Cei o sută, Ecce Homo – (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Retragerea lui Sulla în plină putere de la dictatură a fost cea mai grea lovitură a vieții lui Ultimus. Chiar dacă puterea idolului său n-a scăzut prea mult, el nu și-o mai exercita decât rapsodic, în funcție de starea sufletească. Toate intrigile țesute în continuare de Al Optsprezecelea se materializau acum mult mai greu și îi trebuia un efort dublu pentru a le transpune în viață. Poporul și conducătorii săi știau că Sulla și-a păstrat neștirbită forța și că este în stare să facă oricând din nou uz de ea, așa că nimeni nu îndrăznea să i se opună, chiar și atunci când crudul personaj părea să se fi potolit. Dar între a nu fi deranjat și a fi temut oră de oră este o mare deosebire. Ultimus vedea că toate stratagemele cu care încercase să-i intre sub piele lui Sulla se întorceau împotriva sa. Până și apetitul ce i l-a deschis pentru cultură devenise un viciu total nesperat în ochii celui de Al Optsprezecelea. Când l-a sfătuit pe cel ce a incendiat netulburat atâtea opere de artă la Athena, pe cel ce n-a ezitat să folosească pentru atelajele de război arborii de pe câmpurile sfinte ale Academiei și ale Liceului, să cumpere biblioteca rămasă după Neleus sau când i-a sugerat să-și adune el însuși una dintre cele mai mari colecții de manuscrise și sculpturi ale timpului – indiferent, desigur, prin ce mijloace ar fi făcut-o –, Ultimus nu bănuia că arta îl va face pe protectorul său să-și piardă atâta vreme în discuții peripatetice și în contemplații estetice, în dauna acțiunilor directe și atât de eficiente. În curând Sulla a ajuns să prefere să consulte manuscrisele lui Aristotel – cumpărate de la Neleus, fiul lui Kiriskos din Skepsis1 – decât să discute un plan de răzbunare migălit în detalii de favoritul său.

În perioada aceea, cât „leul dormita”, memoriile au fost poate singura consolare pentru Al Optsprezecelea și modul cum s-a folosit de redactarea lor s-a dovedit singura reușită certă din viața lui. Să nu uităm că aceleași „Memorii“ au stat la baza informațiilor multor analiști, iar chipul dictatorului ne-a rămas în mare parte în conformitate cu ele, de pildă, însuși Plutarh, folosindu-le din plin. Scribul l-ar nedreptăți pe fiul lui Mendax luându-i și această izbândă și făcând din eroul din carte un personaj pe care prea puțini inițiați îl vor putea suprapune adevăratului Al Optsprezecelea dintre Cei O Sută.

După moartea lui Sulla, survenită după o foarte scurtă îmbolnăvire2, Ultimus a încercat o lovitură de palat sub același pretext folosit și cu puțini ani în urmă, cum că dictatorul ar trăi pe mai departe în trupul „secretarului” său. Însă funeraliile având loc sub ochii mulțimii, nimeni n-a mai fost dispus să accepte o asemenea gogoriță. În curând, când lumea a priceput că protectorul „omului cu răni în obraz” a murit de data asta cu adevărat, se dovedi periculos pentru Al Optsprezecelea să rămână pe mai departe la Roma. Imediat după moartea lui Sulla, i se oferise o misiune măruntă în Africa, dar el consideră aceasta o jignire. Mai târziu ar fi acceptat cu recunoștință o asemenea șansă salvatoare, însă nu i s-a mai oferit nimic. Plecă în calitate de simplu particular la Brundisium, cu gândul de a se îndrepta spre Grecia. Aici l-a ajuns din urmă vestea că la Roma s-ar fi ridicat acuzații grave împotriva lui și că risca, oriunde s-ar găsi, să fie arestat, judecat și condamnat la moarte. Fiindu-i teamă să plece mai departe într-una dintre provincii, Ultimus – făcând un larg ocol pe mare – s-a îndreptat la început spre Narbatea, apoi, se pare, la sfatul cuiva din imediata apropiere a regelui Arethas Philhellenes (?) și cu ajutorul piraților, cumpărați cu însemnate sume de bani, a ajuns în Hispania unde Quintus Sertorius organizase un stat după model roman, dar opus Romei. (Romei lui Sulla…)

Este greu de bănuit, după atâția ani, cu ce planuri a plecat Ultimus în Hispania, știut fiind că Sertorius era unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai lui Sulla și că alături de el se refugiaseră numeroși populari persecutați de cumplitul dictator. De aceea, apariția Celui de Al Optsprezecelea este una dintre acele ciudățenii ale istoriei pe care – dacă nu s-ar fi întâmplat – le-am socoti drept imposibile.3 O vreme s-a comentat gestul lui Ultimus ca fiind o ultimă încercare de a-și schimba culoarea: el cel ce s-a dezis de propriul tată, cel ce și-a trădat apoi părintele adoptiv, de ce să nu fi întinat și memoria omului în umbra căruia trăise și omorâse atâția oameni? Dar cei ce comentau astfel plecarea lui Ultimus la Quintus Sertorius n-au cunoscut personajul. Al Optsprezecelea nu s-a îndreptat spre Iberia pentru a se dezice de Sulla, ci tocmai pentru a cuceri și această provincie în numele fostului dictator. Că această enormitate s-a născut pe parcurs în capul său sau că a pornit de la început cu asemenea planuri nu mai are nici o importanță. Fapt este că Sertorius organizase și printre lusitani un senat după model roman și că înaintea acestei adunări s-a găsit față în față Ultimus cu numeroși oameni cărora le făcuse mari necazuri la Roma. În loc să se disculpe, a încercat prin două discursuri, în parte păstrate, să convingă foștii adversari ai lui Sulla să lupte în continuare în spiritul ideilor și spre slava dictatorului mort. Sertorius, care s-a ridicat atât împotriva exceselor lui Cinna și Marius, cât și împotriva terorii declanșate de Sulla, a încercat să domolească indignarea celor din jur, cerând ca activitatea lui Ultimus să fie judecată imparțial, mai ales că individul a venit de bună voie în fața acelui senat, probând deci încrederea în el. Dar Al Optsprezecelea, trăindu-și mai departe himerele, ceru și în cel de al doilea discurs ca Sertorius să fie îndepărtat și în locul lui să preia comanda provinciei răsculate cel ce se pricepe cel mai bine să tălmăcească în viață intențiile spiritului lui Sulla, adică să i se încredințeze conducerea lui, lui Ultimus însuși.

Azi s-ar putea crede că Al Optsprezecelea și-a ieșit din minți mergând direct în vizuina dușmanilor și cerându-le să i se supună, dar – așa cum am mai spus – asemenea exemple s-au mai întâlnit în istorie și câteodată improbabilul s-a desăvârșit cu biruința celui ce a cutezat un asemenea act nebunesc. N-a fost și cazul lui Ultimus. Condamnat la moarte la Roma, el a fost osândit și în Hispania4. Se povestește că până în ultimele-i clipe se purtase țanțoș, fiind încredințat că ar conține sufletul lui Sulla și că, drept urmare, nu i se poate întâmpla nimic rău. Și nu este superbă o asemenea dovadă de fidelitate, chiar dacă ea vine de la cineva care a trădat de atâtea ori?

În plus, doar atât: Claelia, înțelegând că pentru soțul ei totul este pierdut, nici n-a încercat să-l împiedice să plece în Iberia. Singură o asemenea aventură mai conținea și un infim procent de speranță. Iar eșecul probabil, intui ea, i-ar fi permis să se sfârșească în mijlocul viselor, în loc să-l azvârle brutal într-un rest de viață mizerabilă. Lăsându-l să se jertfească, în felul ei, Claelia l-a lăsat să se realizeze. Și nu este și acesta tot un semn de supremă fidelitate pentru singura ființă ce l-a iubit necondiționat?

1

Acesta a trăit cu două secole mai devreme, fiind un discipol al lui Theophrast, cel care i-a și oferit biblioteca. Manuscrisele, deosebit de valoroase, au fost duse la Skepsis, unde au zăcut neluate în seamă vreme de alte două veacuri, până ce le-a descoperit, cumpărat și adus înapoi la Atena Apellikon din Teos.  Dar curând, adică după cucerirea Pireului de către Sulla, întreaga bibliotecă, inclusiv cu lucrări inedite de Theophrast și Aristotel, a fost cărată la Roma. Apoi, conform lui Athenaios, Sulla ar fi vândut-o mai departe lui Ptolemaios II Filadelful, care a mutat-o la Alexandria. Acest din urmă gest dovedește că Sulla n-a fost totuși chiar atât de cucerit de cultură, pe cum i-a fost frică lui Ultimus.

2 La un moment dat, a circulat un zvon conform căruia Ultimus și-ar fi otrăvit protectorul, devenit prea apatic pentru gustul lui, în speranța nebunească de a-i lua locul, folosindu-i postum numele. Dar vorbele s-au stins la fel de repede pe cum s-au născut: o dată cu moartea lui Sulla, toată lumea răsuflă ușurată și preferă deocamdată să-l uite și pe cumplitul personaj cu răni în obraji. După o vreme, abia când primejdiile s-au mai potolit, lumea a îndrăznit să-și aducă aminte de vinovatul de moartea atâtor romani.

3 Ceva asemănător s-a petrecut și în timpul celui de al doilea război mondial, însă este hazardat de făcut o comparație între adjunctul lui Sulla sosit în Spania și adjunctul lui Hitler aterizat cu două mii de ani în mai târziu în Anglia. Este hazardat de făcut o comparație pentru simplul motiv că asemenea acte ies din sfera analogiilor.

4 În literatură s-a consemnat legenda cum că Ultimus n-a apucat să mai fie osândit pentru că, văzând că nu are nici un succes în fața celor pe care a încercat să-i convingă să treacă sub comanda sa, s-ar fi umflat de răni atât de îngrozitoare încât n-ar mai fi rezistat și s-ar fi scărpinat până la sinucidere.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.