CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (71)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Într-o altă noapte, în patul din lemn gros de nuc, i-a spus că va trebui să plece, că misiunea s-a nu mai suferă amânare. Rana lui de la braţ nici nu s-a vindecat, dar nici nu s-a agravat. El o ţinea tot timpul acoperită. O dată, totuşi, bandajul i s-a desfăcut şi fata a putut vedea un şir lung de cifre (0257285062). Ofiţerii importanţi au toţi acel cod secret şi fiecare cifră are o semnificaţie legată de grad şi de unitatea de care aparţin, i-a explicat, iar ea a fost mulţumită de răspuns.

– Să nu spui nimeni ce ai văzut! i-a spus pe un ton poruncitor. Constantin o rupea deja binişor în maghiară.

– Păi, cine poate ţine minte atâtea numere.

– Patruzeci şi şapte! Nimic! Să nu pomeneşti nimic! Vocea bărbatului izbucnea asemenea lavei din vulcanul său interior.

Tânăra femeie locuia doar cu o mamă paralizată ţintuită în pat şi cu o soră ceva mai tânără. După o vreme, ceilalţi vecini s-au făcut că au uitat de oaspetele german, nefiind deloc uşor să mai hrăneşti în asemenea vremuri o gură în plus, mai ales că nu puteai să te faci de râs cu o mâncare mai sărăcăcioasă decât cea adusă de ceilalţi localnici. Fetei i-a convenit situaţia şi a răspândit zvonul că într-o noapte bărbatul ar fi plecat să-şi îndeplinească misiunea. Iar curând după ce a rămas gravidă, el a fost deja cu adevărat plecat.

Constantin avea vedenii. Ele i-au apărut deja în Lagărul Special 02, când, aşteptând în fiecare clipă o nouă grozăvie, care de data aceea ar fi putut să lovească în cocina lui, era tot timpul cu urechile ciulite. De atunci, starea aceea de veşnică alertă nu l-a mai părăsit niciodată şi auzul lui suprasolicitat îi juca numeroase feste, făcându-l să perceapă tot felul de sunete de nimeni emise. Nu altfel a trăit nici în atmosfera tihnită din casa unde a avut de toate: un acoperiş deasupra capului, căldură, mâncare, ba chiar şi o femeie tânără. Însă, când la sfârşitul lui ianuarie, zgomotele doar de el percepute s-au înmulţit, poate şi fiindcă era convins că, până la urmă, tot îşi va aminti cineva de el şi va fi descoperit şi… şi… Era logic ca un asemenea lucru să se întâmple şi i se părea de necrezut că nu s-a întâmplat încă. Aşa că, într-o noapte, părăsi ascunzişul şi părăsi şi mica localitate. Iniţial, luă din dulapul masiv, ticsit cu haine, unul dintre cele trei paltoane negre, groase, cu guler de blană, dar fata, presimţind că el va pleca, i-a atras atenţia că acelea prea trădau că proveneau de la evrei. Aşa că i-a adus paltonul rămas de la tatăl ei. Hainele cu care a venit le-a spălat şi călcat de mult. I-a făcut un pachet cu mâncare, un altul cu lenjerie de schimb şi un altul cu două cămăşi, două cravate şi o pereche de pantofi. Apoi a băgat totul într-un geamantan mic, cu care domnul Wolf obişnuise să meargă pentru o zi-două la Budapesta. Constantin a rămas atât de impresionat cum credea că n-o să mai poată fi, după câte prin cât a trecut. S-a închis în toaletă şi a plâns: câtă iubire poate să aibă fata asta care, însărcinată fiind, nu numai că nu se agaţă de el, implorându-l să nu plece, dar îi şi netezeşte drumul! Apoi, a îmbrăţişat-o îndelung şi, pentru că zgomotele alarmei încă doar de el auzite îi răsunau tot mai insuportabil în urechi, a plecat. O simţii fugind după el şi dându-i înapoi banii pe care el a vrut să îi lase ei. Mai târziu, a găsit în buzunarul interior al hainei, învelită într-o bucată de tifon, o pereche de cercei de aur cu diamante. Familia Wolf n-a fost o familie săracă… În pofida oricărei logici, în casa familiei Wolf n-a venit niciodată nimeni, nici oficialităţile să confişte obiectele de valoare, nici mai târziu, să se intereseze de documentele străinului apărut cu peste două luni în urmă şi dispărut pe cum a venit.

Deşi era iarnă, deşi pământul era acoperit cu zăpadă, deşi era frig, Constantin a pornit spre răsărit tot fără să apeleze la tren şi nici la vreo căruţă ori maşină de ocazie. Până la urmă a învăţat suficient ungureşte pentru a se putea înţelege cât de cât cu fata şi a rugat-o să-i aducă veşti despre starea războiului. Ea i-a adus un aparat de radio… din cămara locuinţei familiei Wolf. Obiectul era introdus într-un sac de pânză şi sigilat, întrucât evreii nu mai aveau voie, printre altele, să aibă acces la radio. Însă, asemenea altor conaţionali, şi domnul Wolf a ascultat – până în ultima zi înainte de a trebui să plece – aparatul fixat pe Vocea Americii. Pentru asta nu trebuia să desfacă sigiliul, era suficient să apese prin pânză pe un buton şi radioul pornea, chiar dacă cea mai mare parte a timpului bârâia îngrozitor. Trupele sovietice şi cele româneşti – care au întors armele împotriva Germaniei chiar în vreme ce Hitler îl decora pe von Papen (şi) în prezenţa tatălui Celui de Al Nouăzeci şi nouălea – luptau de acum pe teritoriul Ungariei. Cu noroc şi fără riscuri inutile, Constantin spera să poată răzbate până la ele. De data aceea avea asupra sa şi o hartă adevărată şi putea aproxima unde se afla, precum şi cât drum mai avea de străbătut până să ajungă de partea cealaltă a frontului.

Al Nouăzeci şi nouălea, conform convingerii sale că doar într-un oraş mare avea cât de cât şanse să treacă neobservat, a dorit să ajungă la Budapesta. Dar Budapesta era asediată de vreo două luni. Trupele româneşti ale generalului Macici se aflau în periferii. El, Ahasverus, îşi continua peregrinările.

Al Nouăzeci şi nouălea ajuns la Tatabánya, la vreo cinzeci de kilometri de capitală, a reuşit să găsească o casă dărâmată în Partizántelep, un cartier pentru mineri. A „locuit” acolo aproape o săptămână, o odaie era încă întreagă, avea şi mobilă şi, ceea ce era şi mai important, o sobă. În stare de funcţionare! De acolo, Constantin s-a aventurat în oraş şi în cârciumă – unde altundeva? – şi astfel a aflat amănuntele care-l interesau. Budapesta? Acolo este iadul, i s-a povestit, acolo sunt atât de mulţi morţi încât nu se mai pot descurca altfel şi azvârlă cadavrele în Dunăre. De la sfârşitul anului trecut, nu se mai poate ieşi din oraş şi ruşii, românii şi ucrainenii cuceresc stradă cu stradă, casă cu casă.

După ce va cădea Budapesta, aliaţii vor avea cale liberă spre apus, adică vor veni în direcţia unde se afla el, gândi Al Nouăzeci şi nouălea. Lui nu-i mai rămânea decât să reziste până atunci. Constantin era puţin mai liniştit: şi-a găsit un loc unde să stea în cea mai mare parte a timpului şi o cârciumă unde putea mânca. Însă nici casa aceea, în care lâncezea mai tot timpul, nu era chiar o ascunzătoare ideală: pe de o parte, urmele paşilor în zăpadă trădau prezenţa sa acolo, pe de altă parte, şi fumul din hornul jos le-ar fi putut atrage atenţia vecinilor că ruina era locuită. Dar vecinilor nu le-a păsat de el, s-a întâmplat chiar ca drumurile să li se intersecteze cu ale străinului. Atunci se salutau, aşa cum se salută oamenii la ţară şi-şi vedea fiecare de calea sa.

Aliaţii erau aproape, câteodată se auzeau bubuiturile pieselor de artilerie până la Tatabánya, Constantin nu trebuia decât să mai reziste neluat în seamă: până atunci s-a străduit să se apropie el de eliberatori, ceea ce, mai ales pe timp de iarnă, s-a dovedit nespus de obositor şi de periculos, acum putea să stea la căldură şi doar să aibă grijă să nu fie luat la întrebări. Într-o seară se aventură chiar până în centrul oraşului, unde realitatea era cu totul alta: Al Nouăzeci şi nouălea avea senzaţia că toată lumea, indiferent de cum era poziţionat fiecare în clipa respectivă, s-ar fi aflat strict în aşteptarea sosirii noilor învingători. Când colo, a dat de o colectivitate ce trăia asemenea unei localităţi aflate hăt în spatele frontului. Lucru de care n-a mai avut nici un dubiu, atunci când, aflat în piaţa din centru, a văzut venind cu gânduri evidente un grup de jandarmi cu pană de cocoş la pălărie. Trebuia să ia o decizie rapidă: pe stradă nu putea rămâne, în restaurant neîndoielnic va urma o razie. Spre noroc, el se afla chiar în faţa cinematografului. Care funcţiona! În zare se auzeau tunurile bubuind, dar cinematograful funcţiona! Din spatele geamului mare de sticlă al uşii din hol, mai privi prin piaţă la restaurantul de vizavi. Câţiva jandarmi au intrat şi au început să scoată afară mai multe persoane. Constantin cumpără un bilet şi intră în sala de proiecţie. Pe întuneric, nimeri alături de o pereche de tineri ca el. Era un film mut şi o femeie cânta la un pian hodorogit, oferind astfel un fond sonor. După nici un sfert de oră, în sală s-a aprins lumina şi jandarmii le-au cerut tuturor bărbaţilor să iasă în sala de aşteptare. Constantin a mai apucat să regrete doar că a fost prins atât de aproape de trupele aliate, după ce a reuşit să fugă pe zăpadă şi ger prin teritoriile pline de primejdii, vreme de atâtea luni. După ce a reuşit să evadeze din Lagărul Special 02! Păcat de atâta suferinţă, de atâtea sacrificii în zadar.

Au fost împinşi în toaleta comună a cinematografului şi li s-a cerut să-şi arate falusul. Jandarmii căutau evrei. Un bărbat a vrut să le arate documentele sale, dar şeful zbirilor cu pană de cocoş la pălărie le-a explicat tuturor că un act poate fi fals, dar un falus circumcis este o dovadă de netăgăduit. Şi, într-adevăr, au mai găsit doi bărbaţi circumcişi. Unul şi-a primit resemnat soarta, celălalt se jura, plângând, că el aşa s-a născut, că nu numai că nu era jidan, dar tatăl său era preot evanghelic, „toată lumea ne cunoaşte!”. El era ungur, şi jandarmii cu pană de cocoş la pălărie erau unguri. Dar nimeni nu s-a grăbit să-i confirme spusele. „Am şi o dovadă!” mai fu auzit strigând, în vreme ce-l târau afară.

Acesta a fost controlul. Jandarmul a avut dreptate: actele nu dovedesc nimic! Constantin a scăpat şi, revenit în sala de proiecţie, a constatat că nici doamna care cânta la pian, acompaniind filmul mut, n-a reuşit să acopere salvele de armă de afară.

„Oamenii ăştia nu trăiesc în timpul din jur! Ei nu pot fi scoşi din viaţa lor! Cum să mai împuşti bărbaţi numai pentru că sunt evrei, acum, când armata inamică e atât de aproape?” Deja cu un an mai devreme, dar chiar şi cu doi, pentru cei aflaţi în miezul evenimentelor era tot mai limpede că războiul lui Hitler era pierdut. Şi tatăl lui Constantin a ştiut acest lucru! Aşa că l-a ştiut şi fiul. Şi cu toate astea, chiar şi tata a continuat să lucreze pentru nazişti, să accepte şi chiar să practice şi el exploatarea robilor! Bine, astea sunt considerente morale, dar practic… practic se poate explica în vreun fel cum nu-şi pun nici o clipă problema acei derbedei cu pană de cocoş la pălărie că învingătorii de neoprit şi deja atât de aproape îi vor vâna şi pedepsi pe măsură? Cum de nu încearcă măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să dispară, să intre în pământ, să-şi şteargă amintirea? În loc de aceasta, ei mai împuşcă bărbaţi doar fiindcă sunt circumcişi! Şi o fac în stradă, fără să se ascundă, ba chiar bravând! Înseamnă că sunt un soi de animale rare ce n-au nici măcar simţ de conservare, şi-a spus Constantin. Monstrul Fritz Schmidt se zicea că citea mult, ăştia par nişte brute analfabete. Care-i deosebirea? Şi care-i deosebirea între ei şi spectatorii cinematografului care râd atât de zgomotos la prostiile comicilor de pe ecran, în timp ce de afară se aud salvele de puşcă? ¹

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.