CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Asemenea poveşti despre diavol şi despre tânărul cavaler templier au circulat vreme de decenii. Câteodată pe diavol chiar îl chema Goso, însă faptul se subînţelegea oricum, chiar dacă nu se sugera vreo legătură între cel necurat şi misteriosul cardinal. Totuşi, personajul principal era mereu dracul. Dar care era rolul Fugarului? Acesta, ca tovarăş al întunericului, nu era un simplu figurant. Într-o altă producţie, foarte la modă în sudul Franţei şi în nordul Italiei vreme de mai mult de un secol, Viteazul iepure juca rolul instrumentului (diavolului): Goso îi ademenea pe oamenii lacomi (uneori ţărani, alteori târgoveţi, dar câteodată chiar şi călugări, cavaleri, demnitari ori nobili), iar Al Şaptezeci şi unulea le aplica pedeapsa meritată. Rol pe care Fugarul dădea toate semnele că l-ar fi interpretat cu mare satisfacţie. Pe urmă, Viteazul iepure îi amăgea pe oameni, iar Goso se juca de-a judele.

Însă nici nu era nevoie întotdeauna ca oamenii lacomi să ajungă să-i omoare pe Goso şi pe Al Şaptezeci şi unulea. Cei doi, de data asta un Goso bătrân şi decrepit, alături de un Viteaz iepure musculos dar tâmp, s-au întâlnit pe un drum de munte cu mai mulţi ţărani veniţi de la holdă, cărora le-au povestit că se întorc de la târgul de animale. După ce s-au bucurat câteva zile de un nesperat succes, au continuat ei să istorisească, s-au pomenit că au reuşit să vândă la un preţ foarte bun toate vitele. Iată, şi-au păstrat doar un catâr pentru a le căra merindele spre casă. Însă – vai, vai, vai! – banii erau mai mulţi decât s-au aşteptat şi animalul s-a prăbuşit sub greutate, lăsându-i neajutoraţi, chiar acolo, aflaţi în plin drum de munte, în plină ascensiune. Pentru a-i convinge, Goso i-a chemat după un cot al drumului şi le-a arătat leşul catârului. Din vorbă în vorbă, au ajuns la o înţelegere: fiind evident că nici măcar doi inşi mai sănătoşi decât ei n-aveau cum duce singuri lucrurile până la castelul contelui al cărui supuşi pretindeau că sunt, au convenit ca ţăranii să-i ajute contra unei frumoase recompense. Sticlindu-le ochii, oamenii s-au oferit să care sacii cu gologani. Au pornit, însă Goso şi Viteazul iepure au rămas istoviţi în urmă, în vreme ce ţăranii, grăbindu-se sub poveri, au dispărut pe serpentinele muntelui.

Povestea are mai multe variante de final: într-una, oamenii cei lacomi, cocoşaţi sub greutăţi, au ajuns, în sfârşit, în vârf. Istoviţi, s-au aşezat şi au desfăcut gurile sacilor. Oroare: în saci n-au găsit decât bolovani. Dar bolovani atât de grei încât le-au încovoiat pentru totdeauna oasele spinărilor.

În alte variante, ţăranii sunt interceptaţi de oşteni. Întrebaţi ce cară în spate, ei au răspuns că duc nişte bani ai unor călători rămaşi puţin mai la vale. Numai că acei călători nu i-au mai ajuns niciodată din urmă. Neputând fi crezuţi că există oameni atât de proşti încât să încredinţeze o asemenea avere unor vântură lume, s-a considerat că au jefuit pe cineva. Mai ales că era evident că povestea lor nu era adevărată, nimeni neîntorcându-se vreodată cu saci grei de bani de la un târg. Averea le-a fost confiscată, iar ei au fost spânzuraţi de pomii de pe marginea drumului. Judele care i-a condamnat a fost Fugarul. Care înainte de a pune să li se aplice pedeapsa, le-a ţinut un lung discurs despre ticăloşia banilor. În unele variante, discursul profund moralizator este mai lung decât naraţiunea însăşi. Desigur, nici Goso nu a putut lipsi din scena finală, el fiind cel ce-l interpreta mai întâi pe duhovnic şi, apoi, tot el şi pe călău.

Apoi, au fost şi balade în care nici Goso şi nici Fugarul nu au făcut pe judecătorii ori pe călăii. Aceia, „magistraţi adevăraţi”, i-au anchetat şi pedepsit fără atâta vâlvă pe ţăranii cei hrăpăreţi şi, frecându-şi mâinile, au rămas ei cu sacii de bani. Care, şi în cazul lor, se transformau sub ochii lor, pe neaşteptate, în bolovani.

Şi, în fine, şi varianta aceasta avea numeroase versiuni: uneori oamenii cei lacomi erau monahi, altădată oşteni, câteodată chiar nobili însoţiţi de suita lor. Dar cea mai interesantă versiune ne-a rămas notată în culegerea de balade a Sublimului Jacques, cel cunoscut drept „Menestrelul din Gura Raiului”. Acolo, sacii cu bani trec dintr-o mână într-alta, iar monedele nu sub privirile vremelnicilor lor stăpâni se metamorfozează în bolovani, ci în lipsa oricărui martor. Ceea ce îi face pe cei ce tocmai au pus mâna pe avere să bănuiască pe unul şi pe altul de înlocuirea comorii. Cântecul este lung şi reprezintă un adevărat canon, întâmplarea repetându-se identic cu alte şi alte personaje. În târgurile unde se producea, Sublimul Jacques indica şi pe unii spectatori sau pe unele personaje ale locului drept păţiţi ai baladei. Cu „Banii de piatră”, „Menestrelul din Gura Raiului” a avut un succes răsunător şi de durată, iar cântecul putea fi continuat cu alţi şi alţi eroi, până ce interpretul simţea că a stors şi ultimele disponibilităţi ale audienţei. Atunci balada se termina astfel: sacii cu bani ajung la o fată foarte frumoasă, de neam, dar săracă, devenind o zestre demnă de rangul ei. Numai că nimeni nu vine s-o peţească. Dacă ar fi sosit prinţul aşteptat, monezile s-ar fi transformat iarăşi în pietre? Cu acest final deschis, oamenii se mai ocupau îndelung, după ce Sublimul Jacques părăsea şi târgul lor. (În nici o variantă nu lipseşte nici discursul moralizator: din of, Al Şaptezeci şi unulea îşi freacă mâinile mulţumit: „Iată, banii şi-au mai deconspirat o dată mârşăvia!”)

Dacă din multele asemenea balade răzbate metaforic ura Viteazului iepure faţă de bani, nu reiese şi că Al Şaptezeci şi unulea ar fi fost atât un mare fricos, cât şi, în acelaşi timp, un mare viteaz. Şi, cu toate acestea, apelativul găsit de Carol Laberdine i se potriveşte de minune. Atunci, de ce l-a numit scribul „Fugarul” şi nu a folosit porecla atât de nimerită? Marea problemă a fiului Cuviosului grădinar a fost aceea că nu şi-a putut asculta părintele „să nu vadă şi să nu audă”, atunci când ceva îl agasa. Or, pe Al Şaptezeci şi unulea îl iritau prea multe fiinţe şi întâmplări. Neputând să „nu vadă şi să nu audă”, Al Şaptezeci şi unulea îşi pierdea raţiunea. Accesele sale de furie erau cumplite, dar se terminau brusc, atunci când îi revenea instinctul de conservare. Era, de fiecare dată, de parcă visase frumos – întrucât furia îi provoca asemenea satisfacţii cum doar orgasmul este în stare¹ – şi, deodată, se trezea într-o situaţie contrastantă cu fericirea din care tocmai venise. („Monezile de aur se metamorfozau în bolovani”.) O panică la fel de irepresibilă ca şi dezlănţuirea de mai-nainte îl făcea iarăşi să nu se poată controla: îşi pierdea din nou raţiunea şi nu găsea altă rezolvare decât de a fugii şi a se ascunde cât mai departe. Cum atât de desele izbucniri treceau instantaneu iarăşi în panică, totul petrecându-se foarte repede, încât cele două momente aproape că se suprapuneau, martorii aveau impresia ciudată că personajul trăia simultan cele două manifestări opuse. Din punctul acesta de vedere, definiţia lui Carol Laberdine este cât se poate de nimerită. Numai că, dacă accesele de mânie, oricât de puternice erau, se consumau repede, aproape tot restul timpului Al Şaptezeci şi unulea era preocupat doar de a se face nevăzut. Consecinţele izbucnirilor sale îi apăreau în toată grozăvia lor şi întregul curaj nemăsurat şi inconştient se prăbuşea în fuga de la locul faptei: Viteazul iepure nu încerca doar să-şi apere pielea, el fugea, în primul rând, de ceea ce l-a enervat atât de tare, de el însuşi aflat în mijlocul acelei situaţii. De el însuşi. Din datele scurtei sale biografii, se observă uşor că, în cea mai mare parte a vieţii, fugea, fugea cât mai departe. Fugea unde vedea cu ochii. Chiar şi atunci când urmărea o ţintă, Al Şaptezeci şi unulea dădea impresia unei fiinţe hăituite. Iar în popasurile sale întotdeauna atât de sumare, găsea iar şi iar prilejuri de a se lăsa pradă acceselor de furie şi de a intra în noi momente de care nu suporta nici să-şi aducă aminte, ceea ce-l împingea la o nouă fugă precipitată.

Întâmplător, căzându-i tocmai acum în mână un album cu reproduceri după Bruegel cel Bătrân, scribul are senzaţia că vede ilustraţii la baladele cântate cu două veacuri mai devreme de artişti asemenea Sublimului Jacques, cel cunoscut drept „Menestrelul din Gura Raiului”. (Şi ce s-a schimbat, chiar şi până acum? Un profund sentiment de inutilitate vine din adâncuri.) Icar prăbuşindu-se în mare şi ţăranul arând imperturbabil ogorul, bărbaţi şi femei văzându-şi mereu de ale lor şi numai de ale lor, preocupaţi de un nimic devenit pentru ei totul, copii asemănându-se atât de mult cu bătrânii şi urâţii lor părinţi… O lume atât de plină de viaţă şi atât de măruntă în idealuri. Scribul, amintindu-şi de ţăranii fericiţi de chilipirul venit de la proştii incapabili să-şi care singuri averea, parcă văzându-i aievea în imaginile născute două veacuri mai târziu, simte întreaga deşertăciune a unei vieţi formate când din sclipitoare monede de aur, când din bolovanii grei şi inutili. O filozofie de doi bani îl face să pună pana la o parte, să privească tâmp în zare şi să se întrebe, la fel ca atâţia alţii de dinaintea şi de după el: „Ce rost are?”. Întrebare la care fuga nesfârşită a Celui de Al Şaptezeci şi unulea pare doar unul dintre răspunsurile posibile. Şi, în fundal, parcă se aude glasul Sublimului Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, repetând iarăşi şi iarăşi balada în care, rând pe rând, alte personaje se lasă amăgite de banii Cardinalului Goso şi-şi primesc pedeapsa cuvenită pentru naivitatea lăcomiei lor.

Se pare, aşadar, că Al Şaptezeci şi unulea a devenit, undeva în răsărit, cavaler templier pe la optsprezece ani. Ca o recompensă pentru serviciile aduse la ascunderea tezaurului? (Ce subiect bun pentru Dan Brown şi pentru nenumăraţii lui comentatori!) Ca un semn de făloşenie adolescentină, profitând de cutuma că fiul unui membru al ordinului putea pătrunde mai uşor printre templieri? Chiar mai mult, pentru a revigora frăţia în prag de disoluţie? Cu toate eforturile sale, scribul nu a dat de un înscris apt să lămurească împrejurările prin care Fugarul a fost admis printre fraţi. Că n-a fost decât împopoţonarea unui copil inconştient cu nişte straie strălucitoare, cum a pretins tatăl său, încercând să-l scape, nu reprezintă, desigur, decât vorbele disperate ale unui bătrân ce şi-a găsit mereu salvarea în umilinţă şi în autoacuzare. Nici chiar renegarea hotărâtă a acelei scuze de către însuşi principalul împricinat nu pot fi luate mai mult în seamă: Fugarul, cât a mai putut raţiona înainte de a se pierde în vârtejul durerilor înnebunitoare ale torturii, n-a suportat – nici măcar în acele condiţii – smerenia excesivă a părintelui său, neputând accepta să-i fie refuzată şi singura satisfacţie ce i-a fost dată, imaginea glorioasă de cavaler. În scurta-i viaţă, – lăsând la o parte perioada aproape ireală petrecută în intimitatea lui Guichard – doar atunci când se înfăţişase în mantia albă cu cruce roşie, cu coif şi cu spadă, simţise şi el că este respectat, că oamenii se uită, în sfârşit, la el şi nu prin el, că poate impune, că poate decide, că este important². Au fost doar câteva luni, însă ele s-au dovedit mai pline decât toţi anii ce i-au fost daţi.

În itinerarul acelor luni, reconstituite de scrib încă în descrierea vieţii tatălui Celui de Al Şaptezeci şi unulea, chiar şi evenimentele reci abia de reuşesc să apară din uitare. Putem afla acolo despre locuri şi întâmplări ieşind extrem de palide din adâncurile unde s-au prăbuşit. Multe afirmaţii sunt doar rodul unor vagi concluzii. Dovezile concrete lipsesc aproape cu desăvârşire. Despre comanderia din Enigma Europei nu-i ştim exact nici numele şi nici măcar unde s-o situăm geografic. Nici un document şi nici o relicvă cunoscute de scrib nu ne vorbesc despre ea. Cu atât mai mult, în acele note atât de subţiri, nici vorbă să fi încăput trăiri ori sentimente. Totuşi, de data asta, scribului i s-a întâmplat ceva deosebit, revelaţiile parcurgând drumul invers: de obicei, analistul deduce psihicul personajului din fapte, însă, în cazul Fugarului, tocmai faptele au fost cele care s-au răsfrânt din manifestările firii sale atât de greu controlabile.

În uniforma templieră, Al Şaptezeci şi unulea nu se mai simţea încolţit, ci trăia impresia că putea el să impună regulile jocului. Aşa în Grecia, aşa în comanderia de lângă Brindisi, aşa în enigma Europei. Despre cele petrecute, aflăm mai degrabă din efuziuni ori din faptele de vitejie ale Viteazului iepure, decât din documente sau din relicve. (Isprăvile de mare curaj, ar spune un psiholog, îi întunecau mintea şi izbucneau, în cazul personajului nostru, din spaima ce-i obtura elementara trăire a nevoii de securitate, trăită în rest atât de paroxistic.) Dar la nord de Danubiu, fiul Cuviosului grădinar n-a impresionat doar băştinaşii, călugării, conducătorii locali ori simplii ţărani. Acolo, în teritoriul său natal, Al Şaptezeci şi unulea a înflăcărat şi inimi de femei. Asta o spune şi Carol Laberdine, şi Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului. În Enigma Europei, Fugarul parcă devenise un alt om. Parcă îşi găsise, în sfârşit, locul. Carol Laberdine face şi el pe psihologul: „[Individul] îndeobşte nervos şi insuportabil pentru cei din jur, la fel cum aceia îi deveneau prea repede insuportabili lui, dovedea că toate crizele sale de furie se datorau imposibilităţii de a se acomoda altundeva decât în locurile de unde a venit”. (Iată, dar, şi unul dintre primele texte despre inadaptabilitatea emigrantului!) Numai că Laberdine nu mai spune că în Enigma Europei, Al Şaptezeci şi unulea se simţea bine nu fiindcă a ajuns la traiul său originar, ci tocmai fiindcă s-a întors acolo drept altcineva, drept un personaj cu un imens ascendent asupra băştinaşilor din care şi el se trăgea şi cărora le apărea drept visul concret al idealului reuşitei. Cât a izbutit să fie admirat pentru aura cu care a revenit ne spune acelaşi Carol Laberdine, atunci când precizează că tânărul înfăşurat în mantie templieră a uitat complet de jurământul de castitate şi a lăsat în urmă, oriunde l-au dus paşii, o mulţime de inimi zdrobite… şi plozi. (O fi avut acel succes la femei şi în ciuda faptului că, dacă tot a fost cavaler templier, nu s-a spălat niciodată?)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.