CEI O SUTĂ Anabasis (39)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Nici la Atena prezenţa celui de Al Şaptelea nu a fost resimţită ca o binecuvântare de către cetăţeni. Ba, dimpotrivă: şi ei au căutat, se pare, să facă totul ca Nihilistul să părăsească cetatea. Vorbele lui au fost socotite periculoase deoarece îşi băteau joc de cei ce se străduiau pentru binele cetăţii într-o perioadă atât de grea ca aceea în care se nimereau să trăiască. Diferitele alianţe se prăbuşeau una după alta şi foştii prieteni se întorceau cu armele împotriva Atenei. Vremurile erau fără îndoială foarte grele şi ar fi fost o greşeală să fie lăsat un pierde-vară să sucească minţile tinerilor. Ceea ce a fost posibil în eroicele timpuri ale războiului peloponeziac, devenise acum o primejdie prea mare. Dar popularitatea Nihilistului creştea şi, ostracismul fiind o practică a trecutului, ar fi fost o greşeală şi mai mare să fie îndepărtat cu forţa, mărindu-i-se astfel mitul şi autoritatea. Însă nici să-i oferi ceva nu puteai: el neavând nimic şi nedorind să aibă nimic, nu putea fi cumpărat.

Şi, între timp, Al Şaptelea rătăcea pe străzile metropolei, mai zăbovea din când în când în casa tatălui, îşi privea fiul şi îi dădea poveţe, pe care apoi toţi ai casei se grăbeau să le taxeze drept glume, încercând să convingă copilul să le uite.

Philadelphul, care la început fusese fericit la întoarcerea fiului său şi care încurajase din tot sufletul apropierea acestuia de Al Optulea, trebui şi el să admită că pentru băiat influenţa tatălui este cu totul şi cu totul dăunătoare. Concluziile Nihilistului erau foarte uşor de confundat: ceea ce Al Şaptelea numea stare de fericire (fixând-o exclusiv în prezent şi luându-i deci orice viitor), putea fi înţeles de altcineva drept zădărnicie; ceea ce era taxat de Al Şaptelea drept efort inutil, aducător de griji şi perturbator de fericire (deoarece trădează prezentul, prin aceea că îşi are scopul în viitor) era socotit de alţii drept îndemn făţiş spre trândăvie; ceea ce numea el pericolul alternativelor era socotit drept justificarea tiraniei; ceea ce era definit de Al Şaptelea drept prostie, şi deci cauză a tuturor relelor, era considerat de alţii atac la persoană şi lipsă de respect faţă de autorităţi. Mulţi tineri au ajuns să-şi motiveze lenea prin aderenţa la ideile greşit înţelese ale Nihilistului. Însă acesta nu era nici leneş şi nici nu încuraja trândăvia. De pildă, dacă era întrebat de ce face şi el zilnic gimnastică, dacă tot nu-i pasă de viitor şi dacă, deci, nu este interesat să-şi păstreze sănătatea pentru timpul ce va veni, Nihilistul răspundea că practică gimnastica de plăcere.

„— Şi dacă nu ţi-ar produce plăcere, n-ai mai face gimnastică?

— Nu.

— Şi ai lăsa să ţi se înmoaie muşchii şi să ţi se vlăguiască întreaga putere?

— Nu, întrucât nu mi-ar putea oferi nici o satisfacţie o asemenea stare.

— Dar dacă ţi-ar produce plăcere să stai toată ziua culcat, ai sta?

— Nu mi-ar putea produce plăcere aşa ceva.

— Dar să presupunem că ai fi totuşi încântat de o anume moleşeală, care-i cuprinde pe cei slabi de multe ori dimineaţa, înainte de a trebui să se scoale.

— Nu putem presupune aşa ceva. În primul rând, fiindcă eu nu sunt slab.

— Bine, nu eşti slab, însă ai putea să găseşti şi tu o plăcere în a sta mai mult dimineaţa în pat.

— Atunci aş sta.

— Toată ziua?

— Doar atât cât mi-ar produce plăcere.

— Dar dacă ţi-ar produce plăcere să stai culcat toată ziua?

— Mă ferească zeii! Asta ar însemna să nu mai am somn noaptea. Dar dacă s-ar întâmpla şi acest lucru, n-ar fi nici o nenorocire. Ceea ce mi-ar mai place să fac aş face noaptea.

— Deci n-ai putea să stai toată ziua culcat?

— De putut aş putea.

— Dar nu te-ar satisface?

— Nu. Pentru că între timp m-aş frustra de alte lucruri.

— De exemplu, de ce?

— Habar n-am! Numai proştii îşi pun alternative şi devin apoi robii acestora. Ajunge să-ţi pară rău că n-ai făcut ceva în loc de altceva, pentru ca mai apoi să nu te mai poţi opri din regrete. Dar de câte ori mă plimb, dau de nenumărate ocazii de a mă simţi fericit.

— Atunci de ce le ceri altora să fie fericiţi doar stând culcaţi lângă un zid?“

Scribul a reprodus aici un fragment dintr-un dialog care circula cu două secole mai târziu şi care trebuia să-l infirme pe Nihilist. Începutul acestui dialog — a cărui reconstituire ar fi prea lungă pentru a o reproduce în întregime — pornea de la o situaţie concretă, şi anume de la o întâmplare: Al Şaptelea ar fi trecut pe la închisoare într-una din hoinărelile-i zilnice şi ar fi dat acolo de un bărbat stând culcat, sprijinit de un zid şi smulgându-şi părul de deznădejde. Întrebându-l de ce este atât de nefericit, omul i-ar fi răspuns că este firesc să se afle în cea mai neagră disperare, de vreme ce este osândit la moarte şi nu mai aşteaptă decât ora când va trebui să se despartă de viaţă.

— Te gândeşti la un lucru ce o să se întâmple? Dar dacă n-o să se întâmple?

— Sigur se va întâmpla. Osânda a fost dată.

— Bine. O să se întâmple. Dar acum tu stai aici la răcoare, văd că ai lângă tine un ulcior cu apă rece — şi nu orice ulcior; o amforă de Corint meşteşugit lucrată şi splendid ornamentată cu înfăţişarea lui Satyr şi a unei sirene! Şi aerul este aici curat. În loc să te jeleşti, ar trebui să le mulţumeşti zeilor pentru clipa minunată ce ţi-o oferă.

— Ce clipă? întrebă condamnatul zăpăcit de vorbăria Nihilistului.

— Cum? Tot nu pricepi? ar fi continuat acesta: stai tolănit la umbră, ai cu ce-ţi astâmpăra setea, poţi să te gândeşti la ce vrei şi între timp poţi admira o minunată lucrătură de bronz. Dar o durere nu simţi cumva?

— O durere? Nici vorbă! Sunt perfect sănătos.

— Poftim! Se enervă Nihilistul. E şi perfect sănătos pe deasupra şi tot nu e mulţumit! Crezi că un rege — oricât de bogat — are mai multe satisfacţii într-o anume clipă? De multe ori suveranul trebuie să umble prin căldură sau prin frig în fruntea armatei, pentru a potoli răzmeriţele. Eşti om în toată firea, înseamnă că ai fost soldat şi ai luptat, poţi compara mizeriile unei campanii cu binecuvântata linişte de care te bucuri acum? Şi nu eşti tu în clipa aceasta mai fericit chiar decât un rege?

— Dar…

— Şi nu ţi-am spus decât una dintre posibilele mizerii prin care s-ar putea găsi acum regele cu pricina. Sau altul, dacă vrei… (…)

Acesta ar fi începutul dialogului, dar prin fragmentul redat iniţial, autorul voia să demonstreze că vorbele Nihilistului ar fi fost gratuite, că nimeni nu poate fi fericit doar pentru că stă la umbră lângă un zid. Însă şi această scriere – pierdută azi şi ea şi reprodusă cu oarecare aproximaţie după aluziile uşor de compilat din alte texte – trebuie că se bazează pe un dialog mai vechi. Iar scribului nu i se pare hazardat să atribuie textul din care s-a inspirat autorul mai târziu lui Opsimos din Corint, cel ce a notat disputele dintre Nihilist şi Diogene din Sinope, chiar dacă partea acuzatoare nu putea să fie în nici un caz Diogene. Dar stilul şi subiectul ni-l îngăduie să-l considerăm pe Opsimos drept autor al acestui dialog şi astfel putem găsi şi un final reconstituirii corecte a textului, bazându-ne pe un fragment păstrat prin citarea unui intermediar. Deci: „Dacă tu nu poţi fi fericit stând toată ziua culcat lângă un zid şi simţindu-te în tot acest timp frustrat de alte bucurii, admiţând chiar că ai reuşi să faci abstracţie că-ţi aştepţi execuţia, atunci de ce-i ceri altuia acest lucru?“ ar fi esenţa întrebării la care ar fi trebuit să răspundă Nihilistul în finele dialogului. Dar fiindcă acesta se termină aici, suntem lăsaţi să credem că Al Şaptelea, dezarmat, şi-ar fi recunoscut prin tăcere înfrângerea. Numai că iată ce ne spune Opsimos altundeva, un lucru absolut în spiritul Nihilistului:

„Să presupunem că un om stă la închisoare şi-şi aşteaptă osânda. El are la îndemână un ulcior cu apă rece şi se bucură de răcoare, în vreme ce toată cetatea este invadată de o căldură asemenea aceleia dintr-un cuptor pentru topitul metalelor. Poate considera osânditul clipa aceea drept prielnică şi se poate bucura de ea? Dacă o socoteşte la absolut, atunci sigur, dacă îi dă o valoare relativă, atunci niciodată. Pentru că, dacă o priveşte la absolut, starea sa este bună şi are toate motivele să fie fericit. Dacă o priveşte însă în legătură cu alte lucruri pe care ar putea să le facă în timpul acela, dacă ar începe, cu alte cuvinte, să pună alternative, fericirea sa s-ar sparge în mii de cioburi şi, chiar dacă ar mai avea timpul necesar, niciodată n-ar mai putea-o lipi la loc. Ceea ce i-ar distruge fericirea acelui om n-ar fi osânda atârnându-i asupra capului, ci alternativa, această fiară cu mii de chipuri care este cea mai mare duşmancă a fericirii şi a mulţumirii. Şi împreună cu alternativa ar veni şi asumarea viitorului să-i strice prezentul omului, amintindu-i încontinuu de execuţia prevăzută pentru un timp urmând să vină. Acel om, deci, nu are capacitatea virtuţii de a fi fericit. Cu atât mai mult se poate afirma aceasta, cu cât împrejurările externe, indiferente de voinţa lui, i-au oferit o situaţie unde tocmai alternativa a fost înlăturată. În loc să profite de un asemenea dar neaşteptat, omul a căzut pradă deznădejdii. Omul acela n-a avut virtutea de a fi fericit“.

Aceasta ar fi fost încheierea logică şi corectă a dialogului. Logică din punctul de vedere al gândirii Nihilistului şi corectă din punctul de vedere al probităţii autorului târziu. În loc de aceasta, textul a fost ciuntit, replici importante au fost înlăturate, cuvinte cheie au fost transcrise greşit.

Dar de câte ori nu s-a procedat aşa? Acel autor târziu n-a fost nici el mai mult decât un scrib, chiar dacă, desigur, mai priceput şi mai plăcut decât cel ce aşterne acum aceste rânduri. Dar tot scrib. Şi ce scrib poate să pună în litere chiar totul?

Plecarea Nihilistului din Atena se leagă, de asemenea, de o anecdotă, dar este sigur că această plecare a fost dorită de cetăţeni, întrucât Al Şaptelea sucea minţile tineretului, fiind un permanent factor de discordie. În afară de aceasta, limba ascuţită a Nihilistului şi capacitatea sa de a-şi susţine opiniile fără a lăsa loc la dubii, a făcut ca mulţi oameni să ajungă a se teme de neplăcerile unei eventuale întâlniri pe străzi sau în agora, cu cel ce era oricând în stare să te pună într-o lumină neplăcută. Toată lumea cunoaşte azi că Diogene din Sinope obişnuia să colinde oraşul cu un felinar aprins ziua în amiaza mare, pretextând că se află în căutarea unui om adevărat. Dar o dată cu Nihilistul s-a pierdut şi povestea conform căreia Al Şaptelea ar fi obişnuit şi el să cutreiere cetăţile pentru a găsi omul. Însă omul… cel mai prost din lume. Şi, după cum am văzut, pentru aceasta obişnuia să intre în vorbă cu diferiţi cetăţeni, în special dintre cei mai de vază, să le pună întrebări, să-i facă de râs şi să se depărteze susţinând că preopinenţii n-au fost totuşi suficient de proşti. Astfel nimeni nu se putea plânge că a fost jignit, deși incidentele se terminau, de regulă, cu punerea într-o lumină dezavantajoasă a victimelor. Aşa că şi succesul Nihilistului era tot mai limitat: mulţimea de gură-cască nu se mai grăbea să-l aplaude, nimeni neştiind când îi va veni vremea de a fi interpelat şi făcut la rându-i de râs. De obicei, disputele se învârteau în jurul proprietăţilor oamenilor şi se terminau prin aceea că Nihilistul demonstra că acela cu care a vorbit este sclavul propriilor bunuri şi cu cât este — aparent — mai bogat, cu atât este — mai implacabil — prins în lanţurile averii. În mod logic, concluzia era că un armurier ar trebui să-şi tragă singur toate corăbiile pe uscat, că un negustor ar trebui să-şi părăsească marfa şi să fugă noaptea pe întuneric cât mai departe în lume, pentru ca să nu fie depistat şi reîmproprietărit cu forţa, că un meşteşugar ar trebui să-şi încuie atelierul şi să toarne smoală peste intrare, pentru ca nimeni să nu-l mai poată obliga să se întoarcă. Şi toate acestea zugrăvite în culori vii, de parcă scenele ar fi fost reale şi iminente, Nihilistul având grijă să dea sfaturi amănunţite cum să procedeze respectivii cât mai eficient. Şi toate astea pornind de la o discuţie aparent nevinovată, în care erai târât pe nesimţite în vârtejul unor astfel de aberaţii.

Nihilistul plecă din Atena după ce a jignit tot ceea ce se putea jigni: de la oameni la zeităţi, de la tradiţie la perspectivele viitorului, de la instituţii la personalităţi. Dar nimeni nu putea ridica formal vreo pretenţie de daune, fiindcă – de fiecare dată! – Al Şaptelea avea grijă să spună că încă nu şi-a găsit omul, cel cu care vorbise nefiind suficient de prost pentru a binemerita buruienele din Anticyra.

Aşa că plecă în lume şi cutreieră iarăşi polisurile, oprindu-se din loc în loc, pentru a demonstra şi pe pielea altora ideile sale despre fericire. Nu ştim dacă şi el, asemenea lui Diogene, dormea într-un butoi şi dacă şi el a renunţat la orice obiect, până şi la vasul de băut apă, atunci când a văzut că operaţia aceasta se poate face şi din căuşul palmei. Dar, dacă despre sinopean se spun asemenea lucruri, probabil că ele au fost valabile şi pentru Nihilist. Cu remarca scribului, că este greu de crezut ca Al Şaptelea să fi dus cu el un butoi pentru a dormi în el, când putea să se odihnească şi într-o scorbură de copac sau, când îi permitea vremea, direct pe covorul de iarbă.

Printre nenumăratele anecdote, reale sau apocrife, viaţa Nihilistului se pierde în necunoscut. Nimeni nu ne mai poate spune azi dacă Al Şaptelea a spus cutare lucru la Theba sau la Bizanţ, dacă a fost mai întâi în cetăţile din Asia Mică şi pe urmă la curtea lui Dionysios în Sicilia, sau dacă — poate — o fi fost de mai multe ori în toate aceste locuri şi încă în multe altele. Cert rămâne doar faptul că Nihilistul a încercat să-şi isprăvească hoinăreala la Ephes.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.