul țărmului Mării Negre, între Năvodari și Mangalia.

Concentrarea firmelor active evidențiază majoritatea orașelor mari și mijlocii și zonele lor de influență imediată, cu unele excepții: Zimnicea, Filiași, Băilești, localitățile amplasate pe axa Ploiești-Brașov, Negrești Oaș, Dărmănești etc.

La nivelul anului 2011 funcţionau în industrie aproximativ 40.000 de companii, adică 10% din totalul întreprinderilor active, ceea ce arată cât de dependentă este economia românească de alte domenii, cum sunt comerţul sau serviciile, în primul sector activând peste 170.000 de firme. Totuși, analiștii economici arată că industria alimentară a avut o dinamică „formidabilă“ în privința exporturilor în perioada 2009 – 2012, ceea ce transformă acest sector într-unul strategic (Mereuță, 2013). Industria alimentară este considerată liderul industriei prelucrătoare din România, acoperind circa 25% din valoarea adăugată brută a acestei industrii. Cele mai importante companii exportatoare din industria alimentară în anii 2011 şi 2012 se află în Slobozia, Carei (ulei), Buzău, Țăndărei, Roman (fabricarea zahărului), București, Brașov (produse lactate). Un studiu coordonat de Cezar Mereuță evidențiază sectoare ce pot fi considerate puncte tari sau relativ tari în domeniul exporturilor românești (fabricarea produselor din cauciuc și mase plastice, fabricarea echipamentelor electrice,
agricultură, vânătoare și servicii anexe, fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor şi semiremorcilor, industria
metalurgică, prelucrarea lemnului, fabricarea substanţelor și a produselor chimice, fabricarea calculatoarelor şi a produselor electronice și optice), dar și sectoare cu oportunităţi importante de succes (industria alimentară, fabricarea produselor farmaceutice, industria construcţiilor metalice și a produselor din metal etc.).

În domeniul activităților industriale, la nivelul anului 2011, cea mai mare concentrare de firme se observă în marile municipii ale țării, reședințe de județ: București, Constanța, Cluj, Arad, Timișoara, Oradea, Brașov, Craiova, Iași. Un număr redus de firme industriale se înregistrează în județe precum: Vaslui, Brăila, Ialomița, Călărași, Dolj, Mehedinți.

Din perspectiva concentrării economice, se remarcă faptul că primele 14 orașe cu mai puțin de 50.000 de locuitori în funcție de cifra de afaceri asigură peste 50% din afacerile realizate de toate companiile din această categorie de orașe. Dintre acestea, se detașează orașul Mioveni, cu o cifră de afaceri de peste 3 md. euro/an, generată în proporție de peste 90% de către compania AUTOMOBILE DACIA S.A., partea a grupului francez RENAULT, cel mai mare exportator din România. Celelalte orașe din top sunt, în general, centre industriale importante (Năvodari, Sebeș, Mangalia, Odorheiu Secuiesc, Sânnicolau Mare, etc.).

Parcurile industriale definite ca zone economice delimitate teritorial în care agenţii economici se localizează având acces la infrastructură și utilităţi pot fi privite în perspectivă ca elemente generatoare de competitivitate, deși nu a fost studiat impactul lor asupra dezvoltării
zonei înconjurătoare. Peste 60% din aceste parcuri sunt amplasate la nivelul municipiilor şi oraşelor.

Desfăşurat în perioada 2004-2007 de către Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Programul INFRATECH a urmărit crearea şi dezvoltarea unei reţele naţionale a entităţilor de inovare și transfer tehnologic.
Începând cu anul 2007 au fost acreditate 42 de centre de transfer sau informare tehnologică, din care 41 sunt localizate în mediul urban, având activităţi acreditate în diferite domenii cu potenţial ridicat de inovare (biotehnologii, energii neconvenţionale şi regenerabile, tehnologia informaţiei și comunicaţii, optoelectronică, laseri, fizica radiaţiei, optică, spectroscopie, fizică tehnică, microelectronică etc.). De asemenea, la nivelul a 4 centre universitare importante (Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Galaţi) funcţionează parcuri ştiinţifice și tehnologice. Toate cele patru parcuri se concentrează pe software şi telecomunicaţii. Informaţiile disponibile sugerează că cel mai performant parc ştiinţific este cel care funcţionează în Galaţi, care se concentrează în special pe sector de IT (software). Acestea pot juca un rol important în viitoarele strategii regionale de specializare inteligentă și în creșterea competitivității regionale și locale.

În strânsă legătură cu potențialul competitiv al unui teritoriu se află și activitatea Cercetare și Dezvoltare. Regiunea București – Ilfov are aportul cel mai mare, de 22.234 persoane, din care municipiul București reprezintă 19.621 cercetători, adică 46,32% din total țară, ceea ce este extrem de mult în raport cu ponderea populației municipiului în raport cu populația României. Este evidentă polarizarea acestui indicator în acest oraș, cauzele care au determinat acest aspect ținând în primul rând de infrastructura de cercetare existentă în cadrul acestui municipiu. Ceilalți poli potențiali de cercetare (cu peste 500 de cercetători) sunt Cluj 3393 persoane, Iași 2573, Brașov 2259, Dolj 1889, Timiș 1772, Argeș 1165, Constanța 787, Arad 719, Hunedoara 565 și Sibiu 550 persoane.

Analiza accesibilității universităților în teritoriu evidențiază inegalități între diferitele teritorii și susține ideea unei mai bune
valorizări a rețelei urbane în vederea asigurării accesului unui număr cât mai mare de potențiali studenți și a unei colerări între centrele
universitare și zonele cu potențial competitiv.

O serie de studii au încercat să identifice potenţiale clustere în România. Definiţia clusterului este întâlnită și în legislaţia noastră (HG nr.
918/2006 din 12 iulie 2006 pentru aprobarea Programului de stimulare a cercetării, dezvoltării şi inovării – IMPACT) conform căreia clusterul este o grupare de producători, utilizatori și /sau beneficiari, în scopul punerii în aplicare a bunelor practici din UE în vederea creşterii competitivităţii operatorilor economici. „Polul de competitivitate” este o asociere de întreprinderi, organizaţii de cercetare-dezvoltare și formare profesională, ce acţionează în parteneriat pentru a pune în aplicare o strategie comună de dezvoltare. Această strategie este construită în jurul unor proiecte inovatoare având drept scop final abordarea uneia sau mai multor pieţe. Acelaşi raport din 2011 arată că, în România, clusterele, în sensul de aglomerări industriale s-au format în mod spontan, bottom-up, având la bază aglomerări industriale în anumite regiuni geografice. Acestea s-au bazat fie pe tradiţie: cazul clusterului de furnizori de componente
pentru industria automotive (Dacia-Renault) sau al celui Textil NE, fie se datorează localizării unor firme multinaţionale, cum este cazul clusterului Automotive Vest. O importanţă deosebită a avut-o Programul Cadru 7, pe baza căruia s-au creat 4 poli de competitivitate (Geotermal NV, Automotive Vest, Pro Wood, Textil NE), altele cel puţin 3 fiind generate după aceeaşi metodologie (Green Energy Covasna, Textil NE și ICT Vest). 11 dintre clusterele identificate deţin potenţial de a deveni poli de competitivitate de interes naţional, potrivit autorilor raportului menţionat.

Structurile de clustere agricole din România și polii de competitivitate reprezintă premise ale dezvoltării unor poli de competitivitate în
agricultură, se arată în document. Acești poli reprezintă un început de coagulare a producției și serviciilor din domeniul agricol, cu un capital social important. Nu există foarte multe inițiative, fapt cauzat și de dificutatea cu care fermierii se asociază (GAL-uri sau Grupuri de producători). Inițiativele de tip cluster nu au primit finanțare în România, dar, în cazul lor, primul pas este crearea asocierii de tip
cluster, acest lucru presupunând cercetare și implicarea mai multor actori cheie. În România s-au coagulat o serie de inițiative de tip clustere sau poli de competitivitate, susținute mai ales de mediul de cercetare și alți actori publici și mai puțin de mediul privat. Aceste inițiative se pot dezvolta și pot avea un efect de antrenare pentrun sector, ducând la atragerea unor investiții străine importante, în jurul cărora să poată gravita furnizorii de la nivelul teritorial. În momentul de față, clusterele existente nu au un impact foarte mare în cifra de afaceri a sectorului agrico-alimentar la nivel de teritorii, dar pot polariza factorii de creștere: finanțări și fonduri europene, crearea de
infrastructură și servicii, etc. Acestea sunt: Clusterul, pol de competitivitate IND-AGRO-POL, înfiinţat în 2011 la Craiova (domeniu de
activitate construcţia echipamentelor tehnice pentru agricultură şi industrie alimentară), Clusterul Regional al Produselor și a Industriei
Alimentare “AGROFOOD” creat în 2011, la Sfântu Gheorghe (judeţul Covasna), în scopul susţinerii întreprinderilor pentru a oferi produse şi servicii competitive pe pieţele naţionale şi internaţionale, Clusterul agro-alimentar AgroFood Crişana Banat, creat în 2011, entitatea “AGROPRO Oltenia Cluster” constituită în 2013 pentru domeniul agriculturii și dezvoltării, Clusterul Agro-Food-Ind Napoca creat în 2013, orientat către domeniul agro-industrial, având în vedere activităţi de inovare și transfer tehnologic atât la nivel regional, cât şi la nivel transfrontalier, Clusterul Ind Agro Invest Timişoara și Agro-Food Cluster Bucureşti Ilfov bazat pe experienţa majoră în domeniu Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Maşini și Instalaţii destinate Agriculturii și Industriei Alimentare (INMA).

În ceea ce privește *viticultura* și potențialul ei competitiv, se evidențiază o concentrare a viilor în regiunea Sud-Est, cu 33,4% din total
naţional, consistent cu faptul că în regiune se regăsesc zonele viticole din județul Vrancea, Buzău, Constanța, cu o mare tradiție în viticultura românească. Datorită modernizării fermelor viticole și construcției de noi combinate cu ajutorul fondurilor europene specifice măsurilor 121 sau 123 din PNDR, aceste zone cunosc o dezvoltare importantă. O a doua regiune cu resurse importante în materie de viță de vie este regiunea Sud-Muntenia, cu zone precum Dealul Mare, care reprezintă un model de competitivitate viniviticolă în România. Zona cu potențial a fost corelată în mod armonios cu profesioniști ai marketingului de specialitate, rezultând indicatori
care oferă oportunitatea realizării unui cluster vini-viticol. Acest cluster, ar trebui să cuprindă, în mod organic, și zona viticolă
reprezentată de Dealurile Buzăului. Nu trebuie uitată nici zona viticolă a Colinelor Dobrogei, reprezentată de zona Tulcea – Niculițel, zonă cu tradiție bogată în producția de vin. Totodată, se creionează o zonă (Buzăul, Teleorman, Giurgiu, Călărași, Ilfov) care poate deveni foarte
competitivă din punct de vedere al producției/procesării, dar și marketingului, mai ales datorită infrastructurii conectate la drumuri
europene, autostrăzi, și nu în ultimul rând, poziționării Bucureștiului în centrul său. Aici, județele din sud, asociate Teraselor Dunării, au o
favorabilitate ridicată datorită nisipurilor potrivite pentru viticultură.
Aceste terase, continuă în zona Sud-Vest Oltenia, care produce cantități importante, această zonă deținând o pondere de 16,3% din teritoriul de viță de vie. Deși cu o acoperire mai mică, nu trebuie uitată zona viticolă Podișul Transilvaniei, zona Crișanei și a Maramureșului sau Dealurile Banatului.

*Turismul* reprezintă un alt domeniu-cheie cu potențial competitiv. Deşi România are un potenţial turistic extraordinar, atât natural, cât și antropic, nu reuşeşte să îl transforme cu adevărat în resursă turistică. Veniturile și cheltuielile generate de turism în perioada 2005-2010 sunt înregistrate de statistica Eurostat, remarcându-se faptul că România a înregistrat o creștere în ambele categorii. În acest context, veniturile din turism la nivel naţional sunt mai mici decât cheltuielile generate de activități turistice, ambele cifre fiind mici în comparație cu țările UE.

Având în vedere că Bucureştiul polarizează majoritatea înnoptărilor în unităţi de cazare turistică la nivel internaţional, reiese foarte clar
predominanţa turismului de afaceri în dauna celorlalte, specificul turistic balnear, litoral sau montan de tradiţie al României nemaifiind competitiv la nivel european, în condiţiile în care turismul medical şi cel curativ sunt din ce în ce mai proeminente într-o Europă afectată din plin de fenomenul de îmbătrânire demografică. Funcționarea eficientă și competivitatea sectorului turismului de sănătate în România poate fi favorabil susținută de calitatea resurselor naturale existente, dar este condiționată de existența unei infrastructuri specifice dedicate și de calitatea serviciilor specifice oferite. Infrastructura specifică include atît bazele de tratament cât și băile, izvoarele, falezele sau dotările sportive. Serviciile specifice se referă la tratamente, intervenții și consultații de specialitate, toate asigurate de un personal medical pregătit.

Zonele turistice tradiționale (recunoscute) includ stațiunile montane și zonele montane protejate: *Munții Rodnei, Munții Călimani, Pasul Prislop, Munții Ceahlău, Cheile Bicazului, Întorsura Buzăului, Valea Doftanei, Carpații Meridionali, Munții Făgăraș, Transfăgărășanul, Munții Bucegi, Munții Retezat, Valea Cernei, Munții Apuseni*, stațiunile de pe litoralul Mării Negre și Delta Dunării și stațiunile balneare și balneoclimaterice. Resursa turistică majoră a acestor zone este cadrul natural (peisaj și resurse), a cărui utilizare și protejare trebuie să se realizeze într-un echilibru eficient și totodată competitiv. La acestea se adaugă zonele turistice emergente: zonele turistice urbane care implică turismul cultural urban (monumente istorice, spații publice, muzee și colecții, s.a.), turismul de eveniment, turismul de afaceri: orașele istorice precum București, Cluj, Sibiu, Brașov, Timișoara, Oradea, Iași; zonele turistice predominant rurale în care se dezvoltă agroturismul: Mărginimea Sibiului, satele săseşti din centrul Transilvaniei, Culoarul Rucăr-Bran, zona mănăstirilor din Bucovina și Oltenia; traseul Dunării și zonele rurale şi urbane adiacente.
Principala resursă din punct de vedere turistic a acestor zone o constituie specificul cultural al obiectivelor majore (monumente istorice), peisajul (cuprinzând locuirea, activităţile specifice și cadrul natural).
Patrimoniul cultural este deosebit de bogat și diversificat, valorificarea sa din punct de vedere turistic implicând și în acest caz protecție
permanentă a valorilor naturale și culturale protejate și reabilitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.