CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Odată cu noul veac, Al Nouăzeci şi şaselea a ieşit tot mai puţin în lume. Sau, cel puţin, n-a mai stârnit atâtea valuri ca înainte. Scribul a bănuit că trecerea anilor l-a făcut să se potolească şi să-şi petreacă ultima parte a vieţii în umbra considerabilei averi moştenite de la mătuşa siciliană Roberta Ludovica. Ori că trebuia să treacă mai mult timp până să i se încarce bateriile. Într-adevăr, viaţa din Palatul Kubic de pe Île Saint-Louis îşi urma orarul neschimbat de ani de zile: şi în lipsa „arăboaicei” şi a „haremului”, pe poarta mare, mereu larg deschisă, ieşea în jurul amiezii Monsieur Pierre. Nu în caleaşca trasă de cei patru cai albi, ci într-unul dintre primele modele Renault, o maşină roşie condusă de şoferul Jean. Şi tot Madame Ana-Marie, ajutoarea bucătăresei, făcea piaţa, uneori însoţită de un Jean. Şi mai putea fi văzută şi bona Fany. Pe urmă, din când în când, întreaga acea societate dispărea iar pentru o lună ori pentru câţiva ani fără să fie cineva în stare să spună când au plecat locatarii Palatului Kubic şi când s-au întors. Locatarii Palatului Kubic păreau că trăiesc în alt timp, întrucât, în ciuda trecerii vremii, reveneau întotdeauna neschimbaţi, păstrându-şi vârstele intacte. (Ca şi Înaltul personaj de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea.) Ceea ce s-a schimbat a fost, pe de o parte, că băiatul Celui de Al Nouăzeci şi şaselea a ajuns un bărbat în toată firea, nu îşi mai făcea apariţia de mult cu bona, ba era de acum căsătorit şi tatăl unui copil, iar, pe de altă parte, în locul „arăboaicei”, pe poarta mare ieşea Anna Margareta, cea de a treia soţie a lui Monsieur Pierre.

În 1906, acesta trecuse de acum de cinzeci de ani. După acte, pentru că după înfăţişare nu se deosebea de bărbatul venit pe Île Saint-Louis cu peste un sfert de veac în urmă. Nici măcar moda, care se schimbase radical în toată acea perioadă, nu părea să-l fi ajuns şi pe Dandy de la Paris, îmbrăcat întotdeauna ireproşabil, însă tot după gusturile de mult apuse, tot cu peruca sa galbenă pe cap, tot cu mustăţile răsucite şi cu monoclul nelipsit. Şi – culmea! – nu părea defel desuet, ci mai degrabă un anticipator al viitorului… Cum de la Expoziţia Universală din 1889 n-a mai înscenat nici un eveniment, deşi rămas acelaşi personaj imediat remarcat, prin repetiţia aceloraşi scene zilnice – cu dispariţiile amintite -, a devenit o prezenţă constantă, chiar dacă ieşită din comun, la fel ca şi Jules, uriaşul de doi metri şi patruzeci de centimetri, când se arăta în public ori Robin, care putea ridica cu o singură mână o căruţă şi o putea ţine timp de două minute deasupra capului, în văzul mulţimii de gură-cască adunaţi în Grădinile Tuileries. În Paris existau numeroşi Pierre, însă Monsieur Peirre n-a fost decât unul singur şi oricine ştia la cine te refereai, de îi rosteai numele.

Despre familia din care s-a tras Anna Margareta, a treia soţie a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, scribul nu dispune de date. Femeia era cu mult mai tânără decât soţul ei şi i-a născut doi copii, cărora le-a supravieţuit. Fata a murit de gripă spaniolă în timpul primului război mondial, iar băiatul s-a prăpădit într-un bombardament în cel de al doilea. Dacă prima nevastă oficială a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea a fost foarte înaltă, dacă „Arăboaica” se distingea prin talia ei cu totul neobişnuit de subţire, scribul este convins că şi Anna Margareta a trebuit să iasă cu ceva în evidenţă. Totuşi, privind cele câteva fotografii rămase în album, n-a sesizat ce l-a atras pe excentricul Monsieur Pierre. Anna Margareta pare să fi fost o femeie drăguţă, cu ochi expresivi, buze subţiri, o bărbie ce trăda încăpăţânare şi… şi atât. Dar nu era nici foarte înaltă, nici nu etala talia de viespe a „Arăboaicei”. Din acele fotografii pe carton gros, scribul n-a putut trage cine ştie ce concluzii. Până ce n-a scos întâmplător una din lăcaşul foii de album în care a fost introdusă cu peste un veac în urmă. După cum era obiceiul, pe spatele cartonului erau imprimate numele şi adresa atelierului unde a fost făcută poza: Artur Blumenfeld, Rue de Chevaliers No. 247. Atelierul lui Artur Blumenfeld a fost renumit nu numai printre cei ce l-au călcat, ci, mai ales, printre cei ce l-au înfierat. Pe scurt, chiar dacă poate nu s-a născut acolo moda pozelor deochiate, pe Rue de Chevaliers No. 247 s-a consolidat industria „fotografiilor pentru bărbaţi”, a fotografiilor cu subiecte porno. Iniţial, modelele au stat astfel încât să nu li se vadă feţele, dar, aşa cum din pozele sexy s-au dezvoltat şi seria porno, fetele au renunţat şi ele la anonimat, lăsându-şi şi feţele la vedere. Mai ales că multe profesioniste îşi făceau astfel publicitate. S-o fi luat Al Nouăzeci şi şaselea şi pe cea de a treia sa soţie dintr-un bordel? Păi, dacă femeia a frecventat atelierul foto rău famat al lui Artur Blumenfeld… Numai că de pe poza păstrată în album ne priveşte o femeie îmbrăcată decent, la fel cum ni se înfăţişează şi pe celelalte fotografii. Bine, asta nu spune nimic! Însă în 1906, Dandy de la Paris a mai ieşit o dată în evidenţă. De data aceea mai mult prin soţia sa. Care nu părăsea Palatul Kubic pentru a se plimba pe malul Senei, cu un Jean la trei paşi în urma ei, ci se ducea la diferite adunări ale unor societăţi socialiste. În Oastea femeilor libere, a fost aleasă vicepreşedintă. La 27 martie 1906, soţia lui Monsieur Pierre s-a aflat printre camarazii ei, când s-a ajuns la o dispută dură cu reprezentanţi ai Action française. De la „un turnir decisiv de idei” era să se işte o bătaie în toată regula, fiind nevoie de intervenţia poliţiei. Evenimentul a fost marcat şi în presă, cu accentele de rigoare date de ziarele provenind din cele două orientări opuse. Mai mult, şi publicaţiile catolice au intervenit în forţă, date fiind bunele relaţii dintre Action française şi papă. Pius al X-lea, un credincios profund, un om de mare modestie, dar înţelegând toate realităţile vieţii lumeşti ca fiind în concordanţă cu Voinţa lui Dumnezeu, era speriat de tot ceea ce nu era în deplină conivenţă cu tradiţia dată. Incidentul din 27 martie a fost incriminat şi în predicile preoţilor în prima duminică, iar liderele Oastei femeilor libere au fost atacate nominal. Anna Margareta a apărut într-o caricatură, cu un picior pe grumazul unui lacheu şi cu o pancartă pe care scria „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Totuşi, în „demascările” fără nici o limită, nici o aluzie la un trecut indecent al soţiei Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. Revenind la întrebarea dacă Monsieur Pierre şi-a luat (şi) a treia soţie dintr-un bordel, nici tăcerea foilor de scandal nu este relevantă. Şi nici că pe mai multe poze din album Anna Margareta apare cu o cruciuliţă la gât nu este suficient. Începutul veacului al XX-lea a fost puternic marcat de încercările de emancipare a „sexului slab” şi faptul că soţia lui Dandy de la Paris a jucat un rol important în Oastea femeilor libere pare să indice că ea a făcut parte din tineretul dispus să se opună la orice constrângere tradiţională. Într-o fotografie, apare cu pantaloni pe o bicicletă. Anna Margareta a fost o femeie modernă. Poate puţin cam ostentativ modernă. Monsieur Pierre a fost Dandy de la Paris, dar nu ostentativ dandy. Scribul a fost uimit câte tinere din familii cu totul respectabile au ajuns la începutul veacului al XX-lea să se prostitueze nu neapărat pentru bani, ci pentru că „dacă bărbaţii se laudă cu numărul partenerelor avute, de ce să fie o ruşine dacă şi o femeie dispune de o cât mai mare colecţie de amanţi?”. Acceptate în continuare de suspusele lor neamuri sau mai ales nu, mai multe dintre acele domnişoare şi-au găsit chiar şi sfârşitul în case de toleranţă. Scribul nu ştie dacă Monsieur Pierre, indiferent la orice convenţie socială, indiferent la trecut şi la viitor, şi-a luat (şi) a treia soţie dintr-un bordel.

Într-o lume asemenea celei a Parisului, confruntări de tot soiul erau la ordinea zilei. Războiul dintre Oastea femeilor libere şi Action française a atras de o parte ori de cealaltă nu numai biserica catolică, ci şi tot mai multe partide politice şi organizaţii civice. Război ce s-a terminat cu totul neaşteptat. În după-amiaza zilei de 4 aprilie, a avut loc o defilare neobişnuită prin tot centrul metropolei: un şir parcă nesfârşit de muncitori în straie de lucru, artişti, funcţionari, studenţi, toţi în coloane compacte, au mărşăluit pe marile bulevarde cântând Marsilieza. (Paranteză: pentru a-şi populariza fonograful, Edison l-a trimis pe Wangemann într-un turneu prin Europa, înainte ca senzaţionala invenţie să fie prezentată la Expoziţia Mondială de la Paris. Wangemann a intrat în istorie întrucât a reuşit să imprime „pentru vecie” vocile unora dintre cei mai puternici oameni ai timpului. Printre care şi vocea cancelarului german Otto von Bismarck. Acesta, după ce i-a înfrânt nu de mult atât de categoric pe francezi, l-a surprins pe Wangemann cântând şi prima strofă din Marsilieza. Vestea a stârnit vâlvă şi a fost interpretată în fel şi chip: ca un semn al unor sentimente mai prietenoase faţă de francezi, ca o ironie de prost gust, ca un indiciu de senilitate etc. Cert este că uimitorul cilindru conţinând înregistrarea a dispărut, fiind recuperat abia peste aproape un secol şi jumătate. Aşa că au existat destule voci care nici nu l-au acceptat drept o realitate. Marsilieza – ce simbol mai puternic pentru francezi?) Lumea de pe margini nu s-a putut dumiri în legătură cu scopul acelui marş, oamenii neformulând nici o cerere punctuală, nescandând nici o lozincă. A fost o manifestare spontană? A fost organizată din timp? De cine? Cine a adunat oamenii, cine i-a pus să cânte imnul naţional? De pe trotuare, privitorii i-au întrebat pe cei ce se găseau pe marginile coloanei. Însă aceia, în loc să le răspundă, îi luau de mână şi fără să se oprească din cântat, îi trăgeau în mijlocul şirului, îndemnându-i să cânte şi ei. De pe marile bulevarde şi din străzile laterale, mulţimea s-a revărsat spre Insula Saint-Louis. Unde, în faţa Palatului Kubic, cocoţat pe o estradă, îi aştepta o fanfară dirijată de… Al Nouăzeci şi şaselea, în cap cu nelipsita-i perucă aurie. Mulţimea a trecut prin faţa sa, după care a revenit cântând în continuare până pe Champs-Élysées şi Place de la Concorde, unde rândurile s-au rărit, lumea risipindu-se.

Întâmplarea din după amiaza de 4 aprilie n-a putut fi explicată niciodată, fiind socotită drept un eveniment cu totul straniu. Unii au considerat-o drept o replică a atât de neplăcutului incident de la 27 martie, susţinând că ar fi fost orchestrată chiar de autorităţi spre a calma spiritele agitate. Însă s-au găsit şi alte numeroase explicaţii. Niciuna suficientă. Au fost şi comentatori care au încercat să analizeze componenţa marelui alai, sperând ca, în funcţie de compoziţia acestuia, să poată trage concluzii şi în legătură cu cine l-a organizat. O explicaţie rezonabilă nu s-a găsit niciodată şi nici autorităţile n-au fost în stare a da un răspuns oficial. Cel mai mult a încurcat lămurirea cazului faptul că lungile coloane s-au îndreptat toate spre Palatul Kubic de pe Île Saint-Louis, unde personajul cunoscut în tot Parisul pentru eleganţa sa sfidând timpul le-a aşteptat dirijând fanfara. A fost spontan acel spectacol? Greu de crezut. Dar nimeni nu şi l-a revendicat. Din incapacitatea evidentă de a da un sens logic întâmplării, comentariile s-au stins mult mai repede decât ar fi fost de aşteptat. (Şi nici Anna Margareta, soţia lui Monsieur Pierre, n-a mai fost bârfită în presă.)

Personajul Al Nouăzeci şi şaselea şi Palatul Kubic s-au retras din nou în ceaţă.

Cum din nou învăluiţi în ceaţă au fost următorii ani a lui Monsieur Pierre. Până ce, în timpul ofensivei de la Somme, (în Picardia), din vara lui 1916, Al Nouăzeci şi şaselea, ajuns la vârsta de 63 ani, îşi face apariţia… pe front. Unde s-a întâmplat poate cea mai mare minune din viaţa sa: n-a fost împuşcat de nici una dintre părţile beligerante. Vara aceea¹ a îngrozit întreaga lume prin neîntreruptul şuvoi de anunţuri mortuare sosite la cei de acasă. Dandy de la Paris a apărut între liniile de luptă într-o uniformă ce nu era a nici uneia dintre armatele ce se înfruntau acolo. (Şi probabil că nici o ţară nu se bucura de acea ţinută. Totuşi, Al Nouăzeci şi şaselea pretindea că poartă însemne de general!²) Însoţit de mai multe ordonanţe, Peter-Pierre trecea dintr-o tabără în alta, aducând ajutoare pentru soldaţi: articole pe care aceia nu le primeau de la nimeni altcineva – de la batoane de ciocolată americană la prezervative spaniole şi maiouri finlandeze ce absorbeau transpiraţia. Cum nici uniforma nu-i trăda apartenenţa, a fost de mai multe ori reţinut cu suspiciunea clară de spionaj. Însă Peter-Pierre şi-a putut de fiecare dată dovedi apartenenţa la tabăra respectivă – fie că se referea la reşedinţa de pe Leopoldsberg, fie la cea de pe Île Saint-Louis, fie că amintea de bunic, fostul atât de celebru general austriac, fie că se raporta la tată, martirul Comunei din Paris. Totuşi, cineva care se plimba cu atâta nonşalanţă dintr-o parte în alta a frontului nu putea să nu stârnească bănuieli. Urmărit din scurt de contraspionajul tuturor părţilor combatante, el a izbutit să-şi continue operaţiile de binefacere. Pe care le-a desfăşurat aşa cum a făcut mereu totul: neţinând cont de costuri. Şi având şi în continuare mare grijă de înfăţişarea sa şi a „ordonanţelor” sale. În mizeria din primele linii, peruca galbenă şi uniforma impecabilă de „general” erau cu totul neobişnuite, fără însă a fi luate în râs, ci, dimpotrivă, stârnind admiraţie. În schimb, în 1918, considerabila avere moştenită de la mătuşa siciliană Roberta Ludovica a secat.

Dar, până atunci, Al Nouăzeci şi şaselea a fost şi la Bucureşti, capitala României ocupată de trupele germane. Aici a fost primit cu mare bucurie de fosta domnişoară Lucilia Dascălu, cea care ar fi trebuit să fie mireasa locotenentului Jenică Popescu într-o „nuntă de vis” á la Dandy de la Paris, dar care a ajuns soţia unui înalt funcţionar cu care cu greu reuşea să repete fanteziile pe care eroul din războiul de independenţă al românilor le-a învăţat de la Monsieur Pierre. Şi sub ocupaţie, Bucureştii şi-au păstrat acelaşi aer balcanic, cafenelele, terasele, cârciumile erau pline la orice oră din zi şi din noapte, oamenii fiind pătimaşi doar în discuţiile cu paharele de alcool în mâini. Soţul doamnei Lucilia a plecat în grabă, alături de guvern, în Moldova, lăsându-şi consoarta să aibă grijă de moşie şi de casa elegantă de pe Calea Victoriei. (De obicei, ocupanţii profită de dreptul învingătorului şi jefuiesc tot ce le iese în cale. Însă o proprietate unde se mai află un stăpân, mai ales dacă acesta este o prezentabilă femeie trecută de prima tinereţe, are toate şansele să fie cruţată. Ce, naiba, doar nu suntem sub invazia tătarilor!) Aşa că Dandy de la Paris a petrecut un an plăcut atât în Bucureşti, în anotimpul rece, cât şi în conacul de la ţară, pe vremea caniculei obişnuite în verile acelor locuri. Şi într-un loc, şi în celălalt, a fost remarcat nu numai datorită perucii sale, a eleganţei ieşite din comun, dar şi pentru naturaleţea cu care reuşea în orice societate să-şi impună părerile. Şi astfel, multă vreme, Dandy de la Paris a rămas în memoria localnicilor şi nici măcar faptul că a locuit atâta timp la doamna Lucilia, în lipsa soţului acesteia, nu a stârnit bârfele obişnuite. (Cu toate că era îndeajuns să priveşti femeia aceea matură, în perioada când ieşea în lume cu Herr Peter pentru a avea suficient temei de comentarii.)

Încă înainte de revenirea autorităţilor româneşti în Bucureşti, Herr Peter din nou Monsieur Pierre, s-a întors urgent la Paris: a treia sa soţie a murit de gripă spaniolă. Anna Margareta a fost una dintre primele victime a pandemiei ce avea să facă mai târziu zeci de milioane de morţi. Angajată în tot felul de acţiuni de ajutorare a răniţilor, a văduvelor şi a orfanilor de război, prezentă şi pe front în uniformă de infirmieră, se pare că a contactat boala de la un ostaş lângă care a stat până la decesul aceluia.

De la Bucureşti, Dandy de la Paris a adus unica sa operă scrisă: o broşură despre înjurăturile din Balcani şi din Ungaria. O colecţie de Sudălmi sadea redate în limbile respective şi traduse în franceză şi germană. Fără comentarii. Interesantă este prefaţa: autorul pretinde că înjurătura este simţământul cel mai cinstit exprimat. Fără nici o cenzură, dar cu trimiteri profunde. Ca exemplu, foloseşte în amănunte înjurătura de mamă. „Nici o alocuţiune nu poate sintetiza mai adânc mesajul. La unguri, în înjurătură primează interjecţia, la români, primează imaginaţia.” (Totuşi, Karinthy Frigyes va afirma într-o parodie celebră că nimeni nu poate pretinde că ştie ungureşte dacă nu cunoaşte înjurăturile maghiare.)

Dandy de la Paris a rămas un gentleman: în vorbirea curentă nu folosea niciodată textul, ci doar numărul cu care a ordonat înjurăturile. De obicei, pronunţa „patruzeci şi şapte”, înjurătura sa preferată. Broşura a circulat printre descendenţii săi şi aceştia repetau şi ei „patruzeci şi şapte” în momentele lor de furie ori de deznădejde. Şi, astfel, chiar şi în asemenea momente bunele maniere rămâneau nealterate.

Cu averea făcută praf, Monsieur Pierre, după ce a vândut tot ce a putut vinde, a trebuit să părăsească şi Palatul Kubic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.