CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

– Ramul nu sare departe de trunchi, şi-au amintit cei ce l-au cunoscut pe tatăl Bastardului, cel căruia nu degeaba i s-a spus Bufonul Vraci.

„Toţi am fost copii, toţi îmbătrânim la fel”, îşi repeta cu voce tare Al Optzeci şi doilea, contemplând diversitatea oamenilor ce călcau pragul hanului. Când soseşte câte un bătrân să mai bea o bere, abia de-l poţi deosebi de alt bătrân care a venit să mai bea o bere. Şi parcă şi vorbele pe care le spun sunt aceleaşi. Iar când vine câte o femeie cu un prunc de ţâţă, cum să-l deosebeşti de pruncul cu care a venit o altă femeie? Abia când îi cunoşti şi ajungi să afli că un om are cinci copii, iar celălalt nici unul, că unul a fost consilier la viaţa lui, iar celălalt nu şi-a agonisit nici măcar o casă şi a umblat teleleu prin lume, că unul a fost…, iar celălalt n-a fost… Ce contează? Acuma-s la fel.

În alte zile, spunea că unii oameni sunt mai nefericiţi decât ceilalţi doar fiindcă au apucat să guste un strop de fericire, au aflat cum e aceea şi au rămas cu otrava pe buze. Fericirea nu durează, aşa că secretul este să nu fi fericit pentru a nu cunoaşte nefericirea.

Un tânăr muşteriu aflat în sala cea mare, auzindu-i mormăitul, l-a apucat de braţ şi i-a spus că pentru unii oameni, asemenea acelui tânăr, o clipă de fericire poate să-i umple întreaga viaţă.

– E acelaşi lucru, i-a răspuns Bastardul: tu vrei, după aceea, să trăieşti din amintiri, adică să uiţi prezentul. Şi eu vreau să uit prezentul.

Micul Monstru, acum administrator al întregului han, a devenit mai intransigent. Şi mai intransigent. Şi tot mai greu de suportat. Cei mai curajoşi au încercat să se plângă Bătrânului, dar şi-au dat repede seama că acesta a ajuns să fie tot mai convins de acţiunile nepotului său, chiar dacă, de multe ori, nu le înţelegea. Rezultatele acelor acţiuni au fost întotdeauna benefice afacerilor. La urma urmelor, asta conta.

Totuşi, bunicul a încercat de câteva ori să-şi mai tempereze nepotul. Care a învăţat din fiecare experienţă câte ceva. De la Cristoph Ernst a reţinut un lucru pe care acesta i l-a povestit sub formă de reproş despre părintele său: Philipp cel Milostiv se sprijinea de fiecare dată pe citate din cărţile sfinte, atunci când trebuia să se justifice în faţa cuiva. Cristoph Ernst i-a redat asemenea convorbiri dintre principe şi mama sa – cu care nu a avut niciodată relaţii prea calde, convorbiri terminate întotdeauna cu pasaje din biblia pe care Philipp a ştiut-o aproape pe de rost.

– Dumnezeu a avut desigur un gând sfânt, atunci când a hotărât să-l facă pe om. Pe urmă, e adevărat, omul L-a dezamăgit şi Domnul l-a pedepsit. Însă viaţa a rămas darul sacru, iar noi trebuie să-I mulţumim mereu. Şi, fiindcă greşim iarăşi şi iarăşi, trebuie să ne îndurăm pedepsele reunite toate în viaţa asta. Eu m-am tot gândit: „Ce rost are orice strădanie, atunci când, în fiecare moment, indiferent cum l-ai pregătit, poţi păţi ceva rău, chiar să mori?”, repetă Bastardul pentru a o mia oară obsesia sa, apărută în urma morţii Barbarei. Şi continuă asemenea unui robot: „Ce rost are orice strădanie, când, mai mult decât în propria noastră nenorocire, putem fi loviţi, în fiecare moment, indiferent cum l-ai pregătit, prin dispariţia a ceea ce iubim cel mai mult?”. Eu m-am tot gândit… Dacă am refuza să continuăm, am fi mai mult decât nişte simpli dezertori, întrucât n-am trăda numai misiunea noastră, a fiecăruia, de a ne căra crucea, ci i-am trăda şi pe ceilalţi: „Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” a citat el din Epistola către romani. Aşa că trebuie să îndurăm viaţa asta până la capăt, iar de o umplem cu atâta lucru cât putem suporta, nu ne vom mai gândi la toate astea şi vom îndura mai uşor. Cu fiecare pedeapsă pe care le-o aplic, oamenii ar trebui să-mi fie mai recunoscători pentru că îi fac să uite.

Iar altădată spunea: „M-am tot gândit şi nu ştiu dacă procedez bine. Nici cu mine şi nici cu ceilalţi. Când îi fac să suporte o pedeapsă, oamenii se gândesc la multele ocazii când nu au fost prinşi şi se bucură. Ei compară ce au păţit în momentele grele cu cele în care au reuşit să scape de consecinţe şi se bucură. Pe urmă, le e dor de bucuria pe care n-o mai au şi devin disperaţi.”

După asemenea momente, Bastardul obişnuia să-şi scoată dintr-un buzunar de la piept ochiul verde de pisică şi să privească prin el în zare.

– „Pede poena claudo”¹, îl avertiza Pater Jakobus, dar Micul Monstru nu a căutat vreodată adevărul la poeţi.

– Nu mai ştiu cum să procedez cu oamenii, recunoştea el, dar, de fapt, nu mai ştia cum să procedeze cu sine însuşi.

Aşa cum scribul a arătat, odată cu creşterea clientelei, Bastardul a obţinut acceptul de la Bătrân de a mai crea şi alte trei săli de mese, pe lângă încăperea mare, cea având pe şemineu Diavolul cel Mic, punga cu cei 40 de guldeni şi cufărul adus de Golo. (În paralel, au fost construite încă două clădiri pentru camere destinate străinilor aflaţi în trecere. Dacă prima construcţie, semănând mai mult cu un grajd curat² şi destinată drumeţilor de rând şi-a atins scopul doar după ce au apărut cei doi specialişti în terapia bolilor cu ajutorul extraselor din plante³, cealaltă clădire nouă, ostentativ luxoasă şi pregătită pentru oaspeţii de seamă, şi-a câştigat prestigiul în timp, dar n-a fost ocupată decât de puţine ori⁴. Toate aceste construcţii, alături de cele vechi şi de întinsele anexe pentru animale şi pentru grădinile de legume şi ierburi de leac⁵ au făcut din Hanul Diavolul Argintiu o adevărată cetate.)

Revenind la cele trei noi săli de mese, scribul a arătat că prima era destinată unor prilejuri festive, a doua pentru clienţii de elită – demnitari locali şi bogătaşii ţinutului -, iar a treia „avea un regim special”. În această a treia sală se intra printr-o uşă scundă care da într-un gang lung şi întunecos, cu mai multe uşi laterale. Uşa de intrare în coridor era intenţionat atât de modestă: pentru a nu atrage atenţia. Cum intenţionat era scundă intrarea, ca acel ce se încumeta să intre să fie obligat să stea cu capul plecat. Şi tot intenţionat atât de întunecos era şi coridorul. Apoi, uşile laterale nu duceau niciunde, fiind doar uşi false aplicate în zid. Numai una dintre ele se deschidea într-un spaţiu: o încăpere goală. De aici se cobora printr-un chepeng în sala propriu-zisă.

Bastardul l-a întâlnit, în iarna lui 1576, pe un cavaler venit din Ţara Sfântă. Străinul a sosit singur şi, din cauza zăpezii mari care s-a aşternut peste ţară, a rămas câteva zile în hanul Bătrânului. Interesându-se de originea celor două sculpturi ale Diavolului Argintiu, cea mare din piaţeta din faţă şi cea mică de pe şemineu, de ciudăţenia amplasării lor şi chiar de numele localului, chelnerul l-a chemat pe Al Optzeci şi doilea pentru mai multe lămuriri. Străinul a fost şi mai mirat când s-a aflat faţă în faţă cu un copil cu barbă, un personaj ce părea să inspire un respect la graniţa fricii tuturor celor din han. Copilul, despre care abia mai târziu a luat la cunoştinţă că în realitate era un bărbat de 28 de ani, vorbea tare şi-şi împingea capul spre gura interlocutorului. Într-o atmosferă atât de ireală, au stat de vorbă câteva minute, a doua zi mai mult, după care, până ce cavalerul a plecat, discuţiile au durat ore în şir. De fapt, de vorbit a vorbit doar cavalerul, iar ciudata sa gazdă, după ce se cocoţa cu greu pe un scaun, doar asculta, tot mângâindu-şi bărbiţa caraghioasă.

Cu ocazia aceea, Bastardul a cunoscut amănunte despre Ordinul Ioanit. Străinului îi plăcea să se audă. El regreta că nici regii, nici împăraţii şi nici chiar papa nu mai sunt în stare să organizeze o oştire capabilă să recucerească Ţara Sfântă. Însă pe Al Optzeci şi doilea îl interesa mai mult modul cum era organizată frăţia, regulamentele, sistemele de obedienţă şi disciplina. Faptul că Ordinul German era triconfesional (catolic, luteran şi reformat) l-a făcut şi mai interesant în ochii micului personaj, care a găsit în el mai multe modele tocmai bune de a-l inspira. Neputând să dovedească o obârşie nobilă – deşi, la nevoie, putea face rost şi de aşa ceva⁶ – şi aflând că fără sânge albastru n-ar fi putut fi decât un frate de mâna a treia, Bastardul n-a arătat nici o dorinţă de a se apropia de confreria din care făcea parte oaspetele său. Dar asculta cu interes tot ce acesta îi povestea.

În urma acelei vizite, în mintea Celui de Al Optzeci şi doilea s-a înfiripat ideea de a-şi crea propriul ordin: „Ordinul Diavolul Argintiu”, o formaţiune care, mai devreme sau mai târziu, să se impună şi să fie recunoscută ca atare.

Ca de obicei, înainte de a întreprinde ceva, Bastardul s-a documentat cu sârguinţă. O.T. (Ordinul Teuton) se numea „Ordo fratrum domus Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolimitanorum”, adică „Ordinul Fraţilor din Casa Germană a Sfintei Maria în Ierusalim”. Formula „Casa Germană” l-a inspirat şi pe Bastard. (Cine să-şi mai aducă aminte că abia bunicul său a venit, cu două generaţii în urmă, din sud, din Peninsulă?) Aşa că a imaginat o ierarhie în care sediul suprem era în „Palatul German”, obedienţele în „Fortăreţele Germane” şi sediile subordonate în „Casele Germane”. (Desigur, „Palatul German” se afla amenajat în încăperea din subsolul ascuns în spatele gangului întunecos.)

Despre „Ordinul Diavolul Argintiu”, ni s-a păstrat unul dintre caietele ascunse în coperta registrului contabil al hanului, documentul indispensabil pentru o reconstituire cât de sumară a întregii poveşti a Hanului Diavolul Argintiu – personaje, întâmplări, cifre. Însă în privinţa caietului „ordinului”, informaţiile sunt imposibil de decriptat, cel puţin pentru scrib.

Un criptanalist, după ce i-a ţinut un doct curs despre modul de ascundere al sensului real al unui text, după ce i-a vorbit despre descoperirea epocală în domeniu a lui Leon Battista Alberti, dezvoltată, pe rând, de neamţul Johannes Trithemius, italianul Giovanni Porta şi francezul Blaise de Vigenère, a luat o copie xeroxată a textului, cu promisiunea că în două-trei zile îi va oferi scribului versiunea în scriere obişnuită. Cum după cele „două-trei zile” n-a sosit nici un răspuns, scribul a început să-l urgenteze. Fără nici un rezultat. Specialistul n-a izbutit să descifreze decât câteva scurte fragmente disparate, însă chiar şi în legătură cu ele, scribul are mari dubii în privinţa corectitudinii citirii. Totuşi, scribului i-au sărit în ochi două dintre numele pomenite de criptanalist.

• Nu cumva acel Leon Battista Alberti a fost florentin?

• Ba da. A fost florentin din naştere, dar a trăit mult la Roma, unde…

– Ştiu, ştiu. Deci, e Alberti ăla… Scribul nu mai avea chef de o nouă dizertaţie. Dar Johannes Trithemius când a trăit?

• • • • • Pe la 1500.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.