CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Tot în anul 1533, în catastiful Bătrânului încep să apară referiri la nişte cheltuieli neîntâlnite până atunci: bani daţi „pentru meşterul sculptor”. În curând, aceste sume aveau să se perpetueze şi să devină subiect al unei coloane de sine stătătoare.

Din nou, următoarele rânduri scribul le-a şters din cartea sa fiindcă încărcau mult prea tare textul: în rezumat, scribul a vrut în pagini multe să se disculpe pentru o vină ce nu-i aparţine – aceea că realitatea este deseori atât de surprinzătoare, încât devine greu credibilă. Desele trimiteri la catastiful găsit în condiţii atât de puţin verosimile prea seamănă a făcătură. Doar că acel catastif chiar există, supravieţuind în condiţii bune secolelor. Preluând spiritul Bătrânului, şi scribul întreabă: „De ce să ne îndoim de un lucru sau de altul, dacă toate sunt cu voie de la Dumnezeu?”.

În anii următori, sumele din rubrica „pentru meşterul sculptor” vor continua şi scribului nu-i va fi greu să afle cum s-au materializat ele – scandalul pe care-l vor declanşa va intra în anale¹. „Meşterul sculptor” se numea Johannes (Gianni) Galo, provenea din Florenţa (!) şi avea drept comandă să realizeze o replică de „şase picioare” a diavolului de pe şemineul din han. Ideea i-a venit Bătrânului ca un răspuns la Diavolul din Fier, în care a fost introdus Sep, fostul servitor al bisericii St. Marien, amplasat în piaţa centrală din Farster. Cum Al Optzecilea n-a avut autoritatea de a muta acea statuie în faţa hanului său şi resimţind-o ca pe o sfidare, dacă nu chiar ca o „concurenţă neloială” pentru propria sa afacere, a dorit un indiciu indubitabil că adevăratul diavol argintiu, constituind propria sa emblemă, se află în apropierea lui. Păzindu-l!

Lucrarea a fost terminată în A.D. 1537 şi fixată pe un soclu înalt în piaţeta din faţa hanului. Dacă a fost tolerat straniul monument din centrul comunităţii din Farster, nedându-i-se o semnificaţie eretică, faptul că într-un teritoriu atât de restrâns din Saxonia au apărut, la distanţă de doar câţiva ani, două statui ale diavolului² n-a mai putut trece neobservat. (Şi, să nu uităm, în interiorul hanului se găsea modelul originar, iar hanul însuşi purta numele „Diavolului Argintiu”!) Interpretările au devenit subiect dispută nu numai teologică, dar şi mult mai mult decât atât, implicând cele mai diferite interese.

Pentru a înţelege cele petrecute după amplasarea Marelui Diavol Argintiu în piaţeta din faţa hanului – de fapt, un loc viran pe care bălăriile n-au fost bătătorite decât de forfota neîntreruptă zi şi noapte a paşilor atâtor oameni -, trebuie să ne întoarcem la două momente anterioare: unul preluat din registru, altul din istoria oficială a Hanovrei. Primul se referă la cele aproape patruzeci de suflete întreţinute până în 1437 de către Bătrân, în schimbul muncii acestora, sufletele unor oameni care, ei şi familiile lor, nemaiputând să-şi achite datoriile au acceptat cu recunoştinţă să lucreze fără simbrie doar pentru un acoperiş deasupra capului, pentru un blid de mâncare şi pentru un minim de haine. (În fond, această cădere în „sclavagism” – cum am numi-o astăzi – nu era decât o repetare aproape identică a relaţiilor din interiorul Palatului Bosci, unde, de asemenea, cei ce se angajau deveneau, împreună cu familiile lor, fixaţi pe viaţă în rolurile în care au fost distribuiţi. Şi nici cei de la Florenţa, şi nici cei din Hanovra nu au văzut – nici o clipă – o decădere în drepturi prin noua lor situaţie, ci erau bucuroşi că au ajuns la un trai unde nu trebuiau să aibă iniţiative, unde aveau existenţa asigurată, indiferent de necazurile neîncetate prin care tot trece lumea. „Ce poate un biet om să spere mai mult, se întrebau ei?” şi nu trebuie căutată în această replică o scuză pentru punctul în care i-a adus viaţa.) Deci, pe lângă acei patruzeci de domestici – din care, e drept, trebuie scăzută puzderia de prunci -, pentru bani mai lucrau şi alte patru familii în han. Când a constatat acest lucru, scribul a avut prima intuiţie că Diavolul Argintiu nu era doar un loc unde te puteai întâlni la o bere bună pe lângă nişte cârnaţi delicioşi. Iniţial, scribul a bănuit că împrumuturile cu dobândă mare conţineau o tentaţie suficient de mare pentru a fi nevoie de o pază a clădirii şi a stăpânului. (Dar dacă nimeni nu s-a atins vreodată, profitând de veşnica înghesuială din vechea sală mare, de fişicul cu cei 24 de guldeni puşi la vedere ori de faptul că uşa pivniţei era tot timpul deschisă, atunci de ce să fie tentat de banii proveniţi din camătă, care, oricât ar fi fost dobânda de mare, suma rezultată tot nu se putea compara, nici pe departe, cu valorile din acea clădire…?) Doar consecinţele amplasării statuii diavolului în faţa hanului şi înmulţirea bruscă (vezi însemnările din catastif) a angajaţilor a început, treptat, să facă lumină în bezna din mintea scribului.

Al doilea moment – atestat şi el – s-a petrecut în data de 26 iunie 1533. Iată ce ne povesteşte, în amănunte, un document păstrat până astăzi, evenimentul fiind apoi descris şi în chip plastic de către Hodler, în marea sa pictură din Palatul Noii Primării: „Martin Luther îşi afişase deja de 16 ani tezele pe poarta bisericii din Wittenberg, scrierile şi cântecele sale au ajuns de mult şi la Hanovra, însă, deşi în toate localităţile din jur noua formă de dialog cu Dumnezeu, în numele lui Isus, a fost adoptată de comunităţi largi, încântate că pot participa şi cu mintea, nu numai cu sufletul, la întâlnirea cu Domnul, în ciuda purtărilor de multe ori nedemne ale prelaţilor (catolici), în oraşul de pe Leine, în cele patru biserici se continuau ritualurile tradiţionale. Abia la sfârşitul lui august 1332, a fost chemat fostul minorit Georg Scharnekau să predice după rânduiala evanghelică la biserica St. Georg. Poate numeroasele petiţii nerezolvate din acea vară au fost motivul compromisului acceptat de oficialităţi şi de epitropi (aparţinând, desigur, cu toţii vechii credinţe). Teama de mişcări violente, precum, poate, şi alte motive, i-au îndemnat să fie prevăzători. Aşa că atât Scharnekau, cât şi Rhegius Urbanus, Rudolph Moller, Jochann Weisser, Diderik Arnsborch, precum şi celelalte figuri noi au devenit martori, actori şi/sau autori ai evenimentelor acelor luni atât de agitate. Scena unde s-au întâlnit a fost, ca de obicei, hanul supraaglomerat al Bătrânului. Când, în vara următoare, Scharnekau a tot repetat că acei epitropi îi pun fără încetare beţe în roate în desfăşurarea predicilor sale în noul spirit, comitetul bisericesc a trebuit să se retragă. Şi, cum lucrurile tot nu s-au îmbunătăţit, schimbarea plutea în aer. La 26 iunie, într-o zi înăbuşitoare, parcă tocmai bună să atragă tunetele şi fulgerele cele mai straşnice, Diderik Arnsborch, a cerut oamenilor adunaţi în faţa primăriei şi a bisericii centrale să voteze dacă vor să fie fraţi întru Evanghelie şi prieteni cu ceilalţi, ori dacă vor ca viaţa să li se desfăşoare ca înainte. Diderik Arnsborch n-a fost doar un bun orator, el a reprezentat chiar spiritul celor cărora li se adresa. (De aceea, până atunci, a fost chiar ceea ce am numi noi astăzi „purtătorul de cuvânt al Primăriei” Dar nu pentru vechii săi mandanţi a vorbit Arnsborch în ziua aceea….) În ziua aceea, (şi) Hanovra a trecut la viaţa în spiritul reformei lui Luther. Vechile autorităţi şi vechiul cler a trebuit să plece.” La Hanovra, oamenii se mândreau că reforma nu a venit prin vărsare de sânge. Spre deosebire de alte locuri, „aici înţelepciunea s-a copt încet şi pentru totdeauna”. Aşa se mândreau oamenii din Hanovra. Ei au vorbit, de atunci, direct cu Dumnezeu. Fără intermediari.

Şi se mai mândreau cu ceva cei cinci mii de cetăţeni ai oraşului: odată cu noua relaţie cu divinitatea, s-a instaurat o nouă relaţie şi între ei. Cel puţin în primele luni de după acel 26 iunie, dându-şi treptat seama de multele consecinţe pe care le-ar fi putut avea jurământul lor, s-au adunat strâns unii în alţii, numindu-se fraţi şi surori şi simţind că doar Isus şi unitatea dintre ei îi poate apăra. Şi unde să se adune mai strâns – la propriu şi la figurat – decât la… Diavolul Argintiu?

La prima vedere, ridicarea tocmai atunci a marelui monument al diavolului i s-a părut scribului cu totul nepotrivită. Oricât de tumefiat ar fi fost orgoliul Bătrânului, gestul de a provoca destinul într-un asemenea moment apare de nejustificat. Credinţa în Isus, prin noua abordare a ritualului, nu numai că n-a scăzut, dar i-a cuprins cu şi mai mult elan pe toţi cei ce au rămas în oraş, precum şi pe cei ce li s-au alăturat din localităţile din jur. Lumea avea convingerea nu numai că e mai aproape de Dumnezeu, însă se simţea şi răzbunată pentru toate cele ce le percepeau drept abuzuri şi nedreptăţi din partea vechilor oficialităţi – atât religioase, cât şi laice. În înţelegerea scribului, faţă de elanul acesta, un diavol înalt de şase picioare nu-şi găsea nicicum locul. Plus că mai era ceva: asemenea oricărui mare ipohondru, şi Al Optzecilea căuta peste tot sprijin în vederea alinării veşnicelor sale spaime, iar Dumnezeu rămânea principalul reazem de care se crampona. Numeroasele danii faţă de biserică, alături de nenumăratele leacuri cu care se înconjura, erau singurele cheltuieli nelimitate trecute în catastif de un om altfel mai degrabă zgârcit. Şi, atunci, sperând atât de mult în ajutorul Domnului, cum putea Bătrânul să iniţieze acea cumplită blasfemie, care era statuia diavolului?

Scribul a trebuit să potrivească de nenumărate ori piesele găsite pentru a le putea combina într-un mod logic. Până la urmă, a revenit la numărul de angajaţi ai hanului, număr care a crescut simţitor începând tocmai din acelaşi an 1537. Până, în 1540, celor patruzeci de servitori proveniţi din datornici³ şi celor patru familii de slujbaşi plătiţi li s-au alăturat încă… treizeci de nume trecute toate pe răbojul catastifului. O explicaţie ar fi fost şi faptul că în perioada aceia s-a întâmplat să fie veri deosebit de secetoase şi ierni cumplit de aspre, fapt care a sărăcit şi mai tare alte şi alte familii, foametea făcând ravagii peste tot în regiune. Traiul la Diavolul Argintiu măcar le oferea acelor nefericiţi adăpost şi hrană. Însă nici aceasta nu era o explicaţie suficientă. Chiar dacă vremurile erau atât de negre şi oamenii le-au trecut cu greu, şi chiar dacă parcă doar afacerea Bătrânului prospera, hanul lui fiind singurul loc unde puteai să mai uiţi de necazuri, zgârcenia proverbială a Celui de Al Optzecilea nu i-ar fi permis să cheltuiască atât pentru salariile şi întreţinerea unei asemenea armate de oameni. („Armată de oameni?”) Iar drumurile impracticabile mai mult de câte o jumătate de an făceau ca şi străinii să fie mai rari. Şi, totuşi, Bătrânul continua să mai angajeze oameni! „Aici, şi-a spus scribul, aici trebuia să fie cheia!”. Pe care, multă vreme, n-a găsit-o.

Ce era de făcut? „Armată de oameni!”, îi suna scribului în ureche. Nisipul se scurgea implacabil în clepsidră şi relatarea despre Cel de Al Optzecilea bătea pasul pe loc. „Armată de oameni!”. Bătrânul era zgârcit, dar înainte de a împlini 40 ani şi, după ce a conchis că n-are cum să înzestreze un Locaş al Domnului cu o comoară relevată de diavol, după ce i-a fost frică să se refugieze împreună cu familia sa într-o mănăstire, de teamă că şirul urmaşilor săi s-ar putea opri acolo, după ce a mărit de trei ori capacitatea de primire a hanului, a admis să-şi amelioreze şi propriile condiţii de locuit. Nu şi-a pus problema de a reconstrui la Hanovra opulentul palat ars la Florenţa, nici să înzestreze cu vreun lux apartamentul familiei sale, cu atât mai puţin, dormitoarele personalului. Care, în afară de faptul că aveau sobe – „O răceală poate oricând să devină sămânţa unei epidemii!” – nu se deosebeau prea mult de grajdurile din curte… Atât doar că oamenii, pentru a-şi asigura o minimă intimitate, au compartimentat locul cu pături despărţitoare. În schimb, Bătrânul dispunea de o casă lungă, cu numeroase camere pentru ca dormitorul său să fie ferit de zgomotele casei şi, în special, de plânsul copiilor ori de gemetele celor ce se îmbolnăveau (înainte de a fi alungaţi temporar sau definitiv). Încăperile familiei Celui de Al Optzecilea conţineau şi ele doar paturi simple, câte o ladă pentru haine, un lavoar pentru igiena personală – mirosurile neplăcute îl făceau pe Al Optzecilea să vomite – şi, într-un colţ, câte un mic altar. Problema era toaleta: să te duci iarna pe frig până în fundul curţii era riscant pentru sănătate, să foloseşti un recipient în interior provoca tocmai mirosurile neplăcute, „insuportabile”. Aşa că prima mare investiţie a fost într-un fel de toalete constând în găuri foarte adânci acoperite cu capace din lemn şi terminate într-un strat de apă freatică. Cum şi aşa se întâmpla ca murdăria să se adune şi să nu mai poată fi evacuată, au fost amenajate nişte vidanje complicate din tuburi şi furtunuri lungi, în care se turna apă clocotită şi care aveau menirea să cureţe lunar locurile – zile când Bătrânul pleca de acasă. (Acelea erau „zilele puturoase”.) Aceste toalete singulare au funcţionat astfel timp de decenii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.