CEI O SUTĂ Anabasis (58)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Hărţile pentru care venise şi pe care le căuta erau adesea completate cu texte despre marinărit. Ocazia se arăta unică: dacă tot i s-au nimerit aceste texte în mână, de ce să nu le studieze — chiar dacă o călătorie adevărată nu se face cu degetul pe hartă, ci pe nişte mări de multe ori neprietenoase, ape unde trebuie să înveţi să le spui. La un moment-dat, ajunsese să citească mai mult tratatele de navigaţie, decât să cerceteze imaginile drumurilor maritime propriu-zise. Învăţă o mulţime de lucruri despre modul cum trebuie ales lemnul pentru carena navei şi principiile ce stau la baza stabilirii copacului din care se face catargul. Citi o sumedenie de indicaţii în legătură cu modul cum se alcătuieşte corabia, cu punctele de greutate a căror repartizare trebuie fidel respectată, cu felul cum aceste puncte de greutate sunt mereu corectate cu ajutorul pânzelor şi al lopeţilor, cu specificitatea formelor şi a materialelor, cu proprietăţile plutirii, cu rezistenţa la frecare, dar şi cu modul în care vopselele şi lacurile pot ajuta, însă şi strica. Citi o droaie de suluri şi fiecare propoziţie îl trimitea la alte trei şi fiecare lucru nou învăţat îi spunea că abia acum poate concepe alte cinci, acestea, la rândul lor, trebuind a fi şi ele desluşite. Nu reuşea să înveţe decât singur, furând de ici şi de colo, pentru că, întrebând savanţii, aceştia îi ţineau dizertaţii complicate şi, de cele mai multe ori, parcă divagând voit de la problema concretă pe care ar fi dorit s-o afle el. Însă nici să colinzi solitar prin labirint nu puteai, deoarece riscai să nu vezi ceea ce trebuia văzut şi, de fiecare dată, după o discuţie cu unul dintre învăţaţi în legătură cu un text anume, recitind sulul, Al Unsprezecelea îl percepea într-o lumină cu totul nouă. Mai limpede? Greu de spus. Parcă doar mai lipsită de echivoc era fiecare propoziţie atunci când cunoscuse mai puţine despre cele consultate. Iar descoperirile acestea erau ireversibile: chiar dacă ar fi vrut să uite ce a citit, pentru a avea din nou imaginea pură de dinainte, lectura cvasi virgină devenea imposibilă. De la tânărul intrat voios în bibliotecă nu i-a mai rămas aproape nimic altceva decât voinţa de a preface porecla de „Fiu al Statuii“ într-o alta, bazată pe o lucrare proprie, pe un fapt extraordinar pe care să-l fi săvârşit singur, indiferent de originea sa. Atunci, cu câteva luni în urmă, intrase în Museion cu gândul de a afla câteva informaţii, puţinele ce credeau că-i lipsesc pentru a putea porni în importanta-i călătorie spre Marea de Răsărit. Acum, aproape că a uitat de acel proiect, dar i-a dispărut şi siguranţa în faţa sulurilor: ele l-au lăsat să privească o clipă într-o lume din care n-a apucat să vadă mult mai departe de garduri, dar şi un crâmpei din ceva, ceva ce l-a vrăjit fără a i se înfăţişa decât insinuant, persistând ca într-o amintire aproape uitată. Al Unsprezecelea hoinărea acum tot mai puţin pe străzile drepte, prin parcuri şi case de distracţii. Drumurile îi oscilau mai nou aproape exclusiv între Museion şi Serapeion, între cele două mari biblioteci şi, câteodată, între locurile unde puteau fi întâlniţi anumiţi învăţaţi, de la care spera să mai afle o lămurire în plus. Dar, deocamdată, Cel de Al Unsprezecelea nu era încă decât tot „Fiul Statuii”.

„Firea omului este complexă” se tot afirmă şi de aceea acţiunile unuia nu s-ar asemăna niciodată cu acţiunile altor oameni. Cuvintele sunt cele sărace: pentru felul de a studia al unuia şi pentru felul de a studia al altuia (cu totul diferiţi ca temperament, structură, ambiţii, putere de muncă şi de judecată) scribul nu are la dispoziţie expresii diferite. Este departe de a fi identic ceea ce face unu şi ceea ce face celălalt. De pildă, Al Unsprezecelea nu era printre studioşii tineri — după cum ar părea din relatarea imperfectă de până aici — nu făcea parte dintre studioşii tineri ce-şi strică ochii buchisind din zori şi până în noapte — şi uneori mai mult — având pielea galbenă de atâta stat printre manuscrise încât, până la urmă, asemenea animalelor preluând nuanţa ierburilor printre care-şi duc viaţa, ajung şi ei de culoarea înscrisurilor consultate. Al Unsprezecelea nu era nici măcar unul dintre discipolii reprezentând speranţa şi mândria vreunui maestru gata să vadă în el continuatorul şi desăvârşitorul muncii sale. Şi nu era Cel de Al Unsprezecelea nici măcar un îndrăgostit de sulurile cercetate de la o vreme cu atâta sârg. El nu era decât unul dintre mulţii pierduţi în labirint, unul dintre cei ce, odată intraţi, nu mai ştiau cum trebuie ieşit, dar care, mai mult decât atât, făceau parte din tagma celor ce au uitat pur şi simplu că mai există o lume şi în afara acelui loc. (Una dintre armele cele mai cumplite ale labirinturilor este tocmai aceasta: aceea de a acapara toate simţurile şi de a-l face pe cel rătăcit să-şi piardă memoria în folosul singurei sale îndeletniciri, aceea de a amuşina pereţii printre care cutreieră în căutarea ieşirii.)

Fără să iubească sulurile, Al Unsprezecelea se afunda tot mai mult printre ele şi cu cât îi era mai clar cât de puţin ştie, cu atât avea mai intens iluzia că această ştiinţă vagă poate fi totuşi opusă cunoaşterii celor mulţi. De la unii dintre învăţaţii locului, a deprins să vorbească împănându-şi frazele cu termeni şi, exprimându-se astfel, i s-a schimbat şi modul de gândire. Înclinaţia spre lecturile cu subiect geografic l-a înzestrat cu tot felul de cunoştinţe ciudate vizând locuri şi obiceiuri, cunoştinţe devenite apoi argumente infailibile prin faptul că nu puteau fi controlate de nimeni. Copaci care fie că erau foarte înalţi, fie că rodeau fructe fantastice (câteodată chiar animale), munţi semeţi, construcţii extraordinare şi uzanţe stranii, bine potrivite în expuneri, îi dădeau, se pare, un stil inconfundabil discursului. Apariţia îi era înşelătoare, mai ales că, după ce s-a băgat de câteva ori în vorbă cu savanţii autentici şi după ce a trebuit să părăsească disputele, făcându-se de râs, limbajul i-a devenit insinuant, ambiguu, fără a se referi niciodată la un lucru anume – prudenţa câştigată obligându-l să se asigure de fiecare dată de o uşiţă de refugiu, în caz că s-ar fi aflat de faţă cineva chiar cunoscător în subiectele respective. Dar balta e mare şi se găseau destui auditori ce puteau fi uşor îmbrobodiţi, mai ales că, între timp, Al Unsprezecelea a învăţat o mulţime de denumiri rare, cuvinte preluate din alte limbi, nume de locuri şi de autori care nu se aflau la îndemână, autori de care parcă ai auzit și tu, fără a ști unde să-i pui Cu ajutorul unor asemenea cuvinte, se întâmpla ca şi cei mai mulţi dintre interlocutori să se prindă în cursă şi, încurajat de succes, Cel de Al Unsprezecelea mai lansa şi informaţii pe care nu le citise niciunde şi care ştia că nu pot fi controlate nici acelea prea uşor. Devenise, în curând, cunoscut ca un fel de atoateştiutor, fără a se putea anume preciza în ce domeniu s-ar remarca în primul rând. Nu era nici matematician, nici geograf, nici filosof de alt soi şi nici astronom nu se considera (încă!). (Cine să ştie că nici cunoştinţe suficiente nu avea şi că din tânărul venit cu un an înainte la Alexandria n-a mai rămas decât nerăbdarea teribilă, cea care l-a mânat aici?) Şi fiindcă nu se arăta în stare — şi era conştient că nu e! — să susţină o dispută de înaltă ţinută cu personalităţile cu adevărat mari, adoptase o mină de om imposibil — aşa cum îi stă bine unui geniu — evitând cu dispreţ orice întâlnire ce i-ar fi putut aduce vreun prejudiciu renumelui şi blagoslovindu-i doar pe cei inferiori lui cu înţelepciunea sa. Şi, totuşi, faima îi tot creştea, iar el nu putea fi uşor contrazis: un om ce nu se supune nici unui examen adevărat, dar cucereşte prin cunoştinţele-i stranii o lume, nu poate fi considerat decât drept o personalitate ciudată, totuşi o personalitate. Până la proba contrarie.

Deci, pentru că venise printre suluri cu intenţia de a găsi un drum care să-l ducă la Marea de Răsărit, cea care ar înconjura la est insula aceasta mare numită Europa, citise foarte multă geografie, preluând de la autorii respectivi informaţiile cele mai ciudate şi ştirile cele mai fantastice, însă se preocupase şi de mecanică, de geometrie şi, nu în ultimă măsură, de astronomie. Aceasta era ştiinţa ce i se părea cea mai prielnică speculaţiilor cu care se obişnuise să se avânte în discuţii. Aruncând din când în când în argumentaţiile sale informaţii rare sau pur şi simplu scornite, el demonstra celor ce-l ascultau tot felul de fapte nici măcar bănuite de aceştia până atunci, darămite să le mai fi şi auzit de la altcineva înainte. Cu atât mai mult prestigiul Celui de Al Unsprezecelea creştea, iar apelativul de „Astronom“ îi era atribuit tot mai des. Doar că era un astronom ce nu se baza pe observaţii, ci doar pe cunoştinţe citite, auzite sau, aşa cum am spus, la nevoie inventate. Astronomia îl atrăgea şi fiindcă harta cerească îl ducea aproape de altă ştiinţă, şi ea suficient de stranie şi de atrăgătoare totodată pentru oricine: astrologia. Însă, întrucât îi lipseau cunoştinţele celor mai mari astronomi, dar şi astrologi, avea nevoie de o poziţie singulară sau cel puţin excentrică, astfel încât refuzul de a participa la orice fel de dispute cu mai marii respectivelor ştiinţe să-şi aibă justificarea într-un exclusivism fundamentat pe o concepţie clară, unică şi cu totul particulară. Într-o colectivitate formată din atâţia învăţaţi, bineînţeles că deosebirile de vederi erau frecvente, fiecare dintre şefii de direcţie având alături câte un detaşament întreg de sprijinitori, unii chiar mai îndârjiţi decât purtătorul de cuvânt al grupării. Şi, deşi ceea ce se numea acum „Şcoala de la Alexandria” se înarmase cu un prestigiu nemaiîntâlnit poate de la Pythagora, având astfel linii de forţă ferme şi acceptate neabătut, mai existau, şi nu numai printre figurile periferice, temerari dispuşi să calce cărări neumblate. Unul dintre aceştia era Aristarch din Samos, astronom, personalitate cu un renume foarte mare, suficient de solid pentru a-şi putea permite ceea ce altora le-ar fi fost interzis prin convenţie. Aristarch susţinea, fără a fi câtuşi de puţin primul, dar sprijinindu-se pe argumente puternice, că nu pământul ar fi cel în jurul căruia s-ar învârti soarele, planetele şi bolta cerească, ci că soarele ar fi cel ce s-ar afla în centrul universului. Dar el şi-a expus teza după ce şi-a câştigat renumele în contribuţii anterioare numeroase, măcar ele acceptate şi acceptabile pentru ceilalţi învăţaţi şi, prin aceasta, şi de către mulţime. Cum heliocentrismul era totuşi o idee prea neobişnuită pentru cei mulţi, Astronomul s-a agăţat imediat de ea, modificându-i sensul şi ajungând să intre în contradicţie cu însuşi cel ce o expusese.

Văzând că-i este mai ușor să-și susțină afirmațiile când nu avea mari cunoscători în față, Cel de Al Unsprezecelea a început să se exprime în scris și așa au apărut sulurile sale. Pe el nu-l interesau nici observaţiile care ar fi sprijinit ideea, nici consecinţele obiective ce ar fi provenit de aici, nici teoria elipselor, nici contraargumentele cărora (unora dintre ele) nici Aristarch nu le putea încă opune soluţii rezonabile. Pe Cel de Al Unsprezecelea îl interesa doar faptul că a ajuns la un punct de plecare mai puţin folosit, de unde putea proceda la ridicarea unui eşafodaj fantastic propriu. De aceea, când, după câteva generaţii, a învins pentru un mileniu şi jumătate orientarea geocentristă a lui Ptolemeu şi când Aristarch intra în uitare şi afurisenie, şi cărţile Astronomului au fost considerate dăunătoare şi, drept urmare, înlăturate. Chiar şi cele câteva rare trimiteri, prin care prezenţa i-a mai reapărut pâlpâind palid în secolul al XVI-lea, au ajuns să fie considerate unanim ca ecourile unor aberaţii. Cu atât mai puţin au reuşit să-l readucă la o faimă de care, la vremea lui, totuşi s-a bucurat. Dar faima aceasta n-a fost şi n-a putut să fie de origine ştiinţifică. Ea s-a menţinut şi s-a transmis mai mult în cercurile largi ale populaţiei ce se lăsa amăgită, pe de o parte, de faptul că Astronomul îşi propaga învăţătura la Alexandria, adică în locul cel mai autorizat al lumii ştiinţifice şi, pe de altă parte, de mulţimea de termeni şi date cu care îşi condimenta nepotul lui Nausiphoros opera. Cărţile lui nu erau uşor de citit, ele făceau trimiteri permanente la cele mai diferite surse, preluând denumiri şi informaţii avându-şi — în unele cazuri — fiecare în parte povestea fascinantă. Dar aceleaşi cărţi, înveşmântate într-o haină atât de doctă, aveau şi proprietatea rară de a instiga cititorul. Ceea ce nu-i permiteau complexele şi prudenţa justificată în discuţiile libere, dispărea cu totul atunci când vorbea în scris. În fragmentele ce ne-au rămas din principala-i lucrare, „Despre natură“, ca şi în alte câteva fragmente, precum şi în singura carte păstrată în întregime (deşi paternitatea ei rămâne contestată), „Despre cercurile vieţii“, ne putem convinge de puterea de seducţie, raportată la mentalitatea vremii, a unui stil cu totul şi cu totul unic în literatura realizată în Alexandria secolului al III-lea înaintea erei noastre. Şi chiar dacă tocmai această unicitate este contestată de o parte dintre puţinii cercetători ce s-au ocupat de Astronom, presupunându-se că ar mai fi existat şi un autor contemporan, căruia să-i aparţină cel puţin „Cercurile vieţii“, argumentele nu se bazează nici pe stil, nici pe conţinut, ci doar pe dovezi lingvistice, deşi extrapolările şi părţile corupte nu mai pot fi astăzi delimitate cu precizie.

Pornind de la căutarea ipoteticei Mări de Răsărit, Astronomul a ajuns la găsirea a cu totul altor „mări“ şi la fundamentarea unei teorii care azi ni s-ar părea naivă, dar care la vremea ei era forte bine sistematizată, o teorie care, pretindea autorul ei, se baza atât pe exclusivitatea cunoştinţelor din astronomie, astrologie şi a oricărei forme de mantică, cât şi pe reinterpretarea diferitelor fenomene şi „semne“ a căror origine porneşte din acţiunea nemijlocită a zeilor.

Pentru a-i înţelege concepţia, trebuie făcută o precizare, un fapt trecut cu vederea de către (puţinii) comentatori de mai târziu, aceia ce au repetat fraze de genul: „heliocentriştii din Alexandria, Aristarch din Samos, Astronomul şi ceilalţi… etc.“. Respectivii exegeţi, alăturându-l pe Aristarch din Samos cu Astronomul, uită, sau mai degrabă nu cunosc, polemica acerbă izbucnită între cei doi, atunci când Cleanthes Stoicul l-a acuzat pe primul dintre ei de ateism. Astronomul, după ce iniţial căutase pe toate căile tovărăşia spirituală a lui Aristarch din Samos, obţinând astfel un statut cert şi pentru el însuşi, a găsit în atacul Stoicului motivul de a se despărţi de cel ce poate ar fi fost dispus să-l accepte şi să-l ia sub autoritatea sa. Dar momentul acesta a fost mai adânc pentru evoluţia nepotului lui Nausiphoros decât şi-a închipuit el însuşi, atunci când a făcut pasul de a se alătura lui Cleanthes: în clipa când l-a acuzat şi el pe Aristarch, justificându-şi argumentele, şi-a formulat pentru prima oară şi teoria metaastronomică. Să fi fost întreaga operă a celui de Al Unsprezecelea rodul acestei întâmplări? În orice caz, punctul ei de răscruce sigur a fost. Şi nici nu este singurul exemplu în istorie, când se naşte o teorie dintr-o simplă nevoie de argumentare într-o dispută, într-o dispută pornită din cu totul alte raţiuni.

Aristarch din Samos a fost acuzat de impietate şi ateism, deoarece situa nu pământul în centrul universului, ci soarele şi, mai ales, deoarece efectua măsurători între corpurile cereşti şi se insinua tot mai mult cu calculele sale într-un teritoriu exclusiv al nemuritorilor. Aceasta, mai mult chiar decât lipsa de credinţă în zei, era motivul pentru care s-a ridicat Cleanthes (şi apoi şi ceilalţi) împotriva sa. Pe de altă parte, şi Al Unsprezecelea credea că soarele se află în centrul lumii, sau mai degrabă accepta această idee preluată de la încriminat, făcuse şi el afirmaţii în legătură cu o sumedenie de atribute ale corpurilor cereşti, stabilise şi el distanţe şi raporturi, ba, mai mult, dezvăluise adevărate lumi paralele sau contrarii pe un tărâm înstrăinat şi el în felul acesta de la zei. Dar acuzaţia de ateism n-a fost cotată la fel nici în decursul timpului şi nici chiar în una şi aceeaşi perioadă. Anaxagoras din Clazomene a trebuit să se justifice într-un proces de impietate, pe când celebrul lui elev Pericle nu. Socrate a fost acuzat şi de introducerea unor divinităţi străine în cetate, pe când pe poeţii Eschil sau Euripide nu i-a învinovăţit nimeni. Mai mult ca sigur că încriminarea lui Aristarch din Samos nu s-ar fi răsfrânt şi asupra Astonomului. Dar Al Unsprezecelea s-a îndepărtat ostentativ de fostul model. În discursul împotriva lui Aristarch, Astronomul nu aduce acuze implicite, ci construieşte o teorie care ea însăşi vrea să excludă ideile celuilalt. Nu ne avântăm să pretindem că aceasta a fost prima formulare a „Teoriei metaastronomice” sau a Teoriei apotropaice, cum avea să fie cunoscută opera Astronomului, deoarece nu avem nici o dovadă că în alte scrieri, pierdute, autorul ei să n-o fi enunţat deja mai devreme. Al Unsprezecelea a scris mult, în lucrările lui se poate sesiza o fervoare a argumentaţiei, autorul se sfădeşte întruna cu cineva, de parcă ar fi fost tot timpul obligat să convertească la adevăr nişte fanatici ai convenienţelor şi ai unor greşeli de mult înrădăcinate. Poate că tocmai de aici rezultă plăcerea la lectură oferită de scrisul său contemporanilor, mai cu seamă că în text nu lipseau trimiteri polemice la persoane cunoscute ale acelei vremi. Toate complexele celui de Al Unsprezecelea răbufneau în scris şi această descătuşare se producea cu mult zgomot. De aceea poate că un alt prilej şi încriminarea altcuiva să-i fi servit la un expozeu anterior, deşi ocazia de a se despărţi de cel ce a impus pentru o vreme heliocentrismul nu s-a putut ivi decât atunci când s-a ridicat Cleanthes împotriva lui Aristarch din Samos.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.