CEI O SUTĂ Anabasis (40)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Dacă demonstraţia logică, adică potrivirea unui efect anumit la o cauză determinată, a fost întotdeauna arma temută a Nihilistului, tot o consecinţă logică este şi aceea că la Ephes ar fi vrut el să-şi încheie zilele. În Asia Mică, acesta era oraşul ce trebuia să-l atragă asemenea Atenei: metropolă a Răsăritului, cetatea era strălucitoare ca puţine altele, bogată, loc de întâlnire a nenumăraţi oameni. După ce s-a bucurat aproape o sută de ani de libertate, Ephesul a căzut de un sfert de veac din nou sub perşi. Dar oraşul a rămas la fel de prosper ca înainte, bancherii săi, în legătură cu cei lydieni, ţineau în mâna lor interesele şi echilibrul diferitelor state, iar bogăţiile strânse de Artemisa în templul ei, erau la fel de mari precum legendele străvechi. Însuşi Xerxes, cel ce n-a cruţat atâtea şi atâtea sanctuare, a venit la Ephes s-o cinstească pe zeiţă şi să-i facă daruri. Oraşul, care s-a numit Alopea pe vremea războiului troian, apoi Ortigia, Smirna, Tracheea, Samornion, Pteleea şi cine mai ştie cum încă, dar care a rămas pentru vecie Ephes, se bucura de o mulţime de mituri, ce nu puteau să nu-l atragă pe un om atât de curios ca Nihilistul. Legenda îngăduie minţii să hoinărească în voie. Ea fereşte omul de capcanele aparenţelor. Pe vremea aceea, mormintele amazoanelor şi monumentul lor le mai dovedea încă străinilor originea oraşului şi-i ofereau celui de Al Şaptelea nenumărate prilejuri de speculaţii. Dar Ephesul se bucura şi de cea mai binecuvântată climă şi de cerul cel mai frumos. Unde altundeva puteai fi atât de fericit, unde altundeva aveai şansa să te bucuri de o sănătate mai înfloritoare, unde altundeva ai fi dorit să trăieşti dacă nu pe malurile Caistrului, pe pantele muntelui Pion?

Nihilistul — care binecuvânta mereu oraşul — fusese primit cu bunăvoinţă: omul era celebru şi original, iar Ephesul avea nevoie de filosofi. Nihilistul e dificil? Dacă ţi-e frică de ridicol, n-ai decât să eviţi o discuţie cu el. Antecedente erau destule, nimeni nu putea pretinde că nu fusese prevenit. Al Şaptelea hoinărea prin oraş, era mereu invitat ba în casa unuia, ba în casa altuia, astfel încât nu ducea lipsa mâncării şi a băuturii. De altfel, Nihilistul se obişnuise să şi postească la nevoie: „Mâncarea, susţinea el, nu trebuie să fie o plăcere decât atunci când o ai în faţă. Atunci ea poate să se constituie într-un deliciu. În rest, ea nu va fi decât o necesitate. Încă hedonicii din Kyrene susţineau că necesitatea rar dă plăcere. Aşa că, în lipsă, mâncarea nu trebuie să fie dorită de mintea omului, ci doar de simţurile sale“. Dar în legătură cu aceasta, Nihilistul repeta, de fiecare dată, că înţeleptul poate face în aşa fel, încât mintea să prevadă şi să dozeze plăcerile simţurilor, ca să le poată obţine şi să le poată preţui pe măsură, în timp ce prostul lasă simţurile să aleagă, mintea nemaifiind capabilă să ţină pasul cu ele. Discursul Nihilistului se dovedea greu de urmărit: în special pentru aceia care ştiau că Al Şaptelea refuza să facă orice nu-i producea plăcere. De aceea era greu de înţeles cum de un asemenea om se arăta dispus să se supună unei discipline atât de severe.

— Înseamnă că nici tu nu faci numai ceea ce-ţi place, îi spuneau cei care l-au urmărit până aici.

— Ba da, le răspundea, dar eu reuşesc să mă bucur tot timpul. Recunosc că acest lucru nu este simplu şi că a trebuit să învăţ îndelung pentru a-l putea realiza.

— Să înveţi? Ce-ai învăţat?

— Un singur lucru am învăţat: să nu ştiu nimic şi să nu am nimic care să-mi conturbe gândurile de la contemplarea acestui prezent atât de frumos.

— Şi dacă, să presupunem, acest prezent nu este tocmai atât de frumos?

— De ştii să-l priveşti, e frumos.

— Dacă de pildă, te-a înţepat o viespe şi urli de durere, nu mai poţi pretinde că trăieşti o clipă plăcută. Nihilistul tăcea la o asemenea remarcă. Vezi, continua atunci celălalt, fiind convins că a câştigat disputa, vezi că nu poţi fi întotdeauna fericit?

— Luaţi omul acesta de aici, se întorcea Al Şaptelea spre cei aflaţi de faţă, sau, dacă vreţi, n-aveţi decât să-l lăsaţi să vorbească oricât o vrea. Doar că nu face decât să pomenească alternative. Şi viespile lui, care nu ştiu de ce nu l-au înţepat până acum de o mie de ori, reprezintă tot o alternativă, dar una negativă. Acestea sunt la fel de periculoase ca şi ispitele celorlalte alternative, numai că, în loc să devii nefericit tânjind, devii nefericit prăpăstios. Dar spuneţi-i să fie liniştit, până la urmă tot o să-l muşte şi viespile.

— Şi de ce nu te-ar înţepa acelea şi pe tine?

— Fiindcă pentru mine viespile nu există, la fel cum nu există nici împunsătura unei broaşte cu coarne. Ceea ce nu există, nu se poate întâmpla.

Locul unde-l puteai întâlni oricând pe Nihilist era cel din faţa templului Artemisei. O vreme se stabilise în jurul fântânii Calipia, pentru a avea apă la îndemână, dar apoi îşi mutase sediul. Însă nu venise aici nici fiindcă în interiorul templului era răcoare, nici pentru că acesta era centrul serbărilor panionice, nici amăgit de mulţimea de picturi, sculpturi şi alte obiecte frumoase. Nu l-a atras nici perspectiva de a fi întreţinut de templu, asemenea atâtor pictori, poeţi, oracole, hierodule şi a diferiţilor urmăriţi de lege ce se bucurau în incinta sacră de drept de azil. Şi nu era atras nici de tezaurul bancar pe care-l adăpostea templul şi pe care-l administrau numeroşii preoţi şi funcţionari. (Fiul Nihilistului venise de două ori la Ephes pentru a-şi vizita tatăl, însă de fiecare dată a zăbovit mai mult în jurul marelui tezaur). Pe Al Şaptelea toate acestea nu-l interesau. Ceea ce îi plăcea lui aici era că întâlnea foarte multă lume sosită din cele mai diferite colţuri ale pământului şi că avea deci mai multe şanse ca, sub pretextul căutării celui mai prost om, să poarte dispute cu câţi mai mulţi indivizi. Şi mai era ceva: coloanele de la capetele templului şi cele patru din antis aveau partea inferioară sculptată. Plastica aceasta reprezenta, după model oriental, personaje postate în picioare, în mărime naturală şi dispuse la nivelul privirii vizitatorului. Atunci când voia să încheie o discuţie cu cineva, Nihilistul se întorcea spre soclul dublu al coloanelor sculptate şi-şi continua discuţia cu ele. Altă dată îşi atrăgea interlocutorii astfel: oamenii se adunau în jurul lui şi-l ascultau în timp ce el, întors spre una dintre sculpturi, îi demonstra acesteia tot felul de lucruri. (Scribul a găsit o referire la Nihilist, în care era numit „Cel ce vorbeşte cu coloanele“ — „Stylologul“? — dar nu s-a folosit de această poreclă, fiindcă Al Şaptelea fusese celebru încă înainte de a ajunge la Ephes).

Printre cei ce veneau tot mai des să-l asculte, se afla şi un localnic, pe numele său Erostrat. Acesta îi asculta cu multă bunăvoinţă vorbele, dar nu le putea pricepe. El avea alte convingeri: „Prezentul, spunea, dă nimicnicie, doar perspectiva viitorului dă speranţa“.

Partizanul viitorului şi Nihilistul au purtat nenumărate dispute în faţa unei mulţimi de gură-cască. Erostrat nu era un nătărău, deşi Nihilistul ameninţa încontinuu că-i va face cadou buruienele sale din Anticyra. Nu era un nătărău şi ştia să-şi pledeze punctul de vedere. Doar că se dovedea egocentric: lumea începea şi se termina odată cu el. Chiar dacă recunoştea că mai există şi alţii, aceia nu se bucurau de fiinţare decât pentru ca el să aibă un decor, în mijlocul căruia să se poată mişca. Solipsismul lui Erostrat — cunoscut celui de Al Şaptelea deja de la Kyrene — era bine pus la punct şi disputele cu Nihilistul ajunseseră în curând punctul de atracţie din faţa templului Artemisei. Dar gloria aceasta era prea puţină pentru tânărul ambiţios: Nihilistul avea totdeauna dreptate şi, când se plictisea de interlocutor, se întorcea spre tamburul unei coloane sculptate şi îşi continua dialogul cu figura de acolo. Era limpede că Erostrat nu reprezenta mai mult decât oricare dintre acele personaje neînsufleţite.

— Uite, îi spunea Nihilistul, aceste picturi şi aceste sculpturi nu se află în nici un moment al zilei; pentru ele nu este nici dimineaţa, nici seara, nici noaptea. Nici un zeu, nici un erou de pe frontonul vreunui templu nu are nici trecut şi nici viitor. Prezentul lor este veşnic şi de aceea şi sunt nemuritori.

Cu asta Erostrat nu putea fi de acord. Cum adică să concepi că prezentul te poate face nemuritor şi nu viitorul? Prezentul acesta care este atât de efemer, atât de vulnerabil!

— Prezentul acesta poate fi distrus de oricine! striga el.

— De oricine? De cine, de pildă?

— Chiar şi de mine! Doar viitorul nu poate fi distrus.

— Fără prezent nu există nici viitor, ar trebui să spună individul ăsta, se întorcea Nihilistul spre una din figurile sculptate. Dar noi, cei pe care nu ne interesează viitorul, n-o să distrugem în nici un caz prezentul pentru ceva ipotetic.

— Ascultă, îi spuse într-o zi Erostrat Nihilistului, aici, în Asia Mică s-au construit demult, încă înainte de prima venire a perşilor, trei temple care au făcut celebre aceste locuri: Heraionul din Samos, templul lui Apollo din Didyma şi Artemisionul nostru. Ele reprezintă gloria şi nemurirea Ioniei. Dacă aş distruge un asemenea templu, aş intra eu în istorie, în vreme ce el ar dispare pentru totdeauna. Sanctuarul acesta este acum aici, spuse Erostrat, lovindu-l cu mâna. El reprezintă prezentul. Dacă-l nimicesc, îi iau viitorul. Şi cu aceasta şi nemurirea fizică şi cea ideatică. Deoarece tot ceea ce nu mai există până la urmă se uită. Iar dacă supravieţuieşte, aceasta nu se mai petrece decât în mit. Lucrul propriu-zis dispare cu atât mai mult.

— Dacă-l distrugi azi, înseamnă că prezentul contează.

— Dar viitorul va consemna şi va pecetlui nemurirea! Sau o va anula…

— Distruge Artemisionul! îi propuse Nihilistul.

— Artemisionul? Asta niciodată! Artemisa ne-a salvat de două ori oraşul: o dată când au năvălit cimerienii, a doua oară pe vremea asediului lui Cressus. Dar pot incendia oricare dintre celelalte două mari temple.

— Şi care ar fi deosebirea?

— Ephesienii nu mi-ar ierta niciodată fapta!

— Cu atât mai mult ai avea şansa să intri într-un viitor ipotetic! Dar viitorul acesta nu ţi-ar sluji la nimic.

Se dovedi totuşi că speranţa lui Erostrat era foarte mare, că mintea îi era cu totul subordonată ambiţiei.

După ce i-a dat foc Artemisionului (totuşi!), Nihilistul — care iniţial fusese atât de bine primit la Ephes — trebui să fugă. Prea multă lume îl auzise îndemnându-l pe Erostrat să dea foc templului. Nimeni n-a crezut că disputa celor doi ar putea avea asemenea consecinţe dezastroase concrete, nimeni n-ar fi crezut că un edificiu construit într-o perioadă de aproape o sută douăzeci de ani va fi distrus într-o noapte de un nebun. Şi cum altfel l-ar mai fi putut numi oamenii pe cel ce a pus focul, cel osândit la moarte şi al cărui nume nu mai avea voie să-l pomenească nimeni!?

Nihilistul plecă din Ephes, dar înainte de aceasta reuşi să se strecoare în închisoare la Erostrat. Până a-şi primi osânda, condamnatul primi în dar de la Nihilist buruienile din Anticyra.

— Iată, i-ar fi spus Nihilistul, iată aceste buruieni. Le meriţi cu prisosinţă.

— Nu-i adevărat, s-ar fi apărat incendiatorul. Oricât mi-ar interzice ephesienii numele, el tot va intra în istorie şi va învinge veacurile.

— Păi, tocmai asta este, ar fi răspunsul Nihilistul. În afară de prostie, tu posezi şi o mare cantitate de ambiţie. Ambele la un loc dau combinaţia cea mai stupidă ce ne-a fost dăruită vreodată de zei. Nici tu şi nici altul nu poate schimba nimic: în noaptea când ai incendiat tu Artemisionul, desigur că undeva pe Terra s-a terminat un alt mare edificiu sau s-a născut un om care va schimba lumea. Doar viitorul ipotetic şi trecutul relativ se pot schimba. Prezentul rămâne întotdeauna egal cu sine însuşi. La el nimic nu se adaugă şi nimic nu se pierde.

(Şi, într-adevăr, exact în noaptea în care Erostrat a distrus una din minunile lumii, la Pela, în Macedonia, se năştea un copil. Acesta va deveni cel ce în istorie a fost cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare. De parcă dintr-o glorie a lumii se năştea nemijlocit o alta).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.