Cât de accesibil este dreptul la avort în România?

1. Scurt istoric al dreptului la avort în România

Problemele generate de accesul la avort nu sunt o noutate pentru români. De altfel, avortul sau întreruperea cursului sarcinii a fost aproape mereu prezent, într-o formă sau alta, în legislația penală a României, de la Îndreptarea Legii din 1652 la actualul Cod penal intrat în vigoare în 2014. Avortul la cerere a fost introdus în 1957 prin Decretul nr. 469 din 30 septembrie 1957, fiind incriminat numai avortul efectuat de persoane fără pregătire medicală sau în afara instituțiilor medicale de specialitate. Însă această legislație permisivă nu avea să dureze mult.

Cea mai sumbră perioadă din amintirea mamelor și bunicilor noastre este cea declanșată de Decretul nr. 770 la 1 octombrie 1966.Conform acestuia, întreruperea sarcinii era interzisă, cu excepția cazurilor în care:

 „a) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;

b) unul din părinţi suferă de o boala gravă, care se transmite ereditar, sau care determină malformațiuni congenitale grave;

c) femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;

d) femeia este în vîrsta de peste 45 de ani;

e) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.” 

Această ingerință în viața privată a fost motivată de Nicolae Ceaușescu în felul următor: „Desigur, este viața lor personală, dar societatea întotdeauna s-a ocupat și trebuie să se ocupe de viața personală a oamenilor.”

Această lege a dus la creșterea natalității numai în primii 2 ani, pentru ca mai apoi să scadă treptat.Prin interzicerea avortului la cerere și în lipsa metodelor și educației contraceptive, femeile au apelat la avorturi ilegale cu mijloace improvizate care le puneau viețile în pericol.

Până în 1985, rata mortalității materne se dublase, 86% dintre decese fiind urmare a avorturilor clandestine.Această medie era de 10 ori mai mare decât cea europeană. Până în 1989, s-a ajuns la o cifră sumbră de aproape 10.000 de femei care au murit în urma avorturilor ilegale. În realitate, estimările arată că cifra este probabil dublă, deoarece foarte multe dintre decese au fost raportate ca având altă cauză.

După revoluție, la 27 decembrie 1989, prin Decretul-lege nr.1/1989 a fost abrogat Decretul 770/1966 și dispozițiile corespunzătoare din Codul penal.S-a înregistrat un număr extrem de mare de avorturi în 1990 și 1991, iar metodele de contracepție erau în continuare inaccesibile sau necunoscute. Avortul a fost incriminat din nou prin Legea nr. 140/1996, cu posibilitatea avortului la cerere până în a 14-a săptămână. Însă, în perioada vidului legislativ, nu au existat sancțiuni pentru cei care provocau avorturi empirice cu consecințe grave asupra sănătății femeii sau fătului.

2. Reglementarea avortului în prezent

În prezent, avortul la cerere este reglementat prin Art. 201 al Codului penal. Avortul la cerere se poate efectua până în a 14-a săptămână de sarcină, o întrerupere de sarcină peste acest termen fiind sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și cu pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi.

Însă, femeia însărcinată nu poate să fie subiect activ al acestei infracțiuni, nu poate să fie sancționată, deoarece legiuitorul a stabilit o cauză specială de nepedepsire în cazul în care aceasta își provoacă singură avortul (vezi  Art. 201 alin (7)).

O întrerupere de sarcină poate să aibă loc legal peste acest termen dacă este în scop terapeutic și diferă în funcție de durata sarcinii.Dacă sarcina are sub 6 luni, atunci se poate întrerupe pentru a proteja sănătatea sau viața femeii însărcinate, iar dacă sarcina depășește 6 luni, medicii pot produce avortul pentru a salva viața mamei, a fătului sau pentru a provoca o naștere prematură. În interpretarea acestui articol, trebuie să se țină cont și de dispozițiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, conform cărora dreptul femeii la viață prevalează în cazul în care sarcina este un risc pentru aceasta.De asemenea, aceasta are dreptul la informații pentru o viață sexuală normală și îi este garantat dreptul de a decide dacă își dorește sau nu copii.

Specialiștii în drepturile omului au arătat că dreptului prevăzut de lege îi corespunde o obligație a statului de a asigura servicii de întrerupere de sarcină. Însă, având în vedere că statul nu își îndeplinește pe deplin această obligație și că numărul medicilor care efectuează întreruperi de sarcini este din ce în ce mai mic, însăși esența dreptului este afectată, iar acesta rămâne în fapt numai un drept pe hârtie.

Conform datelor disponibile pentru anul 2019, din 158 de spitale publice contactate, numai în 40 de spitale se efectuau avorturi pe tot timpul anului, în 36 de spitale se refuza avortul pe perioada sărbătorilor, iar în 51 de spitale nu se efectuau deloc avorturi.Situația s-a înrăutățit în timpul pandemiei de Covid 19, deoarece în 2021, din 171 de spitale, 59 efectuau întreruperi de sarcină la cerere, iar 69 nu efectuau deloc. Printre motivele refuzului acestora, se regăseau în principal cele de natură religioasă, etică sau morală.

Acest tip de refuz sau „clauza de conștiință” este reglementat în Articolul 34 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România. Conform acestui text:

„(1) Refuzul acordării asistenţei medicale poate avea loc strict în condiţiile legii sau dacă prin solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi independenţa profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei medicale.”

(2) În toate cazurile, medicul îi va explica persoanei respective motivele care au stat la baza refuzului său, se va asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viaţa sau sănătatea persoanei în cauză nu este pusă în pericol şi, în măsura în care refuzul este bazat pe încălcarea convingerilor sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau o altă unitate medicală.

Prin urmare, refuzul pe considerente morale nu este absolut, alin. (2) instituind în sarcina medicului condițiile care trebuie respectate în ipoteza alin. (1).

De asemenea, această practică nu este conformă nici cu standardele europene prevăzute în jurisprudența CEDO. În cazul R.R. v Poland, Curtea s-a pronunțat asupra faptului că dacă statul are o legislație care permite avortul la cerere, trebuie să asigure acest serviciu pacientelor, chiar și atunci când sunt refuzate de medicii ginecologi.

3. Studiu de caz

Situația nu pare a sta mai bine în 2023, după cum arată un articol în care 4 femei mărturisesc experiențele lor dificile și umilitoare de a încerca să facă avort în România.Și ele s-au lovit de realitatea statisticilor: o bună parte din spitalele de stat nu efectuează întreruperi de sarcină, iar în spitalele private prețul acestei intervenții poate să ajungă până la 4000 de lei, fără a avea certitudinea, chiar și condițiile în care poți plăti, că, în fapt, dreptul la întrerupere voluntară de sarcină este accesibil.

Testimonialele persoanelor citate în articol indică și faptul că nu există servicii asigurate de stat care să ghideze persoanele în procesul de întrerupere de sarcină, ceea ce ne arată din nou că statul nu-și îndeplinește obligația corelativă dreptului la avort și că persoanelor nu le sunt oferite informațiile necesare despre sănătatea lor reproductivă, contrar Legii nr. 46/2003 și contrar jurisprudenței CEDO.

În ciuda dreptului conferit prin lege, dar și a istoriei României, întreruperea de sarcină este mai puțin despre alegerea persoanei și mai mult despre găsirea unui medic care să fie de acord să efectueze procedura în cadrul unui spital de stat, atunci când viața sau sănătatea pacientei nu sunt în pericol. Prin urmare, în prezent nu putem vorbi de exercitare efectivă a dreptului la avort.

4. Recomandări

Statul român ar trebui să asigure servicii de sprijin pentru persoanele care se decid să facă un avort precum (dar fără a se limita la):

• oferirea de informații corecte și complete despre starea lor, provenind de la cadre medicale care nu încearcă să le convingă să renunțe la alegerea lor;
• ghidarea înspre un medic care efectuează întreruperi de sarcină, iar dacă acesta refuză din motive religioase sau morale, la rândul său să-și îndeplinească obligația legală de a îndruma pacienta spre un medic care oferă astfel de servicii, conform Art. 34 din Codul Deontologic;
• punerea la dispoziție a unor servicii de consiliere psihologică pentru persoanele care au trecut prin experiența avortului.

Numai prin implementarea unor mecanisme clare și eficiente avortul ar putea să treacă de la o normă pe hârtie la un drept ce protejează autonomia persoanelor.

Autoare: Maria Ghorashi/www.crj.ro

Material realizat în cadrul proiectului Monitorizarea drepturilor omului, la zi, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Lucrăm împreună pentru o Europă inclusivă!

1. Avortul în prezentul european – ÎN FAPT

Cele mai recente rapoarte arată, ca în România, în 2019, existau județe întregi în care spitalele de stat nu efectuează avorturi la cerere. Medicii din spitalele de stat invocă motive de natură religioasă, de conștiință sau chiar de birocrație pentru refuzul lor, deși aceleași motive nu îi împiedică în a-și îndrepta pacientele către cabinetele lor private. În contextul pandemiei de COVID-19, accesul la avort la cerere a devenit și mai restrictiv, astfel că din 171 de spitale, numai 59 ofereau servicii de întrerupere de sarcină la cerere.

Dacă privim izolat aceste date, ar putea părea că România este un caz singular și atipic, în care deși legislația permite avortul la cerere până la 14 săptămâni,spitalele de stat refuză să ofere acest serviciu. Însă această practică este răspândită și în celelalte state din Uniunea Europeană (UE). În 21 de state membre ale UE legea permite ca medicii să refuze să ofere servicii de întrerupere de sarcină din motive religioase sau morale, singurele excepții fiind Suedia, Finlanda, Bulgaria și Republica Cehă.

În Italia, în anul 2019, se raporta că 68,4% din medicii ginecologi refuzau să ofere servicii de întrerupere de sarcină pe motive religioase. În prezent, în unele regiuni din Austria nu este niciun medic sau doar unul singur care să efectueze avorturi. În Slovacia, numai avortul chirurgical este permis, astfel că persoanele care doresc un avort medicamentos trebuie să meargă în Austria pentru a obține medicația. La nivel european, accesul la un avort devine din ce în ce mai greu pe zi ce trece.

În anul 2013, situația din Italia a atras atenția Comitetului European al drepturilor sociale, organul ce veghează la respectarea Cartei Sociale Europene (CSE), care s-a pronunțat printr-o decizie asupra unor probleme precum diminuarea numărului spitalelor în care se ofereau servicii de întrerupere de sarcină, cât și asupra fenomenului spitalelor unde medicii ginecologi refuzau să răspundă cererilor de avort. Comitetul a afirmat că dacă statul nu asigură măsurile necesare pentru ca avorturile legale să fie asigurate  și le obligă pe paciente să călătorească dintr-o regiune în alta pentru a avea acces la aceste servicii, este irelevant dacă Serviciul Național de Sănătate acoperă costurile, atâta timp cât accesul la avort nu exista în practică. În concluzie, a pronunțat că această practică reprezintă o încălcare a dreptului la protecția sănătății consacrat în Articolul 11 CSE în coroborare cu Articolul E CSE (nediscriminarea). Astfel, potrivit Comitetului, dreptul la avort se află la intersecția următoarelor drepturi: dreptul la sănătate și interzicerea discriminării.

2. Avortul în prezentul european – ÎN DREPT

În iulie 2022, ca răspuns la decizia Curții Supreme a Statelor Unite de a înlătura precedentul stabilit de cazul Roe v. Wade care proteja dreptul la avort la nivel constituțional, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care a propus ca dreptul la avort să fie inclus în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDF) ca parte din dreptul la respectarea vieții private și de familie (Articolul 7).  Însă, la 22 noiembrie 2023, în rezoluția sa referitoare la revizuirea tratatelor, a propus ca dreptul la avort să fie inclus în cadrul Articolului 3 CDF, ca parte din dreptul la integritatea persoanei și la autonomie corporală.

La actualul moment, amendamentul propus are următoarea formă:

„2a.  Orice persoană are dreptul la autonomie corporală, la acces liber, informat, deplin și universal la sănătatea sexuală și reproductivă și la drepturile aferente, precum și la toate serviciile de asistență medicală conexe, fără discriminare, inclusiv accesul la avort legal și în condiții de siguranță.”

Aceasta nu este însă varianta finală a textului legal, având în vedere că trebuie să treacă prin procedura de revizuire ordinară prevăzută de Articolul 48 din Tratatul Uniunii Europene, conform căreia textul trebuie să urmeze mai multe etape legislative pentru ca în final să fie ratificat de toate statele membre conform constituțiilor acestora. Având în vedere poziția unor state precum Polonia, unde avortul este interzis în aproape toate circumstanțele,  sau Malta, unde avortul nu este permis în niciun caz, este destul de greu de crezut că articolul va rămâne în această formă și că nu vor trebui făcute anumite concesii pentru ca toate statele să voteze legile de revizuire.

Totuși, până când un text legislativ nu este adoptat, rezoluția Uniunii Europene din iulie 2022 nu are un efect asupra legislațiilor naționale ale statelor europene deoarece nu este obligatorie. Astfel, nu reprezintă nimic mai mult decât o luare de poziție, un mesaj politic, nu un instrument legal care poate fi folosit în lupta împotriva politicilor anti-avort abuzive.

În jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului (CEDO) se regăsesc mai multe cazuri în care a fost tratat subiectul avortului. Ținând cont că dreptul la avort nu este un drept de sine stătător în dreptul european al drepturilor omului, acesta a intrat fie sub incidența dreptului la respectarea vieții private și de familie (Art 8 CEDO) sau a interzicerii torturii (Art 3 CEDO)

Autoare: Maria Ghorashi/crj.ro/