CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (63)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

„Nogaret, acest Talleyrand al lui Filip cel Frumos, care-l va ataca şi postum pe Magister Amori, a notat la momentul potrivit scribul. Ei bine, Nogaret s-a implicat malefic şi în destinul Celui de Al Şaptezecilea, şi în destinul Celui de Al Şaptezeci şi unulea. Cu care ocazie ne-a furnizat informaţii de nepreţuit.” În destinul Celui de Al Şaptezeci şi unulea, intrigile lui Nogaret s-au amestecat de foarte devreme. Datele despre demnitarul omnipotent al lui Filip cel Frumos, omul care n-a economisit nici un mijloc pentru a impune puterea regală, implicat în mai toate evenimentele majore ale timpului său, ne-au parvenit cu descrieri eliptice şi adesea contradictorii ale trecerii sale prin lume. În cazul lui, scribul nu trebuie să-şi facă veşnicele scrupule în legătură cu cronologia faptelor: în diferitele surse, data naşterii lui Nogaret diferă atât de mult, încât găsim şi anul 1260, dar şi 1282, precum şi numeroase cifre intermediare… Însă ceea ce afirmă unitar toate izvoarele este că Nogaret a provenit dintr-o familie de albigenzi şi că tatăl său a avut de pătimit pentru aceasta. La fel ca atâţia alţii, spre a şterge petele din trecutul părinţilor, şi Nogaret a devenit excesiv în acţiunile sale. Doctor în drept şi profesor, el însuşi o vreme judecător regal (pe lângă seneşalul de Beaucaire), este înnobilat de Filip cel Frumos şi trimis în cele mai delicate misiuni. De care se achită, de fiecare dată, cu maxim de eficienţă. El este cel ce l-a arestat (împreună cu bancherul florentin Musciatto de Franzesi şi cu impulsivul şef al ghibelinilor, Sciara Colonna) pe centenarul papă Bonifaciu al VIII-lea, în aşa-zisul „incident de la Agnani”, el a fost cel ce a tratat cu atâta convingere cu Clement al V-lea, după ce ambasada sa pe lângă Benedict IX a dat greş¹, el a fost cel ce a realizat, puţin mai târziu, extraordinara arestare simultană a templierilor şi a gestionat până la capăt întregul lor proces. Drept răsplată supremă, a fost şi el chemat la Judecata de Apoi de către Jacques de Molay… Cine îşi mai aminteşte azi de judecătorul Gruchot, unealta cu care Nogaret l-a trimis de două ori în judecată pe episcopul de Troyes, Guichard?

Nogaret a aflat de la iscoadele sale despre junele favorit al lui Guichard. Înainte de a-l acuza din nou fără destule probe pe supărătorul episcop, a pus ca legătura aceasta să fie colportată cât mai mult. Băiatul, ajuns la borcanul cu miere, se purta la fel de ostentativ ca şi Guichard, de parcă nimeni şi nimic nu-l putea atinge. Mai ales că un plan iniţial de a fi răpit a eşuat lamentabil, atunci când un pâlc de luptători tăcuţi i-a sărit imediat în ajutor, risipindu-i pe agresori. Într-adevăr, nu aceasta era soluţia, a conchis Nogaret, atunci când i s-a raportat incidentul. Zănatecul tânăr trebuie momit cu o viaţă şi mai bună. Iar tânărul zănatic a acceptat imediat.

Nu ne aflăm încă decât în 1307. Guichard nu va fi adus în faţa judecătorilor decât un an mai târziu². Între timp, atenţia mai marilor lumii a fost acaparată de acţiunea din 13 octombrie, când Nogaret a reuşit să aresteze în aceeaşi noapte marea majoritate a templierilor din Franţa. Al Şaptezeci şi unulea se afla din nou lângă tatăl său, coarda de la bungee jumping s-a contractat şi băiatul a revenit din saltul în gol. Episodul din perioada de răsfăţ s-a terminat, ca de obicei, din pricina unui nou scandal din cauză că tânărul impulsiv iarăşi n-a reuşit să se abţină.

Din toate acele isprăvi ale Fugarului au reieşit două lucruri: pe de o parte, el n-a izbutit niciodată ceea ce l-a sfătuit tatăl său, adică să-şi „închidă ochii şi urechile”, să nu vadă şi să nu audă ceea ce-l deranja. (Chiar dimpotrivă, fiecare încercare de ignorare înmagazina atâta energie, încât când aceasta se elibera provoca o explozie teribilă. Tânărului, descris având o carismă neobişnuită, îi era imposibil s-o valorifice mai mult decât pentru scurtă vreme. Pe de altă parte, o idee s-a născut de timpuriu în conştiinţa sa, o idee care avea să se dezvolte şi să devină obsesivă: fiecare ban obţinut de cineva este rodul unui act imoral.

Gândul acesta l-a ajuns imediat după ce a venit în Franţa. În ţinutul natal, nu erau bani, o economie naturală de schimb fiind suficientă pentru nevoile elementare ale oamenilor. Dacă îi dădeai vecinului un sac de nutreţ, îţi puteai aminti de unde provine acel nutreţ, cum l-ai obţinut şi câtă trudă te-a costat. De asemenea, l-ai văzut şi pe vecinul respectiv cum a venit de la baltă cu peştii cu care ţi-a plătit nutreţul. În schimb, în noua lume în care a nimerit, totul era de vânzare şi nimeni nu mai era curios să afle originea monedelor primite. Nimicnicia unor personaje rudimentare pline de bani l-a făcut să urmărească modul cum s-au îmbogăţit.

Iar rezultatele n-au fost deloc îmbucurătoare. Mai ales pentru cineva educat să trăiască în sărăcie şi umilinţă. Aşa că a ajuns să urască, din start, pe oricine dispunea de bani. Să-l urască şi să-l suspecteze de fapte reprobabile. Întotdeauna în istorie a fost aşa: majoritatea celor ce nu s-au pricopsit ca alţii, şi-a motivat eşecul financiar prin aceea că nu s-au murdărit asemenea celor ce au reuşit. Numai că în cazul Fugarului, tema aceasta a devenit o obsesie şi, de cele mai multe ori, a constituit declicul cumplitelor sale furii, ca şi în cazul fugii sale în lume de pe domeniul de lângă Trois al contelui Guileaume II de Flory.)

Momit din imediata apropiere a lui Guichard, tânărului i s-a oferit o slujbă mai degrabă fictivă în administraţie, înainte de a fi fost trimis înapoi la Troyes. După viaţa alături de tatăl său şi după cele câteva zile de cumplită mizerie în urma fugii de acasă, pentru Al Şaptezeci şi unulea a început o viaţă extraordinară. Care, aşa cum era de aşteptat, l-a îmbătat. Nu trebuia decât să-şi amintească amănunte din intimitatea episcopului şi visul continua netulburat. (Asta l-a mai ţinut în viaţă şi în timpul procesului, dar tot asta l-a făcut mai vulnerabil, reveria i se amesteca, după foarte puţină vreme, cu crizele de furie că a pierdut un trai ce s-a dovedit posibil, trăit în realitate şi nu doar în dorinţă.)

În actele procesului lui Guichard din 1308 dăm de numeroase asemenea mărturii. Al Şaptezeci şi unulea era tânăr şi era încredinţat că poveştile sale nu au cum face rău cuiva. Cele mai multe mărturisiri le-a depus cu un aer ironic, râzându-şi de cei ce făceau mari eforturi pentru a mai obţine un ban. Declicul l-a provocat momentul când, din postura de funcţionar regal, i s-a relevat adevărul: a fost păcălit. Şi încă într-un mod cumplit! Când i s-a spus cu cât ar putea profita de va accepta o anumită declaraţie a unui ţăran, dar o va mai şi îmbogăţii „după necesităţi”, explozia s-a produs din nou. Cei ce-l cunoşteau în noua sa ipostază n-au putut decât să se mire: Fugarul a mai făcut asemenea servicii şi nu s-a arătat niciodată, până atunci, deranjat de consecinţele posibile. De data asta, tunând şi fulgerând, a plecat trântind uşa.

Lucrurile s-au petrecut atât de repede şi de neaşteptat încât oamenii lui Nogaret n-au apucat să reacţioneze. Iar când au vrut s-o facă, Al Şaptezeci şi unulea n-a mai fost de găsit. Mai ales că degeaba a fost căutat „acasă”, în preajma Cuviosului grădinar. Tânărul a plecat spre răsărit, a slujit pe o corabie, a sărit de pe bord încă în primul port, a traversat Italia, s-a îmbarcat pe o nouă corabie şi a ajuns în Grecia. Din Champagne a plecat, din nou, doar cu hainele de pe el. În Thesaloniki a ajuns înfăşurat în mantia de templier. În apropiere de Brindisi se afla o comanderie. Nimerind acolo, în drumul său lipsit de orice ţintă fixată dinainte, Fugarul şi-a declinat identitatea. A fost reţinut şi i s-a oferit adăpost timp de câteva săptămâni. Probabil răgazul necesar cavalerilor să-i verifice obârşia.

În comanderia de lângă Brindisi, Al Şaptezeci şi unulea a câştigat o nouă percepţie asupra banilor. Numeroşi bărbaţi soseau aici şi îşi lăsau lucrurile de preţ, spre a nu risca să le piardă pe drumurile atât de nesigure ori îşi luau înapoi banii depuşi altundeva. Era ca un furtun lung, cu nenumărate deschideri, putând să intervii de oriunde în interiorul său. De data asta, banii nu numai că nu-şi mai trădau originea, dar abia de se mai lăsau recunoscuţi. Al Şaptezeci şi unulea nu refuza nici un dar, însă continua să urască banii şi să ţină lungi predici împotriva lor. Şi era sincer şi când se bucura de ei şi era sincer şi când îi afurisea.

Faptul că a fost acceptat atât de repede printre templieri, tocmai atunci când steaua acestora avea să apună de pe firmamentul luminos nu a fost o consecinţă a problemelor de comunicare, ci, mai degrabă, o nouă strategie a ordinului. Despre rangul Cuviosului grădinar în cadrul frăţiei nu avem indicii. Fără să-şi ascundă apartenenţa, Al Şaptezecilea n-a făcut caz de calitatea de cavaler, chiar dacă scribul tinde să creadă că tatăl Fugarului a avut un grad mai mare decât lăsa să se creadă. Drept urmare, fiul celui scăpat (deocamdată) din ghearele comisiilor de anchetă reprezenta o soluţie pentru viitor. Ştim astăzi că, în mare taină, şi alţi descendenţi ai prizonierilor lui Filip cel Frumos au dus mai departe Ordinul, chiar dacă nu la vedere, chiar dacă sub altă organizare şi sub alte nume. După executarea lui Jacques de Molay, jurământul de obedienţă a devenit fără conţinut. El trebuia umplut din nou.

Să ne amintim ce a notat despre acest episod scribul, povestind viaţa Celui de Al Şaptezecilea: „Cu puţin înainte de a sosi la mănăstire, tânărul a reuşit să întineze până şi mantia de cavaler templier, pe care, la fel ca şi tatăl său, continua s-o poarte, în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat cu fraţii lor. Dacă Al Şaptezecilea se mai înfăşura, din când în când, cu mantia albă cu cruce roşie, sub şorţul său nedespărţit, astfel încât nimeni nu lua în seamă semnele templiere, Fugarul a izbutit să se afişeze ostentativ, în cel mai prost moment cu putinţă şi în cel mai nepotrivit mod, continuând să nu ia act de cele petrecute în Franţa. Ba chiar să mai facă şi caz de rangul său în cadrul ordinului. Pe care, de multe ori, îl prezenta mult mai mare decât era în realitate. În Grecia a dat de un necaz, după ce a fost amestecat într-o încăierare soldată cu morţi şi a trebuit să plece în cea mai mare grabă. A acostat la Brindisi, în Italia, unde mantaua albă cu cruce roşie nu mai constituia o pavăză, chiar dimpotrivă. Papa, care fusese parte la acţiunea regelui Franţei şi care căuta o soluţie pentru a-şi lua, la rândul său, tainul din imensa avere a templierilor, nu numai că nu-i mai ocrotea, dar nici nu-i mai tolera, chiar dacă n-a ajuns să-i aresteze, asemenea lui Filip cel Frumos. Pe deasupra, la fel ca şi întâmplările ce s-au repetat de atâtea ori aproape identic în viaţa Cuviosului grădinar, şi traiul fiului său a fost un şir lung de încurcături nu foarte diferite între ele. Motiv pentru care tânărul a fost mereu obligat să fugă dintr-un loc în altul. Aşadar, încă în port, la Brindisi, Al Şaptezeci şi unulea s-a implicat într-o nouă încăierare soldată cu victime şi, drept urmare, a trebuit iarăşi să-şi schimbe itinerarul. (Dar a respectat vreodată Fugarul un itinerar riguros dinainte stabilit? Ar fi poate exagerat de spus că Al Şaptezeci şi unulea căuta intenţionat incidentele în care a fost atât de des implicat, însă felul său de a fi, imposibilitatea de a se adapta la orice compromis, precum şi refuzul de a se face că nu vede ceva ce-l deranja l-au aruncat foarte des în situaţii limită. Mai ales refuzul de a închide ochii era ceea ce-i reproşa cel mai des Cuviosul grădinar.) De la Brindisi, a plecat, tot cu o corabie, la Bari, urcând apoi pe costa orientală a Cizmei până la Barleta. De aici, urmând pe uscat ţărmul Adriaticii, a ajuns la Termoli, prin Manfredonia şi Vieste. Ceea ce l-a făcut şi mai puţin sigur ca de obicei a fost că, la primejdie, brusc, a trebuit să constate că nu-i mai simte în apropiere pe cei din „Armata tăcută”: lesa protectoare, din care s-a smucit de mic, părea să nu mai existe.

În Grecia, prin diferitele sate răzleţe înşirate pe marginile drumurilor, purtarea în continuare a mantiei templiere nu ridica prea mari riscuri. În schimb, în Cizmă, în 1309, la doi ani după arestarea simultană a fraţilor din Franţa, insistenţele papei Clement de a fi anchetaţi toţi membrii ordinului de pe întreg cuprinsul Europei începea, încetul cu încetul, să dea roade. Bula dată încă la 23 noiembrie 1307, începea să-şi facă efectele şi în sudul Italiei. La Termoli, Al Şaptezeci şi unulea s-a pomenit arestat, fără nici o explicaţie. Numeroasele incidente în care s-a tot implicat până atunci l-au făcut să nu ştie motivul şi să fie extrem de precaut în a vorbi orice, de frică să nu deconspire şi alte păcate dintre cele avute pe suflet. Ajungea şi vina pentru care a fost reţinut ca să se simtă într-o situaţie foarte greu de suportat pentru cineva care nu avea capacitatea de a se supune… Neştiind ce i se imputa, n-a ştiut nici cum să se apere. După un timp parcă nesfârşit, a fost adus la un singur interogatoriu, iar întrebările de acolo mai mult l-au zăpăcit decât să-l lămurească. Uriaşa incertitudine pur şi simplu îl înnebunea. După două luni petrecute în închisoare – două luni care i s-au părut o veşnicie, mai ales că nu înceta nici o clipă să facă supoziţii în legătură cu vina pentru care a fost închis -, a avut şansa să evadeze cu un grup de tâlhari, profitând că aceştia, abia ce au fost prinşi, au şi fost eliberaţi printr-o acţiune în forţă a complicilor lor. Oricum, rămânerea sa în regiune devenise imposibilă, însă prima corabie pe care a izbutit să se furişeze pleca tot în Grecia, de unde abia reuşise să scape.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.