CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Bunul cititor nu trebuie să se mire şi nici să fie indignat că scribul ia în serios asemenea polemici trăsnite, mai ales când evenimentele au fost atât de grave. Scribului însuşi i-a fost necesară o vreme pentru a intra în atmosfera acelui timp şi a trebuit să-şi recunoască, la început uimit şi el, că în foarte multe zile, nu ştirile de pe front au fost cele paginate mai evident, ci informaţiile din jurul lui Raul. Presa este oglinda societăţii, iar societatea era împărţită în pro şi contra celebrului medium. Celebrul medium care n-a participat la festinul publicistic, refuzând chiar şi numeroasele interviuri ce-i erau solicitate¹. În schimb, au fost destui să-i ţină partea în faţa atacurilor lui Olobrado, ale lui Lavine, ale abatelui Luscher – care vedea (pe bună dreptate) în fostul său elev un schismatic de la linia lui Kardec, a cercurilor puterii. Acestea din urmă aveau toate motivele să se sesizeze faţă de cineva care venea câteodată cu argumente împotriva liniei oficiale, mai ales că, pe timp de război, asemenea afirmaţii pot submina avântul patriotic atât de decisiv în vremuri de criză. Evoluând în acte de trădare naţională.

Doctorul Lavine ataca renumitul medium şi cu argumente erudite: „…cineva să nu creadă că animalele lipsite de raţiune au inteligenţa omului, sau deodată se pot schimba în animale raţionale, să nu fie sedus de acea opinie ridicolă şi dăunătoare a transmigrării sufletelor animalelor în oameni sau a oamenilor în animale²” a spus Sfântul Augustin. „Acea opinie ridicolă şi dăunătoare!” Ce instanţă mai înaltă vreţi să vă deschidă mintea?

Şi apropo de Madame d’Ammier: Al Nouăzeci şi cincilea a trăit în linişte o „căsnicie modernă”, iar soţia sa s-a adaptat nesperat de bine la această situaţie. Chiar dacă amândoi nu s-au ferit de relaţii extraconjugale, întrucât n-au existat certuri matrimoniale, cei doi soţi au ajuns să fie mult mai apropiaţi decât ar fi putut spera în momentul nunţii. Pe de altă parte, şef spiritual al unei grupări selective de persoane surescitate, Raul era perceput ca un fel de zeitate printre adepţii săi. Aşa că femeile din <Le Group> simţeau ca pe un privilegiu sublim dacă reuşeau să intre cu Cel de Al Nouăzeci şi cincilea şi în intimitate fizică. Printre admiratoarele necondiţionate ale Celui de Al Nouăzeci şi cincilea, se număra şi acea Madame d’Ammier. Zveltă, blondă, cu trăsături îngereşti, Madame d’Ammier n-a reuşit să fie socotită una dintre femeile foarte dorite datorită modul neglijent, chiar şleampăt, în care se prezenta în public. Căsătorită de tânără cu un foarte bogat negustor de cherestea, după puţină vreme a simţit că nu are nimic în comun cu soţul ei, un om cu fire pragmatică, „deloc interesată de problemele spiritului”, după cum cu gesturi dramatice i se plângea nevasta oricui avea răbdare s-o asculte. Madame d’Ammier făcea parte dintre fiinţele care au tot timpul impresia că trăiesc pe o scenă unde tocmai se joacă o tragedie antică. Însă, în vreme ce majoritatea fiinţelor aflate în această categorie se pregătesc de zor pentru rolul asumat, Madame d’Ammier părea să nu se fi uitat în viaţa ei într-o oglindă. Pe Raul, care nu ducea deloc lipsă de oferte amoroase, relaţia cu prea voluntara îndrăgostită a început repede să-l obosească. Juliete – cum altfel ar fi putut s-o cheme pe o asemenea femeie? – i se părea atrăgătoare doar privind-o epuizată şi în sfârşit liniştită dormind alături de el. Doar atunci chipul angelic îşi etala adevărata strălucire.

Într-o zi, o altă femeie l-a întrebat pe Al Nouăzeci şi cincilea dacă nu poate să-i aducă soţul înapoi mai mult decât doar cu vocea. Doamna respectivă era văduva neconsolată a unui ofiţer căzut într-o bătălie din Africa, în luptele împotriva rezistenţei conduse de exotica Lalla Fatma N’Soumer, o altă celebritate a epocii,

– Cum adică „mai mult decât cu vocea”?

– Mi-e dor… mi-e îngrozitor de dor de trupul lui… şi de trupul lui. (Pudoarea odată învăţată nu se uită atât de uşor, deşi în cadrul „Grupului” ea era socotită chiar contraproductivă…)

– Noi tocmai asta facem, a încercat Al Nouăzeci şi cincilea să-i aducă aminte, noi tocmai cu spiritul liber, cel despărţit de trup, intrăm în contact. Cu spiritul eliberat de închisoarea corpului.

Dar femeia nu renunţă atât de uşor şi insistă: în cadrul şedinţelor de spiritism îşi dezmierda tot mai mult soţul cu cuvintele doar de ei cunoscute. Din amintirile lor intime. Amintiri ce reveneau tot mai concrete, iar ea era mereu mai stăruitoare, pe măsură ce Raul îi facilita contacte mai dese. La început, s-a exteriorizat doar verbal, pe urmă, însă, i s-a exprimat şi corpul – tremura puternic, buzele îi sărutau tot mai frenetic aerul, sânii îi palpitau în căutarea de ce să se frece. Până ce a venit şi momentul când şi-a smuls hainele de pe ea. Nu numai mediumul era atunci în transă, ea îl urma. La început, când îşi revenea, roşea toată, se scuza fâstâcită şi fugea în odaia alăturată pentru a se îmbrăca. Dar, treptat, jena a părăsit-o tot mai mult şi a ajuns până la a se despuia toată şi a realiza mişcările împreunării. Când a intrat pentru prima oară în orgasm, cei de faţă au aplaudat îndelung. Asta, într-o noapte. Pe urmă, şi în alta. Când, la insistenţele ei tot mai obositoare, Raul îi chema din nou şi din nou soţul, ceilalţi din jurul mesei au reacţionat diferit: unii (unele) se excitau de asemenea, se masturbau şi gemeau de plăcere, alţii (câteva) au considerat că scena s-a repetat îndeajuns.

– Femeia aceasta este o creştină practicantă, nu lipseşte la biserică de la slujbă, are un renume nepătat în comunitatea ei, i-a relatat Raul unchiului Bruno, în ultima sa vizită la Viena.

– Un caz tipic de isterie, a dat diagnosticul renumitul psihiatru.

– Dar nu şi în viaţa civilă, s-a încăpăţânat Al Nouăzeci şi cincilea.

– Mai intră şi alte persoane în transă alături de tine?

– Unii se excită şi ei. Asta mi-au povestit ceilalţi, cei cărora scena le-a devenit penibilă. Nu, ceilalţi vin în contact cu spiritele păstrându-şi luciditatea.

– Ei, nu chiar luciditatea.

– Dar ei pot povesti mai târziu tot prin ceea ce au trecut.

– Şi isterica?

– Ea spune că nu se poate abţine în momentele acelea.

– Un caz tipic de isterie, a repetat renumitul psihiatru.

Bruno a publicat cazul într-una dintre revistele de specialitate, desigur păstrând secretul profesional în legătură cu identitatea persoanei în cauză. Dar subiectul a pătruns şi în presa de scandal: ŞTIREA SECOLULUI – SEX CU UN SPIRIT, au titrat ziarele cu litere de o şchioapă. Şi nici măcar războiul tot mai crunt n-a reuşit să bruieze faima lui Raul, ajunsă la apogeu. (În Rai şi iad, Lavine a dezminţit că femeia aceea ar fi fost o creştină practicantă, aşa cum s-a afirmat până atunci, anunţând că, de fapt, nu era vorba decât de o evreică.)

Şi nici măcar războiul tot mai crunt n-a reuşit să bruieze faima lui Raul ajunsă la apogeu. O mulţime de femei ai căror soţi au decedat mai demult, dar şi numeroase altele, proaspete văduve de război, au declarat că nu le mai e frică de moarte: în curând se vor reîntâlni cu bărbaţii lor. Iar, până atunci, se vor putea împreuna cu spiritele bărbaţilor lor. Psihic şi fizic. „Acum ştiu. Acum conştientizez că Marcel nu m-a părăsit. Văd că-mi este în preajmă şi că are grijă de mine” i-a declarat o croitoreasă din arondismentul VIII unui reporter. „Cum are grijă de dumneata?” a insistat jurnalistul. „Modul cum privesc ei [spiritele – nota scribului] binele şi răul pare să fie diferit de cum vedem noi toate astea”. Iar Luise-Agnes, învăţătoare care a aflat că şi-a pierdut logodnicul cu doar câteva zile în urmă, a spus că Victor i-a transmis că o aşteaptă şi că ea este nerăbdătoare să-l reîntâlnească. „[Raul] mi-a redat încrederea.” Învăţătoarea Luise-Agnes n-a participat niciodată la o şedinţă de spiritism. „SPERANŢA! Pentru mii de văduve a reapărut speranţa!” era titrat cu litere de o şchioapă pe prima pagină a unui alt cotidian.

Iniţial, autorităţile au încurajat asemenea articole: ele veneau împotriva spaimei şi descurajării care nu fac decât să submineze entuziasmul naţional atât de necesar în vreme de război. Pe urmă, însă, unele femei n-au mai avut răbdare şi au vrut să grăbească soarta, să se lepede de trupul vremelnic şi să ajungă mai repede şi ele spirite, asemenea soţilor. Un val nemaiîntâlnit de sinucideri printre femei şi bătrâni a cotropit Parisul. Oficialii au apelat la oamenii de ştiinţă, chiar şi la academicieni, pentru a afla cauza acestei adevărate molime. Explicaţiile au arătat că oamenii sunt potenţial speriaţi în asemenea timpuri şi că moartea unei rude apropiate atât de dragi nu face decât să accentueze epuizarea psihică. La care se adaugă, desigur, şi privaţiunile stării de necesitate, hrana insuficientă, frigul, nesiguranţa în ziua de mâine, munca în exces. Până ce tot un ziar de bulevard a venit cu propria versiune: valul de sinucideri nu era decât rezultatul promisiunilor fantastice promovate de societatea secretă <Le Group>³. Nu, s-au răzgândit oficialităţile, speranţa în întâlnirile cu spiritele celor pierduţi pentru viaţa aceasta nu numai că n-a încurajat solidaritatea naţională, dar, chiar din contră, a deturnat interesul faţă de cauza războiului. Valul de sinucideri trebuia oprit!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.