CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Al Şaizeci şi cincilea îşi va găsi, într-adevăr, primul născut la curtea nefericitului Balduin al IV, regele lepros al Ierusalimului. Înainte de a urmări ceea ce s-a întâmplat acolo, scribul trebuie să se întoarcă la bătălia de la Legnano, unde Cavalerul templier s-a aflat în tabăra comunarzilor. După solemna pace de la Veneţia, Vezanul este văzut colindând lumea împreună cu evreul Ţipor, de multe ori călărind amândoi acelaşi cal. Pentru că a plecat de la Laib spre Lombardia, în întâmpinarea bătăliei de la Legnano, scribul bănuieşte că acolo s-a şi întors în perioada acelui lustru al diplomaţiei universale care a fost răstimpul dintre Marea Pace de la Veneţia din 1177¹ dintre papă şi împărat, în prezenţa înalţilor ierarhi şi capete încoronate şi cea de a treia cruciadă. Că de acolo, de la Laib, pleca el fără contenire în diferitele puncte fierbinţi ale lumii. Să luăm cele trei jaloane ale acelui segment timpuriu al biografiei Omului fără Nume: bătălia de la Legnano (1176), moartea lui Balduin al IV-lea (1185) şi depresurarea Antiohiei (1190). Pentru a-şi găsi fiul la curtea “Regelui Lepros”, Al Şaizeci şi cincilea trebuia să se fi aflat înaintea acelui an 1185 la Ierusalim. Or, la acea dată, fiul n-avea decât 11 ani. 10 la sosirea în Orient, după toate probabilităţile, deşi îl găsim consemnat şi cu trei ani mai devreme, la proclamarea lui Arnaud de Torroja drept conducător al Templului. Ceea ce ar presupune ca Al Şaizeci şi şaselea să se fi născut, totuşi, mai devreme, fiind greu de acceptat ca un copil de 7 ani să poată străbată singur un continent atât de nesigur şi să ajungă să mai fie şi considerat – la acea vârstă! – demn de consemnat în scripte. Ipoteza scribului este aceea că, în acel timp atât de dens, în care diplomaţia lumii a jucat un rol atât de însemnat, Mesagerul a plecat şi în răsărit, că şi-a luat şi familia cu el, că şi-a regăsit fiul mai mare la Ierusalim. Acolo ar fi aflat un adăpost ce părea suficient de sigur pentru ai săi, el întorcându-se la Laib, de unde şi-a continuat itinerarele. (De ce nu şi-a lăsat familia în preajma casei lui Corrado (Conrad) de Monferrat? Să nu uităm că un alt Monferrat, Wilhelm, se căsătoreşte, în 1176, cu Sibylle de Ierusalim şi moare pe cât de subit, pe atât de suspect. În 1176, anul bătăliei de la Legnano…) Pare logic şi nu contrazice ceea ce a găsit până acuma scribul, chiar dacă unele lucruri nu sunt încă foarte clare: de unde a fugit iniţial Al Şaizeci şi şaselea, dacă familia sa a rămas într-adevăr, timp de aproape un deceniu, în Orient şi unde anume? Cât a rămas Vezanul alături de ai săi? Unde s-au aflat cu toţii în timpul căderii Ierusalimului? Iată întrebări pentru al căror răspuns ferm scribul nu are toate informaţiile necesare, însă mai ales nu se poate aşeza mereu în miezul unor mentalităţi apuse. Iar, în ciuda perioadei cu o activitate diplomatică mai intensă ca oricând înainte, un loc sigur, în accepţiunea noastră actuală, nu se găsea niciunde. Şi în ce măsură se căuta atunci “un loc sigur”?

Balduin al IV-lea a avut un destin predestinat penei marilor tragedieni. Şi, totuşi, neştiutorul scrib nu cunoaşte capodopere ale unor mari autori care să se fi aplecat asupra vieţii nefericitului şi straniului rege adolescent. Balduin al IV-lea a ajuns pe tronul Regatului Creştin al Ierusalimului la vârsta de doar 13 ani. El părea, din toate punctele de vedere, o soluţie ideală de temporizare a numeroaselor ambiţii rivale ale marilor nobili din jur. Dacă unul dintre ei s-ar fi arătat suficient de puternic, n-ar fi fost nici o pagubă să-l înlăture în orice mod pe copilul atins de lepră şi considerat, de majoritatea supuşilor săi, drept stigmatul vizibil al păcatelor lor. (Astfel încât, dacă ar fi fost azvârlit de pe scenă, oamenii ar fi considerat că sunt martorii unui gest de mărinimie divină: ţapul ispăşitor ar fi fost ars, iar lumea ar fi fost iertată pentru nenumăratele greşeli săvârşite.) Dacă, dimpotrivă, noul candidat găsit nu s-ar fi dovedit suficient de viguros, ar fi putut fi oricând condamnat pentru nereuşita uzurpare criminală.

Conştient de cumplita sa boală, însă înzestrat cu o luciditate înspăimântătoare, regele adolescent îşi ducea zilele într-un vis paralel cu o realitate percepută drept nemeritată şi insuportabilă, chiar dacă acea realitate l-a făcut rege. Spre deosebire de alte cazuri cunoscute din istorie, Balduin nu a încercat să găsească nici un fel de compensaţii şi nici nu s-a folosit de poziţia ocupată ca să se răzbune pe soartă. El n-a acceptat viaţa decât ca pe o haină respingătoare, pe care, pe furiş, tot căuta să şi-o scoată. Chiar rămânând fizic prezent.

Venind la Ierusalim, Al Şaizeci şi şaselea a ajuns, printr-o întâmplare, în preajma tânărului rege, ce-şi aştepta apropiata izbăvire: puştiul de 10 ani sosise în Orient – nu alături de menestrelul brigand, Ulrich, venit mult mai târziu, alături de cruciaţii francezi¹ – pe o corabie, unde se ascunsese, după ce fusese depistat cu nişte furtişaguri repetate la Genova. A ieşit la lumină doar când i s-a făcut foame, s-a arătat util echipajului şi a şters-o de pe vas imediat ce acesta a acostat la ţărmul palestinian. A colindat mai multe cetăţi, dar a constatat repede că o îngrămădire mai mare de oameni este locul cel mai convenabil pentru felul său de viaţă. Aşa a ajuns la Ierusalim şi i-a fost adus regelui, fiind găsit în cămările acestuia. Plângând, copilul s-a scuzat, spunând că n-a mai avut ce băga în gură de mai multe zile şi că n-a făcut decât să mănânce un fruct muşcat de suveran şi lăsat, probabil, pentru că nu i s-a părut demn de augusta-i gură. Întâmplarea a făcut ca scepticul Balduin să fi întrezărit în Al Şaizeci şi şaselea o întreită izbândă personală: pe de o parte, în sfârşit, exista o fiinţă căreia să nu-i fie groază să mănânce ceva pe care el, leprosul, şi-a pus buzele; în al doilea rând, faptul că micul infractor a fost adus în faţa sa pentru a-şi primi sentinţa era un lucru extrem de rar într-un palat unde suveranul nu hotăra mai nimic şi nici nu simţea nevoia s-o facă, îi trezi orgoliul regesc de mult adormit; iar, în al treilea rând, l-a flatat că băiatul i s-a uitat drept în ochi, ignorând parcă obrazul hidos, la care nimeni nu mai îndrăznea să privească. Regele l-a reţinut pe băiat în preajma sa.

Vara, o căldură arzătoare făcea din Oraşul Sfânt un cazan, în care şi cele mai puternice ambiţii se sleiau neputincioase. În palatul regal, zidurile groase, reci chiar şi în toiul anotimpurilor toride, provocau, cu vremea, cumplite dureri reumatice. Cu tot luxul cu care era pur şi simplu copleşit, interiorul respira un aer bolnav, pe care doar mirarea europeanului în faţa fastului oriental era capabil, pentru o vreme, să-l atenueze. Balduin îşi încropise un tărâm al său, unde nu trebuia să stea cu chipul acoperit (spre a nu-i speria pe cei ce ar fi putut să-l zărească) şi, întins pe o canapea acoperită cu mătase rece şi ascuns de un coviltir din voaluri colorate (atmosferă mai degrabă feminină), privea lumea prin vitraliile unui geam aflat în dreptul culcuşului său. Avea prea multe suferinţe şi ştia că povestea sa lumească se va sfârşi în curând, aşa că nu trebuia să se teamă de durerile de oase ce teroriza toată lumea din acel areal: ele agravau, de regulă, la o vârstă ce nu-l va mai găsi în acel trup.

O ştiinţă savantă a ventilaţiei făcea ca ferestruica deschisă de deasupra vitraliilor să introducă în încăpere o adiere binefăcătoare, împrăştiind mirosul beţişoarelor aromate şi al fructelor putrezite, menite să acopere neobosita duhoare apăsătoare a bolii.

Printre luminile mişcătoare ale voalurilor baldachinului însufleţite de briză şi printre reflexele sticlei colorate, imaginaţia regelui, putrezind şi el, asemenea fructelor peste tot risipite pe tăvi şi farfurii din aur, se desfăşura liberă în scenarii imaginative lipsite de reticenţele plăsmuitorului lor. De undeva, din străfunduri, printre razele soarelui refractat de atâtea obstacole străvezii, un glas părea să se strecoare în conştiinţa celor ce beneficiau de acea linişte liberă: “Acolo, printre ierburi, acolo în rai, în grădini, tot ce se vede se petrece şi cu voia mea. Priveam lumea aceea mică şi puteam s-o cruţ sau s-o distrug după voie. După voia mea!”¹, se bucura regele, descompunându-se în prezenţa frumosului băiat cu privirea lipsită de bunăvoinţa celorlalţi, a celor mereu preocupaţi de a-şi masca scârba acoperită de spaimă. “După voia mea!”, a lui, a regelui – a regelui după voia căruia nu se petrecea absolut nimic pe lumea asta – vai! – atât de mizerabil de concretă.

În încăpere, aerul era ireal, iar mirosurile se înfruntau neîncetat unele cu altele. Şi, printre ele, zămislirilor scenariilor imaginative ale regelui se desfăşurau ca pe scena pe care au cântat artiştii veniţi din Normandia. Numai că acolo, de mult, şezând pe scaunul lui regal, copilul suveran Balduin privea ca prin gaura cheii, trebuind să-şi ascundă faţa şi trupul atacat de lepră. Aici, în paradisul dintre perdele şi adieri filtrate savant, putea admira totul eliberat de privirile celor din jur, ba mai mult, împreună cu tânărul băiat.

Şi, atunci, se auzi miraculos de limpede: “Acolo, în grădini, am văzut din nou procesiunea preoteselor, cea întâlnită şi în drumul de la Susa. Ele duceau o piatră grea, scrisă toată cu semne. Era o piatră de dinainte de Potop şi voiau s-o înfăţişeze regelui, pentru ca acesta s-o citească”. Vocea venea din străfunduri, bietul Balduin o recunoştea fără a fi cunoscut-o vreodată, era vocea Primului, Întâiului strămoş cunoscut al şirului său. Vorbele fuseseră rostite în năduşeala oazei Teima de către Primul, într-un moment de luciditate, în vreme ce zăcea bolnav, asemenea lui Balduin, tânărul Rege Lepros, cel care a înţeles că preotesele îi aducea, peste un deşert de veacuri, tabla scrisă toată cu semne. Pentru ca el s-o citească.

Prezenţa Celui de Al Şaizeci şi şaselea a făcut posibil acel ecou? Băiatul pricepea prea puţin din toate astea, deoarece, pentru el, vorbele Primului se confundau cu bâzâitul gângăniilor mişunând deasupra fructelor şi a trupului contopite în aceeaşi dulce şi dureroasă putreziciune. Pentru el, uitarea făcea deja parte din deviza de viaţă. (Şi, se întreabă scribul, oare câte asemenea semne nu sunt ignorate de oamenii prea preocupaţi să vadă doar ceea ce doresc sau ceea ce au fost învăţaţi să cunoască “pe lumea asta – vai! – atât de mizerabil de concretă”? Şi nu se întâmplă aceasta la fel cum se petrece cu privirea căruia îi sunt oferite desene înşelătoare, în care mai multe amănunte strecurate de autor trebuiesc să fie descoperite de privitorul pus la încercare? Cel măcar prevenit că amănuntele există?) Iar, în astă vreme, băiatul se afla într-o oază vie şi avea la dispoziţie tot ce-şi dorea şi, pe deasupra, şi dragostea regelui. Şi, acolo, de data asta, nimeni nu-i putea face nimic!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.