CEI O SUTĂ Anabasis (34)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

În timp ce cei cinci sute şi unu heliaşti se perindau prin faţa urnelor, lumea se moleşi obosită. Istoviţi de lungile discursuri, de personalitatea bătrânului — întotdeauna personalitatea autentică oboseşte —, istoviţi de procesul desfăşurat fără pauză, flămânzi, saturaţi de subiectul pentru care mizaseră într-un fel sau în altul, tăceau cu toţii, aproape indiferenţi la cele ce aveau să se întâmple. Nici heliaştii nu făceau excepţie, se îndreptau spre urne fiindcă trebuiau să-şi onoreze solda şi fiindcă era cel mai simplu lucru ce-l puteau face; majoritatea îşi definitivau hotărârea abia după ce se ridicau de la locul de unde şezuseră şi în timp ce aşteptau ca acela din faţă să-şi depună conţinutul discului. Jigniţi, într-adevăr, în onoarea lor de heliaşti pentru că nu li se recunoscuse demnitatea juridică de către acuzat, dar şi cuceriţi de acesta, îşi lăsau votul hotărâţi puţini, la întâmplare câţiva şi majoritatea se decideau în funcţie de o impresie întâmplătoare de moment. („E bătrân, săracul!“ îşi zise unul, privind la sprâncenele stufoase, dar albe, ce îi aminteau de sprâncenele bunicului, aşa că nu-l putea decât achita. „Şi acum stă în picioare în poziţia aceea sfidătoare!“ constată altul şi orgoliul rănit îi hotărî verdictul. „Are o nevastă bătrână…“ stabili altul, achitându-l. „Până şi pe nevastă-sa o înjoseşte cu gura-i spurcată!“ gândi iarăşi altul, în timp ce-l condamna. Unul se străduia să-şi amintească o frază spusă de Lycon şi al cărei sens îi rămăsese neclar, iar altuia nu-i plăcuse atitudinea lui Meletos, a cărui stânjeneală o luase drept aroganţă. Prea puţini se concentrară asupra ideilor lui Socrate în timp ce-i hotărau soarta. Şi astfel, cei ce-l condamnară nu erau nici măcar împotriva principiilor bătrânului, iar cei care-l achitară o făceau fără să fie de acord cu el. Pur şi simplu ideile au fost cele în întregime omise).

„281 voturi împotriva a 220 voturi îl condamnă pe Socrate, găsindu-l vinovat!“ anunţă magistratul, trezind la realitate o mulţime istovită, deja aproape indiferentă.

„Spectacolul s-a terminat“ gândiră oamenii, puţin trişti ca la orice sfârşit. Însă, deoarece delictele pentru care a fost condamnat Socrate nu se încadrau într-un paragraf anume, osânditul însuşi se cuvenea să-şi aleagă pedeapsa şi să-i convingă pe juzi de echitatea alegerii.

Prietenii se adună şi-l sfătuiesc să aleagă o amendă, o sumă oricât de mare. N-are să-l coste nimic. Toţi vor fi bucuroşi să contribuie la achitarea ei. Are prieteni mulţi, amenda împărţindu-se în atâtea părţi, nici ei n-or să fie prea loviţi.

Dacă nu vrea să accepte acest ajutor din partea lor, să aleagă exilul. Mai mult ca sigur că nici una, nici cealaltă dintre aceste propuneri nu va ridica obiecţii. Procesul a fost început, întrucât unii cetăţeni de vază consideră că momentul nu este prielnic pentru ideile pe care maestrul se încăpăţânează să le răspândească oriunde şi faţă de oricine… Dacă, pentru un timp, Socrate va fi îndepărtat, nimeni nu va mai avea nimic de obiectat. De altfel, un exil în Tesalia n-ar fi decât o răsplată binemeritată. Încercau să-l convingă cu argumentele la modă şi pornind de la un mic viciu de raţionament şi mascându-l cât mai bine, clădeau o concluzie, în rest, cu totul şi cu totul logică. De data aceasta, argumentele lor erau stufoase: din cauza emoţiei şi a gravităţii momentului, fiecare voia să-l convingă, fără a mai avea răbdarea de a-i asculta şi pe ceilalţi. Până la urmă, însă, două concluzii trebuiau să-l hotărască pe Socrate să asculte sfatul: dacă pleca în Tesalia, cetatea ce-l stima pentru marile-i merite, putea să-şi continue nestingherit activitatea pe un câmp pregătit de el însuşi. Se ştie că Socrate îşi alegea de obicei elevii în funcţie de cât erau de dotaţi. De ce se cramponează de Atena, care la ora asta nu este decât un copil necopt încă — sunt vorbele maestrului —, un copil necopt şi răsfăţat, în loc să se ocupe de Tesalia cea atât de receptivă şi doritoare să-l primească. Da, se cunoaşte patriotismul lui Socrate, dar de la Tesalia influenţa lui ar putea fi, în condiţiile date, mai masivă decât din Atena însăşi.

Celălalt fir, prin care încercau să-l convingă, era de alt ordin: el se referea la de curând dispăruta practică a ostracismului. Dacă un cetăţean se bucurase de o prea mare influenţă — pentru a se preveni tirania — fusese exilat pentru zece ani din cetate. Ceea ce nu reprezentase o măsură represivă, ci doar una preventivă, astfel încât cel căruia i se aplicase ostracismul rămânea şi în continuare demn de toată stima cetăţenilor, iar la întoarcerea la Atena îşi găsea intacte averea şi toate drepturile. Nu este oare identic cazul maestrului cu această practică din timpul gravelor evenimente din ultimele decenii? Nu este mai degrabă ostracismul o recunoaştere decât o pedeapsă? Ce apreciere mai evidentă ar putea aştepta un înţelept atât de lipsit de ambiţii publice asemenea lui Socrate?

În sfârşit, îşi schimbă şi bătrânul poziţia.

„Să vedem“ zice „să vedem dacă am dreptul să aleg o pedeapsă de orice fel. În primul rând i-aş dezamăgi pe cei 220 de heliaşti ce au votat pentru achitarea mea, oameni ce m-au găsit nevinovat şi care nu merită să fie dezorientaţi tocmai de mine. Dar nu este vorba numai despre aceştia. Cei ce au votat împotriva mea ar fi induşi şi mai mult în eroare, dacă eu însumi le-aş da dreptate, alegându-mi o pedeapsă. Voi mă sfătuiţi să mă «salvez». Cum de mă sfătuiţi tot voi să influenţez heliaştii să condamne pe cineva pe care atât voi cât şi eu îl socotim nevinovat?“

Prietenii încercară să-i mai arate că tocmai fiindcă este nevinovat trebuie să diminueze printr-un verdict mai uşor o nedreptate mai mare. Dar Socrate a rămas neclintit: dacă se află în faţa unor judecători, atunci aşteaptă din partea acestora dreptatea. Or, după părerea lui, dreptatea n-ar trebui să dicteze nici un fel de pedeapsă împotriva unui nevinovat. Dimpotrivă, ar trebui să-l răsplătească la bătrâneţe pentru meritele sale. O sentinţă blândă nici nu l-ar condamna pe Socrate, nici nu l-ar răsplăti. El aşteaptă un verdict din partea Atenei.

Urcă din nou la tribună şi ceru ospitalitate la Pritaneu — cea mai mare cinste publică. El le ceru heliaştilor să se pronunţe clar şi nu printr-o soluţie de compromis. Le ceru o răsplată pentru serviciile aduse Atenei sau moartea pentru aceeaşi activitate. Hotărârea lor să le fie clară!

În timp ce heliaştii trec pentru a doua oară la vot — de data asta puţini mai ezită, pe aproape toţi i-a hotărât aroganţa băţoasă a acestui smintit bătrân —, prietenii părăsesc încetul cu încetul adunarea. O fac nu pentru a se dezice în felul acesta de Socrate — dimpotrivă, vor încerca şi pe mai departe tot ce vor putea pentru a-l salva —, însă acum va fi prea dureros să-i vadă înfrângerea, să vadă feţe imbecile satisfăcute, să vadă ambiţii săturate şi orgolii liniştite. Şi mai greu le-ar fi să privească faţa maestrului atunci când va afla rezultatul numărării voturilor, pe care şi acum se încăpăţânează să şi le creadă favorabile. „Voi îmi cereţi, le-a spus maestrul, să mă dezic de şaptezeci de ani de credinţă în ceva, pentru a salva câţiva ani netrebnici. Nici măcar cantitativ nu-mi rentează târgul!“

Nici acum, când află sentinţa de condamnare la moarte rostită de aproape toţi heliaştii, nu poate da înapoi. Într-o ultimă alocuţiune, îşi acuză judecătorii care deliberează impresia primitivă a faptelor şi nu faptele înseşi. Îi întrebă pe acei heliaşti, ce iniţial l-au găsit nevinovat, cum de au fost capabili să condamne un om curat chiar şi după părerea lor? Se întreabă în faţa lor în legătură cu soarta tuturor celor chemaţi să răspundă. Îi compătimeşte nu numai pe acuzaţi şi pe judecătorii lor, dar pentru întreaga Atenă este îngrijorat, pentru cetatea care, sub un impuls sau pentru o vanitate, este capabilă să se sinucidă moral, cum de altfel s-a dovedit şi în ziua aceasta. Supravieţuirea morală este condiţia indispensabilă supravieţuirii fizice, le explică el. În condiţii obişnuite, este posibil să trăieşti pur şi simplu, însă, în momentele grele, fără virtute nu poate exista forţa pentru supravieţuire. Virtutea este, până la urmă, condiţia indispensabilă vieţii. El n-a făcut decât să pregătească lumea pentru momentele într-adevăr grele, când vor fi în joc nu vieţile unor cetăţeni sau ale unor cetăţi, ci viaţa omenirii întregi. Va veni vremea ca numai printr-un puternic simţ moral să se mai poată supravieţui şi vai de omenire dacă aceasta îi va lipsi tocmai atunci!

Apoi, înainte de a coborî de la tribună, le mulţumi celor câţiva cetăţeni ce au votat în favoarea lui, arătându-le că îl consolează pentru toţi ceilalţi: oare ce poate să-l satisfacă mai mult decât faptul că n-a trăit totuşi degeaba atâţia ani? Iată că n-a vorbit în vânt. Şi, în sfârşit, coborî. Socrate atâta a avut de spus.

Lumea nu-l mai asculta. Întrecerea s-a sfârşit. Puţin importă circumstanţele. Până la urmă, unchiaşul acesta obraznic şi-a primit pedeapsa. Nu te poţi măsura cu o întreagă cetate, mai ales dacă aceasta se numeşte Atena!

Satisfacţia le era totuşi umbrită de un regret ce nu-l puteau defini. Nimeni nu făcu glume, nimeni nu se bucură, nimeni nu se grăbi să-l felicite pe Anytos sau pe Lycon, iar pe Meletos toată lumea îl uitase demult. Sentimentele oamenilor se mai schimbară deja faţă de condamnat.

Deoarece a doua zi după proces trebuia să plece corabia pregătită pentru a duce la Delos cortegiul menit sărbătoririi zilei de naştere a lui Apollo, execuţia fusese amânată — după datină — până la întoarcerea vasului sacru. Drumul pe mare până la Delos e lung şi doar intensitatea vântului putea să-i hotărască durata. În zilele următoare, oamenii — a căror vanitate nu mai avea acum pentru ce să sufere — găsiră, rând pe rând, sentinţa prea aspră. La început, fiecare o sesiză în gând, pentru ca, apoi, s-o spună cu voce tare. Acesta a fost momentul când l-a vizitat şi Anytos pe Socrate la închisoare, disculpându-se în faţa celui condamnat. Vina lui apăru însă prea evidentă — pe când, de fapt, contribuţia nu i-a fost decât întâmplătoare —, încât lumea prefera să-l ocolească pe sicofant, cel puţin în aceste zile, să-l înconjoare atât pe el cât şi pe Lycon cu stânjeneală, atitudine pe care, întrebaţi, n-ar fi putut-o motiva.

În aceste condiţii, fusese destul de uşor pentru Platon, Criton şi ceilalţi prieteni să pregătească evadarea bătrânului. Temnicerii se lăsară mituiţi aproape pe faţă, iar cei ce n-ar fi trebuit să afle cu nici un chip de această activitate subversivă se grăbeau să le dea conspiratorilor tot felul de sfaturi pentru bunul mers al quasi-evadării.

Fusese aleasă şi cetatea unde să se refugieze evadatul şi se obţinură toate asigurările că bătrânul va fi primit acolo bine. Se pregăti corabia cu care să părăsească Socrate, prietenii şi discipolii credincioşi Atena şi fură angajaţi corăbieri destoinici cu sclavi vânjoşi, toţi oameni de încredere ai unuia sau altuia dintre cei ce se pregăteau să fugă o dată cu Socrate. Până şi toiagul i l-a adus cineva la închisoare bătrânului şi, la întrebarea uimită a lui Socrate, i se dădu o explicaţie de ordin afectiv. Maestrul se bucură de toiag, dar nu spuse nimic. Totul era pregătit pentru fugă. Mai lipsea un singur amănunt: nu fusese încă determinat Socrate să accepte să evadeze. Şi doar acest singur amănunt nu se încumeta nici unul dintre apropiaţii săi să-l ducă la îndeplinire. Însă zilele treceau şi corabia era aşteptată să revină de la Delos. Prietenii ţinură sfat şi-l însărcinară pe Criton — cel mai vechi camarad al maestrului — să-l convingă. Până atunci se făcură unele aluzii în prezenţa bătrânului, se şi spuseră unele lucruri, însă Socrate, de obicei atât de curios, rămânea impasibil chiar la aceste vorbe, de parcă ar fi ştiut totul, de parcă nu l-ar fi interesat propria-i evadare. Criton bănui inutilitatea intervenţiei şi era aproape convins că nu are ce să-i spună nou bătrânului. Dar tocmai de aceea se pregăti şi cu mai multă atenţie pentru această discuţie decisivă.

În ziua când corabia fu semnalată la Capul Sunion, Criton, nemaiputând amâna, porni atacul. Nu era atât de naiv, încât să-i prezinte lui Socrate evadarea ca pe o noutate. Discutară ca despre un lucru despre care aveau amândoi cunoştinţă şi în legătură cu care mai era nevoie să se stabilească doar fundamentarea pur teoretică. Dar nu era nici atât de imprudent Criton pentru a-i vorbi maestrului despre evadare ca despre ceva gata stabilit. Ei discutară o problemă teoretică, pentru care să caute argumente teoretice. Socrate se arată de acord cu jocul şi Criton pricepu că a obţinut un prim câştig: acela că Socrate a acceptat cel puţin să discute această temă. În prealabil, s-au frământat cu toţii asupra modalităţii de a-l face pe bătrân să ia măcar în seamă propunerea lor. Fusese bine că l-au trimis pe Criton să discute. Socrate admitea barem, din punct de vedere teoretic, posibilitatea evadării.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.