CEI O SUTĂ Anabasis (36)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

AL ŞAPTELEA

— Nihilistul —

(408 î.e.n. – 353 î.e.n.)

ÎN CĂUTAREA CELUI MAI PROST OM DIN LUME

„Oamenii tot aleargă după nişte scopuri iluzorii“ spunea Al Şaptelea, „Oamenii tot aleargă după nişte scopuri iluzorii, uitând că singurul lucru care le este hărăzit, constă tocmai în această zbatere, până la urmă unicul fapt real, adevăratul scop al scopului. „Nihilistul“ privi dezamăgit în jur, scuipă în praful drumului şi plecă mai departe.

Despre Al Şaptelea ne-au rămas o mulţime de anecdote, parte plauzibile, parte provenind de la alte personalităţi ale epocii sau ale unor epoci învecinate în timp. Câteva din faptele sale îi sunt azi atribuite în mod greşit lui Diogene din Sinope, cel ce l-a urmat pe Nihilist atât de fidel. Un istoric scrupulos ar găsi o mulţime de anacronisme printre faptele puse azi în seama unuia sau altuia dintre cele două personaje. Totuşi, oricât s-ar strădui, scribul nu poate face abstracţie cu totul de acele mici povestioare notorii, pe care — în fond — i se bazează relatarea. Pe de altă parte, „Nihilistul“ reprezintă o descoperire de graţie a scribului: atât de rar se întâmplă ca, de sub un strat gros de convenţii consolidate în mii de ani, să mai apară faţa reală a lucrurilor! O asemenea revelaţie răscumpără lungile eşecuri şi înnobilează şi vanitatea cea mai discretă. Pentru scrib, scoaterea la iveală de sub colb a „Nihilistului“ reprezintă un moment apt de a-l face să depăşească rolul său de martor şi, oglindindu-se în nemurirea lungului şir, are impresia că — într-un fel — chiar face parte din acesta. Este momentul când Speranţa, ce i se pare universală, răsare şi pentru el.

Zeiţa Elpis, zeiţa nădejdii, veghează pentru toţi muritorii.

Al Şaptelea n-avusese probabil nici şapte ani atunci când, stăpân pe o mulţime de animale cioplite în lemn sau arse în lut, se văzuse pentru prima oară jefuit în viaţă. Averea îi provenea nu numai din jucării primite în dar, ci şi din multe figurine meşterite de el însuşi. Al Şaptelea fusese un copil deosebit de iscusit în a născoci şi a realiza nenumărate creaturi, odoarele sale. Lumea i se îmbogăţea încontinuu cu noi şi noi plăsmuiri, fie păsări şi animale cunoscute, fie jivine zămislite din imaginaţie sau din erori. Lumea copilului era nesfârşită şi dragostea faţă de obiectele adunate, de asemenea. Până ce, într-o zi nefastă, un băiat mai mare şi mult mai vânjos îi prădase averile, distrugându-i unele jucării şi furându-i altele.

Jalea copilului fu de necuprins. Tatăl, care văzuse multe în calitatea lui de medic, se îngrozi la gândul că băiatul s-ar putea îmbolnăvi pe viaţă: micuţul privea în gol ore în şir, nu mai mânca, refuza orice contact. Din când în când, accese spasmodice de plâns spărgeau această izolare. Al Şaselea asista neputincios cum starea se prelungea, cum devenea o a doua natură a copilului. Mama, disperată, consultă mai multe oracole şi dormi împreună cu fiul ei în diferite peşteri, în speranţa că somnul o să aducă izbăvirea, iar visele indiciile de urmat. Până şi amuletele de pe pieptul băiatului fuseseră schimbate de mai multe ori la indicaţiile diferiţilor vraci. După aproape un an, care trecuse ca o noapte lungă în viaţa celui de Al Şaptelea, acesta începu să revină încetul cu încetul între oameni. Totuşi, încă multă vreme contactul se manifestase doar prin distrugerea a tot ce i se dădea în mână. Jucăriile noi, cele ce trebuiau să le înlocuiască pe cele pierdute în ziua acea nenorocită, când se declanşase boala, erau distruse cu cea mai mare furie. Dar şi cu o satisfacţie care pe cei din jur îi îngrozea. Însă zeii, prin intermediul timpului, îi îngăduiră fiului medicului să se vindece. La început comunică doar prin semne şi prin crize distructive, apoi, încetul cu încetul, reînvăţă să vorbească. Părinţii au vrut să-i grăbească reintegrarea prin calităţile-i atât de pregnante înainte de a se îmbolnăvi: îi lăudau îndemânarea şi încercau să-l convingă să cioplească din nou obiecte sau să modeleze animale din lut. Dar în curând şi-au dat seama că insistenţele acestea mai mult stricau. Reînvăţând să vorbească, Al Şaptelea parcă redobândi alt glas; şi privirea îi era alta, şi plăcerile. Dacă n-ar fi stat tot timpul lângă el, mama ar fi putut pretinde că pur şi simplu cineva i-a înlocuit copilul.

Al Şaptelea îşi amintea peste ani cu precizie de ziua nefericită când fusese lipsit de jucăriile sale, simţea mereu o împunsătură în inimă şi un vertij puternic în clipele acelea, dar nu-i mai reveneau deloc în memorie lunile lungi ce au urmat. De ceea ce îşi aducea aminte se petrecea deja într-un loc precis, perfect încadrabil în timp: întâmplările se derulau la Atena, după ce s-au mutat în metropolă şi după ce tatăl său fusese numit medic. Dacă ar fi trebuit să-şi povestească viaţa, de aici ar fi început naraţiunea. Tot ceea ce ştia că s-a întâmplat înainte, parcă privea pe altcineva. Parcă şi durerea adâncă resimţită la amintirea zilei nefaste a jafului s-ar fi datorat unei răni mai degrabă transcedentale. Iar mama, după ce suferise atâta în timpul bolii fiului, privea cu speranţă la vindecarea acestuia, deşi pe undeva îl regreta pe cel pe care-l pierduse pentru vecie: pentru că un alt băiat creştea acum sub ochii ei. Cineva, un vraci, îi explicase că în jucăriile distruse şi furate fusese o parte din sufletul copilului şi că această parte nu mai exista. Însă, la fel cum dintr-un copac, căruia i se taie o creangă, mai cresc nenumărate alte ramuri, aşa şi sufletul băiatului se va reîntregi, dacă zeii o vor dori şi dacă băiatul însuşi va respecta sfaturile primite. Doar că reîntregirea sufletului celui de Al Şaptelea s-a produs cu îmbinări din sufletul cine ştie cui. Copilul drăgălaş şi îndemânatic s-a transformat treptat într-un flăcău capricios, mai degrabă leneş, supărăcios şi gata într-una să facă câte o criză de furie. Oamenii nu mai întorceau de la el privirea când îl zăreau, aşa cum o făcuseră atunci când mama disperată îl plimbase pe vremea când fusese bolnav şi impur. Dar spiritul rău, care sălăşluise în el, nu-l părăsise pe de-a întregul. O ştiau cei ce-l cunoscuseră înainte de a i se fi declanşat criza, o bănuiau cei ce-l întâlneau acum: un băiat înalt, cu un veşnic zâmbet mai degrabă neplăcut, incapabil de prietenii, incapabil de a colabora cu cineva. Se părea că toată priceperea sa de a se face agreabil, de a se putea integra regulilor unui grup, de a putea înţelege şi necesităţile şi suferinţele altora, s-ar fi pierdut odată cu jucăriile ce-i fuseseră jefuite de mic copil, de parcă în acele obiecte s-ar fi păstrat întreaga lui putinţă de solidarizare cu ceilalţi oameni. Pe măsură ce creştea, începea să şi verbalizeze această stare, cultivată nu numai datorită teribilismului vârstei, ci şi din nişte convingeri ce se adânceau tot mai mult. Inteligenţa precoce îl ajuta să teoretizeze ceea ce simţea şi o suficienţă cu totul nesuferită îl făcea să afirme un lucru, fără a îngădui replică. Pe de altă parte, nefiind destul de bogat, fiul medicului nu se putea întrece în multe privinţe cu odraslele familiilor marilor aristocraţi, dar putea să le dispreţuiască pe faţă pentru posibilităţile lor exclusive. Poate că mici jigniri în orgoliul prea sensibil, poate că fronda timpurie la marile averi, care lui i-au rămas interzise, i se părea, pe vremea aceea, singura replică posibilă împotriva aglomerării de bogăţii, aveau să adauge o a doua treaptă drumului său de negare a oricărei proprietăţi. Jucăriile distruse în prima copilărie au fost doar începutul. Lipsa de acces la cele mai scumpe obiecte ale altor tineri a venit ca un nou argument.

Se spune că la vârsta când ar fi trebuit să-şi aleagă o profesie, fie să studieze meseria tatălui, în speranţa de a-l urma în praxă, fie de a porni pe un alt drum, Al Şaptelea începu să se afle într-o veşnică polemică teoretică şi, de multe ori, chiar şi într-o ceartă făţişă cu părintele său. Philadelphul, care se considerase întotdeauna filozof, încerca să-i explice fiului că unica datorie a omului este aceea de a iubi şi sluji zeii şi, în lipsa acestora, semenii. „Iată, argumenta el cu cele mai diferite pilde, individul singur nu se poate opune în nici un fel stihiilor şi şansa de supravieţuire rămâne colectivitatea, cea care împarte nu numai munca, ci şi bucuriile şi necazurile, făcându-le pe primele accesibile celor mulţi, iar pe ultimele mai suportabile fiecăruia“. La care fiul răspundea că doar animalele nu sunt capabile să decidă singure, că doar ele simt mereu nevoia turmei; ele şi cei ce li se aseamănă. De altfel, pe baza deosebirilor, găsite acestea sau inventate, pe baza deosebirilor dintre om şi dobitoace se bazau cele mai multe dintre disputele tatălui cu tânărul. Medicul, de pildă, pretindea că şi Al Şaptelea trebuie să-şi aleagă o meserie, pentru că omului i-a fost dăruită de zei munca, pe când animalele nu lucrează decât dacă sunt puse la treabă de către stăpân. Băiatul răspundea că aceeaşi forţă ce i-a îngăduit omului drept la muncă, i-a dat şi posibilitatea de a nu se folosi de acest dar. Prin urmare, dacă există destui indivizi lucrând nu din plăcere, ci din obligaţie, la fel ca boii care trag la jug numai fiindcă stăpânul i-a pus să o facă, sunt alţi oameni care ştiu să se sustragă acestei îndeletniciri, deoarece nu recunosc o autoritate care să-i oblige la un lucru ce nu şi-l doresc. Şi dacă nu ar lucra nimeni, ce-ar fi? Păi, Al Şaptelea nu sfătuia pe nimeni nici să lucreze, nici să nu lucreze. Însă pretindea ca şi el, la rândul lui să fie lăsat în pace. Dar nu e nici un pericol: există destui care să nu-şi pună în felul acesta problema. Ei vor lucra în continuare. „Nu cred că un om poate trăi cu adevărat fără să lucreze“ insista medicul, iar fiul se mulţumea să dea din umeri. Apoi discuţia se extindea asupra serviciului militar şi concluziile erau aceleaşi. Urmau diferite liturghii, obligaţiile asumate de cetăţeni faţă de cetate. Exemplele erau de fiecare dată altele, însă argumentele se schimbau rar atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă.

Se spune că Al Şaptelea i-ar fi adus într-o zi medicului un bătrân orb şi smintit.

— Iată, i-ar fi spus tatălui, ţi-am adus un om ce a avut plăcerea de a împărţi cu toţi semenii lui necazurile lumii. Acum rămâne să împartă cu tine şi bucuriile. Dar te anunţ că mai are acasă vreo doi fraţi şi nu ştiu câţi plozi. Ăia nici măcar nu se pot mişca. După ce se va împărtăşi din bucuriile oamenilor, va trebui să aibă ce le duce şi celor ce-l aşteaptă.

Şi cu acelaşi text, începu să ducă la diferiţi aristocraţi pe nenorociţii cetăţii. Nu se potoli decât atunci când găsi pe cineva suficient de bogat pentru a-i adopta — pentru un timp — pe nefericiţi. Asta îl descumpăni şi renunţă la alte asemenea iniţiative filantropice.

Cu ani în urmă, tatăl îl întâlnise la Atena, printre atâţia alţi filozofi, şi pe Aristipp din Kyrene. Omul era cam de o vârstă cu Philadelphul şi cei doi au petrecut timpuri de neuitat împreună. Cu Aristipp, Al Şaselea putuse discuta fără complexe: deşi se certau pe teme teoretice, se înţelegeau de minune ca oameni. După moartea lui Socrate, atunci când cei mai mulţi dintre cei ce-l cultivaseră pe moşneag părăsiseră în mod demonstrativ metropola, plecase şi Aristipp. O vreme colindase în calitate de sofist oraşele lumii civilizate, pe urmă, obosit de hoinăreală, se retrăsese în localitatea natală şi întemeie acolo o şcoală de înţelepciune. Relaţiile dintre medicul din Atena şi filozoful din Kyrene au rămas însă aceleaşi şi ele se bazau pe amintirea anilor frumoşi ai tinereţii.

La vârsta la care tinerii îşi încep marile iniţieri, medicul îşi sfătui fiul să călătorească. Al Şaptelea porni într-adevăr pe mare şi ajunse, nu întâmplător, la Kyrene, iar cea de a treia treaptă a devenirii sale fusese prilejuită de întâlnirea cu Aristipp. Ceea ce auzi aici nu îi era necunoscut, dar confirmarea este cu atât mai eficientă, cu cât se suprapune pe un teren avid s-o primească. Ce putea să vină mai în întâmpinarea gândurilor unui nonconformist decât învăţătura conform căreia virtutea ar fi capacitatea de a avea plăceri? Preamărirea prezentului, ca singurul timp al plăcerilor, era un precept ce i se potrivea celui de Al Şaptelea ca turnat. Nu susţinuse el întotdeauna că obiectele şi-au pierdut valoarea de utilizare şi că au devenit mult mai degrabă mijloace de tezaurizare a stărilor şi sentimentelor? Şi asta numai fiindcă obiectele nu mai sunt de mult privite drept ceea ce sunt, ci mult mai degrabă drept repere ale unui trecut sentimental sau poliţe de asigurare a viitorului. Privite doar în prezent, obiectele şi-ar pierde utilitatea particulară: ele ar deveni un bun public, de care s-ar putea folosi toată obştea.

Tânărul nu era prost şi ideile i se potriveau în mare măsură cu cele ale lui Aristipp însuşi, chiar dacă el le dăduse alte interpretări şi alte consecinţe. Ura faţă de proprietate nu-i era proprie kyrenianului, însă premisele ei teoretice, da. Tânărul se dovedea inteligent, mai era şi fiul unui bun prieten din tinereţe, totuşi prezenţa sa era greu de suportat. Al Şaptelea se comporta arogant cu toată lumea, suficient şi lipsit de orice respect faţă de nume ilustre. Preferinţele lui se îndreptau spre Aristofan, cel ce în „Norii“ îi dă foc şcolii lui Socrate, lăsându-l şi pe maestru să ardă odată cu ea. Şi cu cât ponegrirea lui Socrate provoca mai multă stânjeneală printre auditori, cu atât mai mult insista Nihilistul asupra acestui subiect. Simpatiile i se îndreptau mereu spre oricine defăima pe altcineva. Aristipp constată că Al Şaptelea iubeşte doar distrugerea şi observă cu groază că dacă virtutea înseamnă plăcere şi dacă plăcerea poate fi egală cu distrugerea, ar însemna că virtutea ar fi plăcerea de a distruge. Silogismul acesta trebuia însă să aibă pe undeva o fisură. Doar că nici kyrenianul nu o căuta acolo unde trebuia, ci în Al Şaptelea însuşi.

La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, Al Şaptelea începu să fie cunoscut în toată Grecia, şi chiar şi în regiunile din jur. Pe de o parte, faima câştigată, pe de altă parte, lunga-i hoinăreală prin lume îi sporiră popularitatea. Itinerarul drumurilor sale este posibil de reconstituit, mai ales că pe măsura trecerii timpului, literatura acaparează tot mai mult realitatea. Pe de altă parte, aşa cum scribul a mai precizat, anecdotele care circulau în legătură cu Al Şaptelea s-au contopit, cu vremea, cu întâmplări atribuite altor personaje. Viaţa lui atât de ieşită din comun, atât de fantastică prin gusturile celor mulţi, a rămas captivă pentru totdeauna în poveste. Generaţiile următoare nici n-au mai putut s-o conceapă altfel.

La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, convingerile celui de Al Şaptelea încă nu erau definitive. Pe vremea aceea, acceptase plăcerea ca pe singura virtute, aşa cum o propovăduiau kyrenienii, însă adăugând la învăţătura acelora şi ura făţişă faţă de obiecte. Obiectele erau, pentru el, cele ce transformau oamenii liberi în sclavi, cele ce stăteau la baza celor mai multe false aspiraţii, cele ce făceau din om neom. Dar, pe vremea aceea, nu se ridica atât împotriva obiectelor înseşi, ci mult mai degrabă împotriva proprietăţii lor. Era perioada când Al Şaptelea accepta încă necesitatea obiectelor, aşa că mai admitea drept posibilă o societate unde toate lucrurile să fie comune, dispărând astfel „simţul nociv al proprietăţii”. Şi tot atunci, ura sa împotriva trecutului şi a viitorului luase forme extreme, deşi încă mai accepta şi existenţa altor timpuri în afara prezentului. Dar deja de atunci intuise că prezentul singur mijlocește fericirea, iar trecutul și viitorul o izgonesc.

La Kyrene, unde în calitate de oaspete a lui Aristipp, se bucura de oarecare privilegii, se plimba pe străzi şi ţipa întruna că, în schimbul unei clipe plăcute a prezentului, este dispus să se vândă ca sclav restul vieţii. Cântărind flăcăul zdravăn din faţa sa, se zice că un negustor ar fi fost dispus să accepte târgul. Făcură înţelegerea în toată regula, în faţa martorilor, apoi negustorul îl întrebă ce doreşte să-i ofere pentru „clipa prezentului“. Al Şaptelea cumpăni puţin, apoi se culcă în mijlocul drumului.

— Mă simt bine, spuse.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.