În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Din clipa aceea, iată ce a înţeles scribul din demersul fiului Păpuşii: la douăzeci şi patru ani, Al Optzeci şi patrulea era convins că Planul lui Dumnezeu nu este decât armonia universală intuită de Pitagora. O armonie care pune în legătură toate fiinţele, toate obiectele şi toate întâmplările ce au loc pe pământ. Odată, un monah erudit, în trecere prin Han, după o noapte de discuţii surprinzătoare cu un adolescent la fel de surprinzător, l-a întrebat:
– Tu spui că îl iubeşti pe Dumnezeu. Atunci, cum de îţi permiţi să-l controlezi?
Altădată, s-a întâmplat ca asemenea întrebări să-i fie puse şi mai sever. Iar tânărul răspundea că intenţia sa nu este să-L controleze pe Dumnezeu, ci să-L înţeleagă.
O singură dată, un călugăr care şi-a cheltuit viaţa călătorind dintr-un loc într-altul încât nici n-avea undeva vreo chilie sau vreun schit numai al lui, ci străbătea necontenit orizonturile, i-a confirmat că, într-adevăr, nu există nimic nou pe lume, că fiecare zi şi fiecare loc nu este decât o variantă a aceluiaşi model. În munţii din răsăritul cel mai îndepărtat – monahul nu se obosea să ţină minte nume, dacă şi aşa totul nu era decât repetarea modelului iniţial -, oricum, undeva foarte departe de Hanul Diavolul Argintiu, a mai întâlnit oameni – e drept că nu atât de tineri ca Al Optzeci şi patrulea – care căutau ordinea în legătura dintre diferitele plăsmuiri ale imaginaţiei divine. Şi ei credeau că totul nu este decât element al acelei armonii, căreia voiau să-i afle valoarea elementelor constitutive. Şi cum altfel decât tot cu ajutorul cifrelor?
Contrar obiceiului său de a nu rămâne decât cel mult câteva nopţi într-un loc, părintele acela a mas peste o săptămână la Han. (El nu dispunea de nici un fel de bani ori bunuri, aşa că înnopta acolo unde era primit din bunăvoinţă. Şi când a sosit la Diavolul Argintiu, după ce a călătorit în compania unor negustori – era primejdios chiar şi pentru cineva de la care n-aveai ce jefui să colinde singur drumurile -, a anunţat din prima clipă că nu are decât rugăciunile cu care să răsplătească ospitalitatea. A fost primit şi, datorită discuţiilor cu Al Optzeci şi patrulea, a fost rugat să rămână oricât ar fi dorit.
La convorbirile dintre cei doi au participat, deseori, nu numai obişnuiţii clienţi ai cârciumii, ci au venit să asculte chiar şi notabilităţile. Unii, mai înfipţi, au intervenit cu siguranţa lor de sine în conversaţie, însă au trebuit repede să se retragă pe poziţii de ascultători, fiindu-le necesară o anumită cultură pentru a putea da replici pe un teritoriu atât de exclusiv. Cultură pe care ei nu o aveau. Şi din asemenea retrageri a tras tânărul1 concluzii surprinzătoare: chiar dacă nu a ajuns încă la înţelegerea subtilităţilor din raportul dintre cifre şi note muzicale, raport pe care îl înţelegea încă în spiritul gematriei, adică a valorii numerice a literelor alfabetului. Ocupându-se mult de muzică, a urmărit naşterea unei arte melodice noi: iniţial, cântatul a avut două funcţii distincte – rituală şi sexuală. Uneori, cele două nu s-au exclus reciproc, însă de cele mai multe ori au urmat drumuri diferite. Dacă muzica sacră făcea posibil un dialog de masă cu divinitatea, cealaltă muzică era dedicată trupului. Minunat este că dintre cele trei mari capitole ale psihicului uman2, în timp ce cântă cu tot sufletul, omului îi dispare nevoia de securitate. Muzica sacră s-a dezvoltat tot mai mult pe drumul ei, odată cu apariţia unor noi instrumente muzicale, dar şi a unor abordări armonice tot mai specializate, în vreme ce muzica sexuală, numită „muzică de petrecere”, a rămas la dispoziţia oricui are ureche muzicală şi voce sau îndemânarea de a mânui un instrument. (Al Optzeci şi patrulea tocmai studia trecerea la polifonie pe baza vechii şcoli de la Notre Dame şi se încăpăţâna să aprofundeze descoperirile revoluţionare ale lui Leonin şi pe cele ale lui Pérotin.) În sală se aflau mereu mulţi curioşi care dispuneau şi de ureche muzicală şi de voce, unii erau chiar chemaţi să cânte în diferite ocazii. Dar muzica sacră o urmăreau de parcă era rugăciune şi nu melodie. Aşa şi cu discuţiile acelea: îndeobşte le plăcea să vorbească, să-şi impună părerea, dar cu acele ocazii se vedeau obligaţi să se mulţumească să fie deştepţi… în alte domenii.
Învingătorul leului se scula şi, după un mic dejun frugal, se aşeza la orgă şi cânta. Perótin ne-a lăsat „Magnus liber organi de graduali et antiphonario pro servitio divino” (pe scurt, Magnus liber organi) – atribuită şi lui Anonimus IV -, de unde Al Optzeci şi patrulea a luat o lucrare pe care o cânta în fiecare luni pe o singură voce, marţi pe două, miercuri pe trei, joi pe patru, vineri pe cinci, sâmbătă pe şase. Mai departe n-a ajuns nici Perótin. Duminică îşi lua libertatea de a cânta oricare dintre variante, cea de care tocmai avea chef.3 Apoi mânca mai pe îndestulate şi se afunda în studiu. Fiind preocupat, la ora aceea, de Magnus liber organi a trebuit să se introducă în noţiunea „organi”, care n-avea nimic în comun cu orga, aşa cum a crezut la început, ci cu armonia, „o confirmare că muzica este element organic al armoniei universale”.
Călugărul acela hoinar, obişnuit să se scoale foarte devreme, se afla în capelă cu mult înainte de a se aşeza Învingătorul leului la orgă. Îl asculta în linişte, îl lăsa să se ducă să mănânce, după care… îi explica sensul celor pe care le-a cântat. În discuţie erau pomeniţi Zosimus din Teurnia, Pitagora, raportul cifric purpuriu şi toate celelalte nume şi concepte folosite deja de Al Treizeci şi şaselea. Lucrurile se repetă, chiar dacă memoria omului nu poate reţine decât atât de puţine elemente! Iar ceea ce este cel mai dificil îl reprezintă faptul că Marele Caleidoscop al lui Dumnezeu nu-şi foloseşte mereu toate pietricelele, astfel încât noile alcătuiri nasc aparent alte tablouri: între pitagoreismul Celui de Al Treizeci şi şaselea şi cel al Celui de Al Optzeci şi patrulea, doar pietricele sunt aceleaşi, însă aşezarea lor diferă în mod esenţial – infinite sunt şi feţele veşnicelor repetiţii!
Şi acel călugăr hoinar, care nu şi-a impus niciodată un itinerar dinainte stabilit, dacă şi aşa fiecare loc nu este decât o copie a altui loc, în puţinele zile cât a rămas la Han, a avut o influenţă hotărâtoare asupra devenirii Învingătorului leului, o influenţă aşa de mare încât Al Optzeci şi patrulea i-a păstrat o amintire mistică: monahul nu şi-a devoalat numele, iar tânărul l-a considerat, pe măsură ce trecea timpul, drept Însuşi Vocea lui Dumnezeu, cea menită să-i îndrume paşii şi mintea. Călugărul călător, beneficiar al unui bagaj parcă infinit de cunoştinţe, a fost cel ce i-a sugerat că a face corelaţii numai pe baza relaţiei dintre cifre şi muzică poate duce către o cale care nu duce nicăieri.
– Ce cifre alături tu căror litere? Cărţile revelate ne oferă un număr diferit de litere. Dumnezeu i-a oferit lui Adam mult mai multe, dar în Pentateuh nu sunt decât 22, în Evanghelii doar 24, iar în Coran 28. Ca să nu mai spun că am întâlnit, în altă parte a lumii, credincioşi care se rugau după scrieri cu 41 de litere. Ce cifre alături tu căror litere?
– Ştii, literele sunt multiplii şi submultiplii notelor muzicale.
Călugărul hoinar a stat şi a rumegat îndelung răspunsul tânărului.
– Da, i-a spus el, tu te afli pe începutul drumului.
– Dar eu am înţeles că şi desenele fac parte din această armonie!
– Du-te mai departe!
„Mai departe” a însemnat o lungă discuţie în legătură cu desenele constructorilor, iar mapa păstrată de Marie a început să se completeze cu schiţe de arhitectură.
– Unde au lucrat Leonin şi Perótin? La Notre Dame! Dacă n-a fi existat armoniile unui Leonin şi ale unui Perótin, n-ar existat nici minunata catedrală Notre Dame de astăzi!
Numai că şi armoniile lui Leonin confirmă Marea Enciclopedie Universală: nu degeaba opera sa a fost numită „ars antiqua style”…
În dimineaţa celei de a doua zile după ce l-a îndrumat să-şi lărgească aria relaţionărilor, călugărul călător nu şi-a mai făcut apariţia în capelă pentru a-l asculta pe Al Optzeci şi patrulea cântând la orgă. A dispărut fără a fi fost simţit de nimeni când a plecat. Iar de revenit nu a mai revenit niciodată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.