CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

A doua naraţiune

„Urmaşii Primului ne privesc dintr-o negură prin care doar ei ne pot zări: pentru noi, ceea ce se întâmplă dincolo rămâne de nepătruns şi ne provoacă spaimă¹. Acum, când şi tovarăşa de viaţă i-a plecat dincolo, scribul îşi face griji pentru ea. Şi pentru el. Dar – cine ştie? – poate că e bine dincolo. [Şi, în primul rând, poate că există într-adevăr un dincolo.] Speranţa îi uneşte iarăşi pe cei doi. Sensul cuvântului <a supravieţui> începe să prindă şi alte contururi” a notat scribul, copleşit de evenimentele din propria-i viaţă, în vreme ce se ocupa de Al Nouăzeci şi patrulea, „Nostradamus din Viena”, generalul Simon. Al cărui fiu, Raul, era încă prea tânăr pentru asemenea reflecţii existenţiale, atunci când tatăl său şi-a adus familia la Viena, în vremea revoluţiei, după ce bunicul Pip a fost executat pe domeniul strămoşesc de la Segrate. Şi n-a fost sensibil Al Nouăzeci şi cincilea nici la transformările suferite de postumitatea „Înţeleptului Lombardiei şi al Piemontului”, („gazda, iniţiatorul şi complicele atâtor comploturi anti-imperiale”, după cum a fost precizat în sentinţă). Preocupările lui Raul faţă de „lumea de dincolo” au venit mai degrabă din spiritul vremii.

Margarete şi Kate Fox din Hydesville (New York) au stârnit multă vâlvă în America şi apoi şi în Europa, după ce au descris fenomenele ciudate de care au dat în clădirea unde s-au mutat: lovituri în pereţi, obiecte ce îşi schimbau locul, senzaţia certă că în încăperi se mai află „cineva”. Aceste relatări au apărut în 1848, când vechiul continent era încă prea preocupat de febra revoluţiilor. Însă, în curând, reverberaţiile de peste ocean au devenit tot mai puternice. Mai ales că nu veneau, în nici un caz, pe un teren gol. Faima doctorului Mesmer şi, mai ales, disputa în jurul cazului Maria Theresia Paradis au ieşit iar la iveală, după ce au mocnit multă vreme².

Al Nouăzeci şi cincilea l-a mai întâlnit la Bratislava pe bătrânul botanist Christian Gottfried Daniel Nees von Esenbeck, condamnat de autorităţi pentru convingerile sale de stânga, dar respectat unanim drept savant, chiar şi atunci când, după ce i s-a tăiat pensia, a trebuit să-şi vândă biblioteca şi preţioasele ierbare. De la acesta a aflat de Allan Kardec. Când, puţin mai târziu (1857), a apărut „Cartea spiritelor”, Raul era deja mai bine de doi ani în contact personal cu celebrul spiritist. Aceasta s-a petrecut pe două căi: o dată, prin fostul mentor de pe Leopoldsberg, abatele Luscher şi, a doua oară, prin psihiatrul de la Viena, unchiul Bruno.

Iniţial, Allan Kardec, de fapt Hippolyte Léon Denizard Rivail, elev al lui Pestalozzi, a devenit celebru ca pedagog. Însă, când a avut revelaţia că ar fi reprezentat reîncarnarea unui druid – Allan Kardec -, a preluat numele acestuia, în special pentru a nu amesteca faima sa de dascăl cu cea de teoretician şi practician în ale spiritismului. Aşadar, el n-a venit în noua ipostază drept un anonim, ci în calitate de personaj bine cunoscut. Abatele Luscher l-a întâlnit în Elveţia şi poate că a părăsit catolicismul în urma acelei întâmplări: Kardec şi discipolii săi s-au declarat tot timpul buni creştini, însă au avut mereu de comentat faţă de dogma oficială. Ceea ce l-a atras şi pe Al Nouăzeci şi cincilea, „mereu gata să înţeleagă şi să facă altfel ceea ce i se cerea”.

La început, relaţia sa faţă de Kardec a fost dificilă: pedagogul Rivail a publicat, în 1814, Cours pratique et théorique d’arithmétique, cel după care şi-a învăţat şi abatele Luscher elevii. Ceea ce, desigur, n-a fost o amintire prea plăcută pentru Raul. Pe urmă, când a aflat că acel pedagog Rivail era una şi aceeaşi persoană cu Allan Kardec, neîncrederea în teoria spiritistă i-a crescut şi mai mult, mai ales că nesuferitul mentor le-a băgat de mici în cap învăţăceilor săi ideile transmutării sufletelor. Dar i s-a întâmplat ca şi în cazul lui Kardec însuşi: şi acela a fost sceptic în privinţa existenţei spiritelor celor consideraţi morţi în imediata apropiere a celor vii. Şi, ca şi Kardec, a acceptat cu greu şi cu un zâmbet ironic pe buze să asiste la o şedinţă unde, în jurul unei mese rotunde şi pe semiîntuneric, mai multe persoane onorabile invocau duhurile. Şi a rămas şi el mai înainte uimit, pe urmă convins că asistă la un dialog real, chiar dacă încă nu pricepea codul în care se desfăşura conversaţia. Zâmbetul i-a dispărut şi a rămas să stea de vorbă cu abatele şi cu Kardec în persoană.

La vremea aceea, Al Nouăzeci şi cincilea nu mai era elevul încăpăţânat al lui Luscher, ci un tânăr bine făcut, un bărbat de douăzeci de ani, deja tatăl unui băiat de trei ani. Raul a refuzat să urmeze cariera militară, aşa cum şi-a dorit omnipotentul său tată, generalul Simon. Care n-a putut pricepe niciodată acel refuz: „În viaţă, oricât ai fi de capabil, pentru a te bucura de succes, trebuie să ai parte de sprijinul lui Dumnezeu: acest sprijin vine prin aceea că-ţi oferă o sănătate corespunzătoare şi protectori influenţi. Tu le ai pe amândouă. Şi le dai cu piciorul!”. Generalul n-a prea avut timp de copiii săi, însă încerca să-i vadă crescând aşa cum îşi dorea el. Ceea ce a dus la o relaţie cazonă între tată şi fii. Cu atât mai de neînţeles a fost pentru Simon cum de Al Nouăzeci şi cincilea i se opunea tot mai făţiş. Lui, în faţa căruia nu avea curajul să crâcnească nici o notabilitate! Până la urmă, Raul a găsit o modalitate de a-şi îmblânzi părintele, bazându-se pe dorinţa, am putea spune atavică, a Celor O Sută de a se îngriji în primul şi în primul rând de continuitatea neîntreruptă a şirului. Aşa şi Simon: copiii săi erau încă minori când a început să le pună imperativ în vedere că misiunea lor principală va fi aceea de a da viaţă unor urmaşi. Evrika! Al Nouăzeci şi cincilea a folosit din plin şi foarte devreme acest îndemn şi dintr-o relaţie adolescentină a venit pe lume un prunc. Pe deasupra, un băiat! Iar tânăra mamă a corespuns şi ea, fiind fiică de baron, unul dintre directorii băncii…, unei bănci destul de importante din Budapesta³. Generalul a părut a fi mulţumit, însă Al Nouăzeci şi cincilea ezita să-şi recunoască pruncul. Spre disperarea nu numai a rudelor fetei, dar şi a lui Simon. Cum, cu cât trecea timpul, situaţia devenea tot mai presantă, stratagema lui Raul a dat rezultate: el a acceptat să se căsătorească în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cu mama copilului şi să-şi recunoască fiul, dar cerea, în schimb, să se termine cu presiunile pentru o carieră militară – a cărei disciplină îi repugna profund. Şi mai cerea să fie lăsat să-şi continue viaţa aşa cum voia. Nu de mult, a văzut la operă spectacolul „Rigoletto” de Verdi (un compozitor italian tot mai celebru). Şi, dacă tot l-a auzit pe Ducele de Mantova că pentru el „toate femeile sunt la fel”, i-a dat dreptate. Plus că fiica bancherului din Budapesta nu-i displăcea. Nunta a avut loc într-un cadru restrâns, în bisericuţa de lângă castelul socrilor mici de la Budapesta, departe de curiozitatea vieneză, iar ginerele a devenit directorul adjunct al filialei băncii din capitala imperiului. Un post ce i-a asigurat o rentă frumoasă, fără ca el să treacă mai des de două-trei zile pe lună prin biroul său.

Al Nouăzeci şi cincilea era încă foarte tânăr. „Toate femeile sunt la fel” a devenit un slogan printre tinerii vienezi. Aşa ceva l-a surprins spunând şi pe tatăl său într-o discuţie cu unchiul Bruno. Pe urmă, a mai crescut şi a auzit că toţi bărbaţii caută în orice parteneră prima femeie cu care au avut clipe de dragoste reuşite. Unchiul Bruno a scris şi un articol erudit pe tema aceasta. Cu timpul, îi va da dreptate mai degrabă lui Rigoletto decât Ducelui lui Verdi: „Femeia e schimbătoare”. Căsnicia cu soţia sa a fost una extrem de lejeră, însă amândoi partenerii şi-au gestionat cu discreţie aventurile. A fost probabil singurul mod de a-l cuceri pe un om ca Al Nouăzeci şi cincilea. Cu timpul, cei doi chiar s-au simţit legaţi unul de celălalt şi s-au iubit cu adevărat.

În schimb, Simon nu s-a consolat niciodată cu adevărat că Raul nu a devenit ofiţer şi repeta obsesiv că nu înţelege cum poţi să dai cu piciorul într-o carieră strălucită, atunci când ai toate condiţiile s-o obţii. „Băiatul acesta este un mare admirator al lui Schiller. Acela a remarcat în scurta lui carieră universitară că studenţii sunt de două feluri: <studenţi de pâine> şi <studenţi capete filosofice>. Primii sunt preocupaţi să studieze pentru o carieră profitabilă, ceilalţi pentru progresul lor şi al omenirii. Raul pare să facă parte din cea de a doua categorie” îl liniştea Bruno. Dar generalul nu putea fi convins cu asemenea argumente: una că şi acel Schiller a abandonat haina militară – şi, atunci, ce exemplu putea fi el? -, a doua că Simon considera poezia un „moft bun doar pentru damele nesatisfăcute” şi a treia că nici pe filosofi nu-i cataloga mai mult decât ca pe nişte „rataţi sociali care îşi găsesc alinarea în vorbărie”. Plus că Raul însuşi i-a replicat şi el unchiului că nu este deloc convins de un „progres al individului şi al omenirii”⁴. Pentru relaţiile dintre Al Nouăzeci şi patrulea şi fiul său, terapia celebrului medic psihiatru n-a dat rezultate.

Nu, bărbatul care a asistat la acea şedinţă de spiritism nu mai era de mult elevul îndărătnic de pe Leopoldsberg. Raul a devenit bărbatul îndărătnic de la Paris. Experienţa din jurul mesei mişcătoare l-a transformat din nou. Pentru că, odată cu zâmbetul, dispărându-i şi neîncrederea, a început nu numai să se intereseze tot mai mult de preocupările lui Kardec, ci chiar să-i devină colaborator. Motiv pentru care, în curând, s-a şi mutat, în 1858, la Paris. Ceea ce a dus la un nou conflict cu generalul Simon, un adversar declarat al Franţei. Şi ceea ce i-a produs şi lui Raul destule complicaţii. Cum relaţiile cu tatăl său aproape că au îngheţat, el trebuia să vină măcar o dată pe lună pe la biroul său de director adjunct de filială, spre a da aparenţa că mai lucrează acolo de unde îşi obţinea veniturile. Soţia sa, cu care a păstrat tot timpul o relaţie bună, s-a mutat iniţial la Viena, după care l-a urmat şi la Paris. (Între timp, s-a născut şi un al doilea copil, o fată.) Era mai bine astfel: deşi, aşa cum a cerut de la început, Al Nouăzeci şi cincile continuat să trăiască „cum voia” chiar şi după ce s-a căsătorit, faptul că familia l-a urmat peste tot dădea măcar o aparenţă de onorabilitate acelui mariaj⁵.

Ne aflam abia în anul 1857. Un nou sfârşit, un nou început. La 28 februarie, după 72 ani de serviciu militar (!), bătrânul feldmareşal Radetzky, în vârstă de peste 90 ani, a fost, în sfârşit, trecut în retragere. (Generalul Simon nu l-a simpatizat niciodată pe cel ce a pacificat Lombardia şi Piemontul în timpul revoluţiei de la 1848, când şi-a pierdut viaţa şi Al Nouăzeci şi treilea, tatăl său, „Înţeleptul Lombardiei şi al Piemontului”. Când, după doar un an, Radetzky a murit, Al Nouăzeci şi patrulea a refuzat să participe la funeralii.)

„Oamenii sunt foarte diferiţi!” se plângea generalul. „Poate de aceea e atât de greu să-i obişnuieşti să respectă disciplina. Iar pe plan internaţional, ce să mai vorbim: e atât de ciudat, atât de greu să-i înţelegi pe flamanzi; e atât de ciudat, atât de greu să-i înţelegi pe ruşi; e atât de ciudat, atât de greu să-i înţelegi pe balcanici!”

În aprilie, valahii au introdus primii iluminatul public cu petrol lampant. Călătorii care s-au aventurat până acolo povesteau cu încântare despre spectacolul Bucureştilor clipind în noapte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.