CEI O SUTĂ Anabasis – ediţia a doua, revizuită (2)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire.

Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

În colţul dintre răsărit şi miazănoapte, pe nişte substracţii de piatră, marele palat arăta zeilor oglinda împărăţiei lor pe pământ. Grădinile răspândeau parfumuri, umbră şi răcoare. Trunchiurile copacilor sădiţi acolo din porunca marelui Nabucodonosor pentru Amuhea, cea născută în munţii Mediei, au ajuns groase până la opt coţi şi înalte până la cincizeci de picioare, de parcă ar fi crescut dintotdeauna pe acele locuri. Arborii atleh sau tamarix, palmierii şi cedrii se înălţau pe acoperişurile încăperilor lungi şi înguste, dovedind că acela ar fi locul din universul oamenilor unde se simt cel mai bine copacii. Stând în încăperi, unde nimic din zăpuşeala de afară nu răzbătea vreodată, puteai vedea, în lumina ce pătrundea pe o singură latură, câte un nivel al grădinilor. De acolo, din încăperi, zecile de specii de flori păreau şi mai multe şi însăşi iarba arăta de parcă şerpi vii ar fi tremurat printre copaci. Cine avea fericirea să vadă o dată toate acestea de aproape, trăia amintirile pădurilor din Liban şi ale preeriilor nesfârşite ale Orientului. Dar imaginile şi mirosurile depăşeau amintirile, murmurul grădinilor şi răcoarea dăruind tot ce pot oferi simţurilor mai încântător. De afară, însă, venind pe sub poarta zeiţei Iştar, umblând pe lângă ziduri pe Calea Procesiunilor, privind peste îngrădituri, din grădini nu se vedeau decât coroanele copacilor şi misterul întunericului lor, iar ei, epatând prin umbră şi răcoare, ofereau imaginaţiei trecătorilor loviţi de soarele necruţător toate basmele pe care mintea omenească le putea cuprinde. (Iar, mai nou, se ştia că în fantasticul dezlănţuit în culorile grădinilor sălăşluia, de câţiva ani, un copil venit în cetate plutind într-un coş de paie. Primul devenise o parte a legendei grădinilor suspendate, într-un oraş în care Sahuru, ultimul etaj al marelui zigurat E-Temen-An-Ki, celebrul Turn al lui Babel, permitea orice plăsmuire în oglinzile cerului. Primul făcea de acum parte din fantasmele ce se năşteau la umbra cătinei.)

Dar Primul a continuat să facă parte din acel loc până și atunci când îl părăsise de mult. Faima l-a ţinut multă vreme într-un spaţiu de unde trupul său plecase. Faima Primului a rămas legată de minune, de grădini, de rai.

Chiar şi când a ajuns la vârsta necesară spre a frecventa „casa tăbliţelor“, şcoala, Primul se reîntorcea mereu între tamaricşi, privind ore în şir nenumăratele vietăţi mişunând printre ierburi. Stătea culcat, ochii îi erau la nivelul solului, iar smocurile de verdeaţă nu păreau de la înălţimea aceasta mai prejos decât trunchiurile copacilor seculari. Aşa se face că, deşi crescut într-o ţară unde lemnul era mai scump decât argintul, Primul s-a format în felul oamenilor pădurilor: gândurile i s-au obişnuit să urmărească tot ce apărea şi dispărea prin labirintul schimbător al vegetaţiei. Şi chiar dacă pădurile sale erau altele decât cele din Armenia sau din Liban, chiar dacă animalele pe care le privea şi le studia nu erau nici lei, nici elefanţi şi nici onagri, el nu se mai sătura să admire şiretlicurile vieţuitoarelor preocupate să-şi continue drumul prin labirint. Cu capul lipit de pământ şi privind în sus printre ierburi, Anu, zeul cerului, Eulil, zeul aerului şi Ea, zeul pământului, îi arătau şi acestui copil cum trebuie să se orienteze, lui, care n-a fost şi nu va ajunge niciodată într-o pădure virgină: Primul a învăţat alfabetul junglei în acelaşi timp cu cel al scrierii akadiene şi al legilor aritmeticii. Scrijelind cu un calam de trestie tăbliţele de argilă, a ajuns la nesfârşitele liste de lucruri, învăţând că nimic pe lume nu există fără a avea o denumire şi că denumirile cunoscute şi necunoscute sunt mai multe decât cele pe care mintea mărginită a unui biet muritor le poate cuprinde.

La început, Primul a fost remarcat în ştiinţa aritmeticii. Era încă foarte mic atunci când a învăţat să numere până la şaizeci şi apoi până la o sută douăzeci şi ştia să umple cu iuţeală tăbliţe cu grupe de câte trei semne. Nici nu era mare lucru: de la unu se poate ajunge uşor până la şaizeci, apoi iar la şaizeci sau la şase sute. Pe urmă, la trei mii şase sute. Primul era în stare să calculeze dobânda unor sume oricât de mari şi să determine mărimea unui triunghi, ce constituia o parte dintr-o suprafaţă oricât de complicată. Însă din clipa când termina lecţiile, revenea între flori, ierburi şi copaci, se culca pe covorul de verdeaţă şi urmărea viaţa în trecerea ei imperceptibilă, în timp ce mii de vietăţi nu-şi găseau locul în veşnica lor agitaţie.

Primul era un bun ucenic de grădinar şi se pricepea să deosebească toate plantele. Ar fi reuşit să devină şi un bun preot, pentru că învăţase şi puterile miraculoase ale buruienilor şi ale frunzelor copacilor şi ştia la ce leacuri puteau fi ele folosite. Dar vremurile n-au vrut să-l facă nici grădinar şi nici preot.

Bătrânul rege Nabo-na’Id plecase înspre miazănoapte, departe, căutând în deşertul Nefud sânge nou pentru Babylonul sleit. Opt ani a rămas bătrânul rege la Teima şi unii spuneau că a alcătuit acolo o armată nemăsurată, dar alţii şopteau că n-a făcut decât să se închine zeului Sin şi că era prea bătrân, şi istovit, şi speriat pentru a mai îndrăzni să pornească la un drum atât de greu precum acela al întoarcerii. Cât Nabo-na’Id a rămas în oaza sa de peste nisipuri, preoţii lui Marduk au avut răgazul să spună şi mai multe despre el. Aceiaşi preoţi, care nu-i puteau ierta că a reclădit la Haran templul lui Sin şi la Sapar şi Larsa pe cele ale lui Samas, că şi-a pus propria fiică mare preoteasă în templul zeului lunii de la Ur şi că îi împingea pe ei, pe toţi slujitorii drepţi ai lui Marduk, la marginea treburilor statului şi a vieţii; îl acuzau pe Nabo-na’Id că a plecat în necuprinsul deşertului, neavând cum recita nici măcar poemul Eluma Eliş în templul lui Marduk şi astfel nemaifiind în faţa zeilor şi în faţa adevăraţilor babylonieni de drept rege. (Şi, între timp, un tânăr conducător al perşilor se răscula şi îi învingea pe mezi şi apoi pe bogatul rege Cresus al Lydiei.) Iar fiul lui Nabo-na’Id, Belşatzar (sau Baltazar, cum îi spuneau evreii), nu era în stare să pregătească ţara împotriva duşmanilor tot mai numeroşi din afară, dar nici măcar nu era capabil să-i împace pe preoţii care se ridicau pentru recucerirea prerogativelor pierdute. Şi nici nu încerca să potolească freamătul tot mai puternic al mulţimii de popoare ce se îngrămădeau între zidurile triple ale oraşului. Belşatzar sau şi Belşaruşur, cum îşi zicea el, aproape că nu mai ieşea dintre zidurile palatului: benchetuia, se zvonea. (Şi nimeni, niciodată, n-a ştiut că, în realitate, el nu făcea decât să urzească planuri de apărare, pe care le abandona încă înainte de a le pune în aplicare, fiindcă, îşi spunea el, bătrânu-i tată, dacă se va întoarce, tot nu va fi de acord cu reformele lui. Belşatzar era un melancolic: stătea întins ore în şir pe pat, în timp ce curtenii chefuiau în juru-i. Şi tot atunci, Primul privea de jos în sus drumul obositor al unei gâze, ce se străduia să ajungă absolut inutil pe vârful unui fir de iarbă.)

Timpurile cruzimilor străvechi au trecut. Da, se mai găseau popoare care ucideau de dragul de a ucide, dar ceva ce semăna tot mai mult cu toleranţa începea să-i obişnuiască pe oameni. Însă vremurile erau tot tulburi şi Primului i se spunea că nu s-a născut într-o perioadă fericită. Regele se afla departe şi nimeni nu ştia exact de ce întârzie de atâţia ani într-o oază de la capătul lumii, fiul său benchetuia, afirmau oamenii, însă, în realitate, nu făcea decât să urzească planuri pe care nu îndrăznea să le pună în aplicare (şi atunci rămânea ore în şir privind înainte, fără a vedea pe nimeni şi gândea la cetăţi ce n-au existat niciodată, dar pe care i-ar fi plăcut să le cucerească şi să le conducă mai înţelept decât au fost conduse vreodată cetăţile oamenilor, mai înţelept decât au cârmuit regii de dinainte de potop, cei ce au trăit sute de ani şi au ştiut ceea ce Belşatzar încerca zadarnic să-şi mai aducă aminte).

Tânărul grădinar, Primul, fusese sortit de către preotul care-i găsise locul printre flori şi copaci să nu se distingă prin nimic, pentru că în asemenea vremuri, când se poate spune că ţara n-are rege, dar când nimeni nu se grăbeşte să ocupe tronul, este preferabil să nu te afirmi în mod deosebit. Şi, în primul rând, nu trebuie să se afirme prin nimic un copil pătruns în cetate aşa cum a pătruns Primul, tot repeta preotul ce l-a protejat şi l-a adus printre ierburi şi l-a lăsat să privească cerul printre tulpini, la răcoare şi umbră. Iar tânărul percepea atâtea, culcat fiind în grădini, încât uneori avea impresia că el însuşi a devenit o lume, un nou om primordial conţinând tot ceea ce există. Gayomart s-a născut desigur tot într-o grădină… Dar preotul acela muri şi băiatul rămăsese singur la vârsta când totul mai este încă posibil — Primul nu avea decât treisprezece ani. Şi atunci, întâmplarea a vrut şi zeii au binecuvântat ca într-o zi să vină la palat un damkar, un negustor bogat, pe nume Nabu-Daş. Acesta îl cunoştea bine pe logofătul curţii şi, mai târziu, Primul văzu că nu este om pe care Nabu-Daş să nu-l ştie. Un damkar bogat poate multe şi, dacă ştie ce vrea şi dacă zeii îi sunt favorabili, nimic nu este imposibil pentru el. Aşa că Primul părăsi grădinile minunate ale palatului şi-l urmă pe damkar în casa acestuia. În schimbul locurilor şi al lucrurilor visate, apăreau noi situaţii şi posibilităţi. Primul se afla acum în putinţa de a îndeplini idealuri adevărate, în locul himerelor fără contur lăsate în liniştea dintre copaci. Imposibilul devenea tot mai posibil. Şi, prin aceasta, tot mai limitat.

Nabu-Daş nu se înşelase în legătură cu băiatul. Negustorul îşi pierduse întreaga familie: o boală ciudată cuprinsese casa lui şi în câteva săptămâni, în timp ce el lipsise – plecat fiind în Munţii Amanus după lemn de cedru şi în Makan după pietre de dolerit pentru confecţionarea sigiliilor şi a statuilor zeilor – pieriseră toţi cei pentru care muncise, dar şi mulţi sclavi şi chiar şi unii dintre vecini. Dintr-o casă plină nu-i rămăsese nici o fiinţă apropiată şi Primul pătrunse acolo ca viitor unic stăpân, fiind mare golul pe care trebuia să-l umple.

Băiatul era prea puţin instruit, constată Nabu-Daş, dar se dovedea ager: asemenea unei tăbliţe de argilă, primea orice informaţie ce o scriai pe ea. Negustorul se ocupă câteva luni de el, apoi îl lăsă să se descurce singur: şi Primul cunoştea o mulţime de lucruri pe care damkar-ul nu le-a mai auzit, lucruri care nu ştia la ce ar putea fi folosite, care însă cu atât mai mult îl ridicau pe copil în ochii săi. Şi mai cunoştea ceva copilul: din anii petrecuţi în grădini şi în palat adusese cu el o mulţime de relaţii cu diferiţii dregători ai curţii — se afla cu ei ca o rudă faţă de o altă rudă (îndepărtată). Datorită acestor legături, îl şi recomandase ministrul palatului lui Nabu-Daş. Toate aceste relaţii erau mai importante decât caravane întregi de marfă: Primul adusese o zestre bogată în casa negustorului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.