CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

AL NOUĂZECI ŞI ŞAPTELEA

Rudolph

(1878 – 1918)

Să (nu) te rătăceşti în lectură

Când scribul s-a înhămat – atât de inconştient! – la proiectul Celor O Sută, a numerotat generaţiile numindu-l pe miticul fondator al şirului „venit pe ape ca Moise Teonomul şi ca Sargon Regele” drept „Primul”. Acum, ajuns în preajma unor posibile amintiri directe, scribul tinde să inverseze numerotarea: Al Nouăzeci şi şaptelea a fost contemporan cu tatăl bunicului scribului. Următorul va fi contemporan cu bunicul scribului. Penultimul din numerotarea iniţială cu tatăl scribului. Ultimul va fi chiar congener cu scribul însuşi. În conştiinţa căruia, scara tinde să se răstoarne, numerotarea să se inverseze.

În relatarea despre Dandy de la Paris (tatăl Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea), scribul s-a ocupat nepermis de puţin de primul fiu al acestuia, menţionând doar că băiatul şi fata din cea de a treia-i căsătorie au murit, prima de gripă spaniolă, al doilea într-un bombardament din următorul război mondial. Iar despre Al Nouăzeci şi şaptelea, n-a pomenit decât că a colindat lumea, copil fiind, cu tatăl, „soţia arăboaică”, bona (mama?) şi câte un „Jean”.

Totuşi, mai târziu, scribul căutându-l pe Dandy de la Paris din nou dispărut, a aflat de la Ţipor, administratorul proprietăţii cumpărate încă de bunicul, Marele General, „că Peter-Pierre a locuit o vreme şi pe Leopoldsberg, împreună cu fiul şi cu <tot haremul acela de femei> […] Al Nouăzeci şi şaselea nu a cunoscut niciodată făţărnicia – care este în fiecare dintre noi – şi a trăit întotdeauna doar aşa cum credea că-i cere condiţia. Unii – cei mai mulţi! – n-au înţeles acest lucru. Chiar şi soţia sa [cea de a doua sa soţie, <Arăboaica> – nota scribului] a ajuns să nu-l priceapă. După ce a acceptat vreme de ani de zile lozinca Celui de Al Nouăzeci şi şaselea <Nici o zi fără o pipă, nici o noapte fără o tipă>, probabil pentru că a simţit că trec anii şi peste ea şi că nici extraordinara ei talie nu mai era ce a fost o dată, a început să-i facă scene. Prin 1896, cei doi au divorţat şi femeia a părăsit domeniul. Însă, ca să vezi: n-a luat băiatul cu ea, ci <haremul>, adică tocmai rivalele de la care a pornit tot scandalul. Pe urmă a plecat şi stăpânul. Da, băiatul a rămas la Viena. Să fi avut vreo optsprezece ani atunci.”

Atât! Cam puţin… Dar, totuşi, două puncte de plecare extrem de preţioase.

Puncte de plecare?! Păi, cum?! Să începi o biografie pornind de la vârsta personajului la optsprezece ani? Există un echilibru în toate: forţa nevăzută care a mânat cu atâta îngăduinţă mâna scribului a lăsat întotdeauna câte o uşă deschisă cititorului prin care să înţeleagă cel puţin el (şi) ceea ce scribul n-a înţeles. Scrib ce se dovedeşte iarăşi neîndemânatec, nu deosebit de perspicace; face nenumărate confuzii, însă măcar e cinstit; scribul recunoaşte că singurul său merit îl reprezintă hărnicia asemănătoare cu îndărătnicia unui catâr. El n-a creat nimic pe tot parcursul vieţii dedicate Celor O Sută, el doar a căutat – în lung şi în lat, la suprafaţă şi în adâncuri -, fragmentele uriaşului puzzle risipit în spaţiu şi timp. Asemenea silitorilor scribi analfabeţi ce au putut fi întâlniţi prin unele mănăstiri medievale – apţi de a copia fidel desenele literelor fără a le pătrunde exprimarea, sensul şi cu atât mai puţin măreţia îndemnurilor -, şi scribul Celor O Sută doar deschide cartea şi o pune pe masă la dispoziţia celor interesaţi¹.

(Şi iar se vaită scribul: lucrarea sa stă aruncată în fundul unui raft, mascată de cotoarele strălucitoare ale volumelor din faţă, acoperită privirilor de alte şi alte opuri, iar bibliotecarul nu catadicseşte s-o scoată la lumină de sub praful ce o acoperă atât de indiferent. Preocupat de căutarea fragmentelor şi aşezarea lor într-o ordine cât de cât coerentă, mereu dureros de conştient de numeroasele-i lacune, scribul n-a apucat să se ocupe şi de publicitatea necesară rezultatului travaliului său. Şi, tot văitându-se, a constatat că – măcar din punctul său de vedere – este mult mai greu să convingi trecătorul să se oprească, să deschidă şi cartea ta şi să citească o pagină-două, mult mai greu decât să aşterni acele pagini – şi toate celelalte mii – pe hârtie.

Şi scribul tot se vaită! Să-l înţelegem şi pe el: aflat în situaţia elevului peste măsură de ambiţios, care a tocit încontinuu, în vreme ce colegii săi se jucau, lăudat doar de rudele, prietenii şi vecinii ce-l ştiau, atunci când a venit vremea examenului, nici măcar n-a fost primit în sală! Când cineva bine intenţionat îi spune că nu puţini alţii au păţit la fel, asta nu-l consolează…)

Să încercăm să pornim, totuşi, povestea Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea încă înainte acelor „puncte de plecare”!

Ştim, deci, că fiul lui Peter-Pierre s-a născut undeva în Balcani, mai precis în Voivodina, la Biserica Albă (Bela Crkva), în 1978. La fel de bine putea să se nască şi la Kikinda ori la Niş. Şi mai suntem la curent şi cu faptul, rămas taină a familiei², cum că băiatul, recunoscut de ambii soţi, a fost conceput de tată nu cu cea de a doua sa nevastă, „Arăboaica”, ci cu Fany, cea care avea să joace rolul de bonă, menajeră şi femeie la toate în familia Celui de Al Nouăzeci şi şaselea. (Acesta a divorţat de primele două soţii şi a rămas văduv după ce a murit cea de a treia, însă Fany nu l-a părăsit. Până la capăt.) Scribul nu poate decât să repete ceea ce a scris despre ea în biografia anterioară: Fany „nu a fost în nici un caz ţinută în secret, şi despre ea au circulat tot felul de zvonuri, cel mai persistent fiind acela că ar fi fost descendenta unei familii importante, că s-ar fi îndrăgostit nebuneşte şi definitiv de Al Nouăzeci şi şaselea, fiind fericită că este acceptată şi în continuare lângă bărbatul adorat. Motiv pentru care a fost mulţumită chiar şi numai cu poziţia de bonă, de metresă şi de slujitoare a soţiei oficiale. Nu de servitoare, chiar dacă făcea şi munca unei servitoare, ci de rudă în casă. Şi nici când nu va mai exista a doua soţie a lui Dandy de la Paris, ea, mama Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea, nu va avea pretenţii de a-şi îmbunătăţi statutul, jucând încântată aceleaşi roluri şi în cea de a treia căsnicie a lui Peter-Pierre. Figură misterioasă, acea Fany va fi alături de idolul ei până ce moartea îi va despărţi”. Mai multe n-a aflat scribul nici între timp despre acest personaj – model de loialitate necondiţionată.

Şi nici despre peregrinările din acei ani ai tatălui băiatului, Dandy de la Paris, împreună cu „Arăboaica” („femeia cu talia cea mai subţire din ţară”), copilul, Fany şi câte un servitor angajat prin localităţile din drumul lor, scribul nu poate aduce nimic nou faţă de ceea ce a mai amintit: „Când ajungeau undeva, cei patru deveneau cinci: Monsieur Pierre angaja pentru trei zile ori pentru trei luni, cum se nimerea, câte un servitor pe care îl îmbrăca în livrea de valet şi care, în perioada respectivă, se numea <Jean>. Pe urmă, în drum spre Franţa, prin Cipru, Malta, Sicilia, peninsula italică în zigzag, Elveţia şi sudul Germaniei, au apărut doi gemeni, doi lachei permanenţi, doi <Jean> ce-l vor servi şi la Paris.”

A ştiut Al Nouăzeci şi şaptelea cine a fost mama sa naturală? Încă o dată: acela a reprezentat un subiect ce nu s-a discutat niciodată, iar Rudolph, cum s-a numit copilul, s-a purtat la fel de firesc atât cu soţia oficială a tatălui său, cât şi cu Fany. Când, mai târziu, pe domeniul de pe Leopoldsberg, s-a produs ruptura între Dandy de la Paris şi Arăboaica, Rudolph a rămas cu Fany.

În legătură cu numele său, Rudolph a remarcat că mai toţi strămoşii săi au purtat în actele oficiale două prenume³, doar el unul singur. Ceea ce l-a făcut să susţină că nu dispune de „duplicitatea personalităţii” acelora, posesori, în acelaşi timp, şi a unei „personalităţi naturale”, şi a unei „personalităţi livreşti”, ci că, în cazul său, cele două laturi s-au topit într-una singură.

– Pentru că mama sa oficială nu l-a luat cu ea sau pentru că aşa a vrut tânărul? l-a întrebat scribul pe administratorul Ţipor.

– Tânărul a avut atunci… ăă… vreo optsprezece ani. El era deja pe drumul lui.

– Drumul lui? Păi, spui că a rămas pe Leopoldsberg!

– Drumul lui n-a avut nici o legătură cu locul unde se afla, a venit răspunsul.

Despre această informaţie, scribul nu poate decât să mai adauge că Ţipor, cel cu care a apucat să vorbească personal, era nepotul nepotului administratorului domeniului lui Dandy de la Paris din vremea când l-a părăsit a doua soţie pe Monsieur Peter. De la acest Ţipor, cel de la începutul secolului XXI, scribul a aflat şi ce s-a întâmplat mai departe cu domeniul de lângă Viena, cumpărat încă de Bunicul Celui de Al Nouăzeci şi şaselea.

Dar despre toate astea, la timpul potrivit.

Aşadar, am aflat că la vârsta de optsprezece ani, Rudolph „era deja pe drumului lui”. Un drum ce i-a fost deschis de mic. Şi lui Dandy de la Paris i s-au povestit, copil fiind, numeroase întâmplări cu părintele său: mediumul Raul–Olfert, bunicul lui Rudolph, a fost şi el un părinte care, deşi n-a petrecut multă vreme cu băiatul, i-a influenţat decisiv viaţa. Ceea ce Al Nouăzeci şi şaselea a ştiut să aprecieze: tatăl său a fost cel ce l-a scăpat de tirania bunicului, Marele General; tot tatăl său a fost cel ce nu s-a opus extravaganţelor sale, ba i le-a şi finanţat; Raul-Olfert i-a facilitat nu numai accesul, dar şi situaţia privilegiată la instituţia de învăţământ de lux; şi, nu în ultimul rând, tatăl său a fost un personaj celebru în epocă, o celebritatea care a crescut şi mai mult în urma morţii pe baricadele Comunei. Toate astea n-au putut să nu-i impună lui Dandy de la Paris. Care, însă, şi-a urmat propriul destin. Unde parapsihologia nu-şi găsea un loc distinct, deşi se povesteau destule lucruri supranaturale şi în legătură cu viaţa sa, fiind suficient să ne amintim doar de apariţiile şi plecările insesizabile – împreună cu toţi ai săi – din Palatul Kubic, edificiu şi el suficient de misterios pentru a întreţine legendele. Al Nouăzeci şi şaselea, văzându-şi de ale lui, privea cu interes şi la misterele existenţei umane şi, chiar dacă a rămas un simplu amator în esoterism, cucerea publicul şi prin subiecte luate din preocupările parapsihologiei, atât de (re)venită la modă. În biblioteca sa personală – nu atât de mare pe cum şi-ar fi dorit-o, întrucât până să se retragă definitiv în apartamentul de doar trei camere de pe Rue Joubert, s-a deplasat mereu dintr-un loc într-altul -, s-au regăsit în special lucrări de Rudolf Steiner, Ernst Haeckel, Magnus Hirschfeld, dar şi John Dee, Papus, Adare şi Home ori referiri despre celebrii medium Davenport Brothers. Dar Dandy de la Paris a fost şi un martor al evoluţiei şi devenirii lui Paul Sédir ori Carl Gustav Jung. Mai târziu, preferatul a devenit şi a rămas Rudolf Steiner. Aceştia au fost şi autorii cu care a crescut Al Nouăzeci şi şaptelea. Care l-au influenţat cu atât mai mult, cu cât Rudolph n-a avut parte de o educaţie sistematică. (Despre tatăl său au putut să circule orice vorbe – nu întotdeauna foarte favorabile, deşi marea lor majoritate au fost apreciative -, dar despre faptul cum se îngrijea de Rudolph nu s-au lansat decât laude. Într-adevăr, cu tot programul său neobişnuit de viaţă, tatăl nu s-a despărţit niciodată pentru multă vreme de fiu şi, deşi ştia că Fany va avea întotdeauna suficientă grijă de el, îi acorda zilnic mult timp. Doar îndelungatele peregrinări dintr-un loc într-altul l-au privat pe băiat de un învăţământ instituţionalizat.)

În Italia, când Rudolph a împlinit şase ani, a apărut necesitatea frecventării unei şcoli. Dar cum? Al Nouăzeci şi şaselea l-a dat la un institut bine cotat din Taranto, însă episodul acesta n-a durat decât câteva luni, Dandy de la Paris urmându-şi itinerarul şi luându-şi fiul cu el. Pe urmă, părăsind Puglia, a angajat un meditator la Bari. Continuând lunga călătorie spre nord, i-a lăsat pe Fany şi pe Rudolph în urmă, dar, din nou, după doar câteva săptămâni, i-a chemat să i se alăture. Apoi, până ce familia i s-a oprit la Palatul Kubic, tânărul n-a beneficiat decât de lecţiile de citit, scris şi socotit pe care le-a făcut cu Fany, care, cu ocazia aceea, a devenit şi învăţătore. (Uneori o ajuta şi „Arăboaica”, mama oficială a copilului.)

Al Nouăzeci şi şaptelea a deprins neobişnuit de uşor şi de repede literele şi a devenit de mic un cititor pasionat. Şi ce să citească? Păi, cărţile avute la îndemână, literatura esoterică din biblioteca ambulantă a tatei. La opt ani, Rudolph l-a citit pe Troxler, iar puţin mai târziu, interesul său spre „problemele secrete ale sufletului” au prins contur tot mai puternic. (Când au apărut şi primele cărţi ale lui Steiner, a fost convins că numele său – Rudolph – a fost o premoniţie faţă de „înrudirea sa spirituală” cu Rudolf Steiner. Spunându-i acest lucru lui Fany, aceasta a adăugat că Al Nouăzeci şi şaptelea nu se afla departe de adevăr: el şi-a primit numele de la împăratul alchimist, Rudolf al II-lea, tot un „scormonitor în misterele lumii”, după cum s-a exprimat femeia. Al Nouăzeci şi şaptelea n-a fost foarte fericit cu această informaţie: „împăratul magician” a lăsat în urma sa o lungă şi controversată postumitate – ba intră în umbră, ba apare iarăşi, însă nu întotdeauna la fel, uneori drept eminent om de ştiinţă neînţeles, altădată drept nebun de legat; când drept personajul care a dus cu el în mormânt nenumărate taine, când drept diletantul care şi-a risipit vremea cu himere, în loc să se concentreze doar pe soarta milioanelor de supuşi crunt ameninţaţi de nesfârşitele incursiuni turceşti. Nu, susţinea Al Nouăzeci şi şaptelea, mult mai uimitoare este premoniţia cu Rudolf Steiner, iar faptul că el s-a născut la Biserica Albă (Bela Crkva),, iar Steiner la Dornach (Donji Kraljevec), două localităţi nu foarte departe una de cealaltă, nu putea fi nici el întâmplător. Plus că părinţii amândurora şi-au cărat copiii după ei dintr-un loc într-altul, atunci când băieţii au fost mici. (Şi cât s-a bucurat şi cât caz a mai făcut Rudolph, atunci când, după multe cercetări, a aflat că şi itinerarul lui Dandy de la Paris a trecut la un moment-dat prin Pottschach, unde tatăl celuilalt Rudolf a fost o vreme şef de gară.)

– L-ai cunoscut? şi-a întrebat plin de speranţă Al Nouăzeci şi şaptelea tatăl.

– Nici nu ştiu să fi trecut pe acolo.

– Ai trecut! Am trecut cu toţii! Am găsit o vedere pe care i-ai expediat-o de acolo unchiului Bruno.

– Poate. Însă chiar dacă am trecut pe acolo, pe vremea aceea, Rudolf Steiner era încă şi el doar un copil.

– L-ai văzut?

– De unde să ştiu?!

– Hai, încearcă să-ţi aduci aminte!

– N-am ce să-mi aduc aminte.

• „Patruzeci şi şapte!”⁴

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.