CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (76)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Transatlanticul este un oraş cosmopolit cu o populaţie extrem de numeroasă şi densă pe metru patrat şi cu o stratificare socială pe măsură. Specificul unui asemenea loc închis îl reprezintă relaţiile interumane legate pe măsură ce vasul înaintează. Apropierile se coagulează şi devin tot mai concrete tocmai când pasagerii se pregătesc de acostare. Acesta era şi unul dintre secretele succesului: deşi orice călător aşteaptă în primul rând să ajungă la destinaţie, după părăsirea pachebotului, rămâne cu nostalgia experienţei consumate. Şi asta nu numai în cazul celor foarte bogaţi, cei ce şi-au permis să ocupe cabinele şi sălile rezervate clasei întâi, ci, în special, celor mai puţin avuţi, pentru că, dacă primii sunt mereu obişnuiţi cu răsfăţul vieţii, ceilalţi trăiesc sentimente noi într-o perioadă pe care ştiu că n-o s-o mai poată repeta prea des. Probabil niciodată. Şi, pe lângă mândria de a fi fost pasager pe un vapor care a obţinut panglica albastră (de mai multe ori!), apare şi regretul că perioada atât de minunată s-a terminat¹.

După doar prima călătorie, Al Nouăzeci şi nouălea s-a simţit deja băştinaş pe vapor, se mişca dezinvolt, putea da informaţii competente oricui. Când a ajuns să se plimbe în frac printre oaspeţi, era greu să-ţi imaginezi că nu aveai în faţă decât un simplu chelner. Chiar şi coşcogeamite postura de Maitre d’hotel părea prea puţin pentru personajul demn, distant şi totuşi extrem de amabil. Al Nouăzeci şi nouălea n-ar fi putut fi nicicum asimilat individului jerpelit, hăituit, nesigur oriunde ajungea, Ahasverus pribegind prin Europa până foarte de curând. La fel cum acel hoinar n-ar fi putut fi confundat vreodată cu fiul Standartenführer-ului, cu tânărul ofiţer el însuşi cu puteri atât de discreţionare faţă de miile de robi din uzinele secrete de armament. N-ar fi putut fi nicicum recunoscut? Un pasager din străfundurile uriaşului vapor l-a recunoscut. Era un bărbat chel şi îngrozitor de slab.

– Cât a trecut de atunci? Timpul nu se mai mişcă. Când am fost ridicat de acasă, aveam optzeci de kilograme şi părul negru. Acum mănânc mult şi nu mai pot să pun la loc nici greutatea şi nici părul. Instinctiv, Constantin şi-a suflecat mâneca arătându-i tatuajul. Ştiu că şi pe dumneata te-au ridicat, dar pe dumneata te-au ridicat oamenii dumitale! Dumneata ai putut să alegi…

– Am putut pe dracu’!

Să-şi amintească? Mai bine, să nu-şi amintească? Cum să facă pentru a mai putea trăi cât de cât normal?

Şi tot în aceeaşi cursă a dat, în salonul clasei întâi, şi de un alt individ, uscăţiv şi acela, dar răspândind din plin în jur mirosul puternic al unei ape de colonie care i-a atras atenţia lui Constantin încă de la Linz. Şi acolo obişnuia să umble în civil şi nimeni nu putea spune cu precizie ce grad avea. Dar era cunoscut de toată lumea, i se spunea Herr Doktor, iar el, mereu expansiv, părea specialist în bancuri cu evrei. Uneori, bancurile proveneau din experienţa sa personală. De care nu făcea caz, dar nici n-o ascundea. Herr Doktor nu l-a recunoscut pe Maitre d’hotel, iar acesta l-a auzit deşertându-şi, la fel de exuberant, desaga fără fund plină cu bancuri caricaturizându-i pe evrei.

Viaţa pe vapor era şi monotonă, şi plină de evenimente. O doamnă l-a plăcut pe tânărul aşa de elegant şi de manierat. De frică de a nu-şi periclita postul atât de nesperat, Al Nouăzeci şi nouălea a ezitat. Până ce a fost chemat chiar de şeful său direct, care i-a adus aminte că pasagerii, cât timp au plătit şi se află la bord, sunt adevăraţii stăpâni ai locului şi echipajul este dator să le satisfacă dorinţele. Până la urmă, Constantin a devenit şi un fel de gigolo oficial al pachebotului. Poziţie care şi aceasta i-a rotunjit simţitor veniturile. Cu timpul, a ajuns să se ocupe mai mult de noua sa „funcţie”. Într-aşa o măsură încât, în ultimele sale curse, a fost degrevat de slujba din sala de mese şi „detaşat” în saloanele clasei întâi spre a putea fi folosit oricând pentru noua sa menire. Înalt, cu părul bogat complet alb, elegant, discret şi misterios, pe puntea superioară sau într-unul dintre saloane, Constantin a devenit unul dintre punctele de atracţie ale uriaşului pachebot de lux. Dar noua sa postură nu-i făcea întotdeauna plăcere, fiind mereu el cel ales şi nu el cel care-şi găsea partenera. Al Nouăzeci şi nouălea cunoscuse femeile de timpuriu, iar firea sa năvalnică îl făcea să se îndrăgostească de fiecare dată. Afecte, asemenea oricăror afecte: unipolare, puternice şi de foarte scurtă durată. Când îşi amintea acele prime iubiri, zâmbea cu îngăduinţă, de parcă n-ar fi fost vorba chiar de experienţele lui. În schimb, pe vapor, câteodată se simţea de-a dreptul îngreţoşat. „Fiecare femeie are un organ numai bun de folosit”, a spus unul dintre prizonierii nostalgici, cu care a supravieţuit în vagonul care i-a dus spre răsărit. „Omul e înfometat de sex” a gândit atunci tânărul, fără să-l ia în seamă. Pe vapor, însă, aducându-şi tot mai des aminte de acele cuvinte, l-a considerat pe cel ce le-a rostit un simplu animal. Şi, încetul cu încetul, s-a considerat şi pe el însuşi drept un simplu animal. Un om animal. Un om plătit să fie animal. Un om care a acceptat să fie plătit să fie animal.

Ceea ce l-a făcut şi mai nemulţumit a fost o scenă când, dezbrăcaţi în pat, o parteneră s-a uitat îndelung la tatuajul de pe braţul său. S-a uitat îndelung la tatuaj, fără a-şi putea masca o grimasă dezamăgită. (De atunci, Constantin a avut grijă să ascundă înscrisul de pe braţ mereu sub un bandaj. Ceea ce-l făcea şi mai misterios…) Veşnicul emiţător de bancuri cu evrei nu era singurul nazist care pleca să-şi facă o viaţă nouă peste ocean. Iată că mai erau şi alte personaje de acelaşi soi. (Mai târziu, Al Nouăzeci şi nouălea a aflat că femeia respectivă era aşteptată de soţul ei, fost ofiţer superior căutat pentru crime de război. „În America?! i-a scăpat l-a un moment-dat doamnei, în America!? Printre yankei?! Nici nu ştiţi ce bine se poate trăi în Paraguai! Veniţi să ne vizitaţi! O să ne facă o reală plăcere să vă primim la ferma noastră cu grădina cu o cascadă adevărată. Ei, nu-i chiar Niagara, dar e încântătoare şi ea.” Constantin era mirat că acei oamenii, din clipa când au părăsit ţărmul, nu mai depuneau nici un efort de a-şi ascunde trecutul. Pe urmă, e drept, atunci când s-au aflat tot mai multe amănunte despre vânătorii de nazişti, „foştii” au devenit mult mai prudenţi. Dispărând pur şi simplu.

Însă pe acelaşi vapor se aflau, alături de individul chel şi îngrozitor de slab, şi alţi supravieţuitori ai lagărelor. Şi ei voiau să încerce să ia viaţa de la capăt. Între ultimele călătorii ale Celui de Al Nouăzeci şi nouălea, pe crucişătorul de lux s-a întâmplat un eveniment care, cu toate eforturile comandantului, n-a putut fi ţinut departe de presă. S-a nimerit ca în cursa aceea să se fi îmbarcat mai mulţi supravieţuitori de la Auschwitz şi să descopere printre pasagerii din compartimentele de lux pe unul dintre călăii lor. El tot cu statut de bogătaş, ei tot în subsolul calei. Într-o noapte, fostul gâde a fost executat. Crima – pentru că orice omor petrecut în afara câmpului de luptă şi fără o sentinţă de condamnare rămâne tot crimă -, crima a fost pe larg popularizată şi dezaprobată în mod vehement, chiar şi de către vânătorii de nazişti: pentru ca asemenea fapte să nu rămână simple răzbunări, au declarat ei, monştrii trebuie aduşi în faţa justiţiei.

Atentatul s-a petrecut într-o cabină vecină cu cea în care şi-a petrecut câteva ore atât de elegantul şi misteriosul tânăr cu părul alb. S-a aflat cu o doamnă care tocmai încerca să afle cine este cel cu care s-a iubit. Obişnuit să stea mereu cu urechile ciulite, Constantin a sesizat că în spatele peretelui despărţitor se petrecea ceva neobişnuit. Ieşi în fugă pe coridor pentru a vedea ce s-a întâmplat, însă nu mai dădu decât de cele câteva umbre dispărând şi prin uşa larg deschisă a cabinei de un mort decapitat. Când l-a alertat pe ofiţerul II, şeful său direct, a început ancheta care, oricât s-a dorit de discretă, tot a transpirat şi printre pasageri. Şi, fiindcă a doua zi pachebotul a acostat la chei – momentul loviturii ucigaşilor a fost bine ales -, căpitanul s-a aflat în dilema de a opri pe toată lumea la bord, în aşteptarea descoperirii făptaşilor – ceea ce ar fi amplificat şi mai mult scandalul – sau să încerce să treacă incidentul în tăcere, ceea ce a obstrucţionat justiţia. A fost aleasă ultima variantă – la ordinul şefilor mai mari, temători că acea crimă ar fi putut dăuna prestigiului vasului. (Cum evenimentul a apărut totuşi în presă – şi încă pe prima pagină a ziarelor -, căpitanul a fost destituit şi trimis într-un concediu la o destinaţie necunoscută. Când scandalul s-a epuizat drept ştire, căpitanul a revenit şi a trecut la comanda altui vapor.) Aşadar, pasagerii au fost debarcaţi după programul iniţial, dar ancheta a continuat şi Constantin a devenit principalul martor. Lucru extrem de neplăcut, mai ales că a fost supus unui interogatoriu amănunţit, apărând întrebări şi în legătură cu identitatea lui reală şi cu trecutul său. Extrem de neplăcut! Lucrurile ar fi putu lua o turnură dramatică, dar jurisdicţia de pe un pachebot este în mâinile căpitanului, iar acesta, până ce a fost destituit, a oprit cercetarea. Totuşi, şi Al Nouăzeci şi nouălea a vrut să-şi părăsească definitiv slujba, dar ofiţerul II l-a sfătuit să treacă şi el peste incident, altfel ar putea da de bănuit. Al Nouăzeci şi nouălea l-a ascultat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.