Cei o sută, Ecce Homo (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

AL NOUĂSPREZECELEA

– Grifonul –

(97 î.e.n. – după 66 î.e.n.)

DESPRE AMÂNAREA PUTERII VOINȚEI

În lungul șir al Celor O Sută ne-am întâlnit cu numeroase figuri ciudate a căror trecere prin istorie a fost migălos falsificată – intenționat sau nu – de către contemporani. De cele mai multe ori, măsluirea s-a produs pentru a apăra interesele descendenților de un renume ce contravenea nu o dată imperativelor epocii. Vremurile se schimbă deseori mult mai repede decât oamenii și nu te mai poți mândri cu o faimă câștigată în epoci ce au devenit – iată! – revolute. De aceea, unii urmași au făcut tot ce au putut pentru a se pierde urmele părinților lor, alții au încercat să le schimbe biografiile. Scribul a fost obligat nu o dată să dea la o parte un mare strat de steril până să ajungă la filonul curat al realității. Și nu i-a fost mai ușor scribului nici în acele situații când, intrând în legendă, personajele au primit dimensiuni hiperbolizate și preapuținul uman ce ni s-a mai păstrat era acoperit cu totul de mit. Un astfel de caz a fost Al Nouăsprezecelea, un om despre care s-au colportat atâtea, încât adevărul despre el s-a pierdut cu desăvârșire.

Atribuindu-i-se puteri miraculoase, Al Nouăsprezecelea ar fi fost un personaj în întregime evadat din timp, dacă numele nu i-ar fi fost legat și de așa-numitul război al piraților, unul dintre puținele repere atestabile din viața sa. Numai că urmașii nu cu el se vor mândri, ci cu tatăl său, cu Ultimus, care, ne amintim, a fost cândva guvernator în Cilicia, nemaifiind acum important dacă a și făcut ceva pentru stârpirea pirateriei sau nu. Și tot cu dânsul se vor mândri urmașii Celui de Al Nouăsprezecelea și pentru că uitata adopție a tatălui său de către Marius va primi din nou străluciri depline, putându-se face caz de înrudirea strămoșului direct cu Caesar. Așadar, Ultimus devenea odată cu trecerea timpului un personaj tot mai necesar, un fiu exemplar al Romei. El și-a găsit sfârșitul în lupta împotriva lui Sertorius, cel ce a încercat să dezlipească provinciile iberice de Republică. Tot ce a făcut Ultimus, chiar dacă grosolan răstălmăcit, se încadra în normele de înțelegere ale generațiilor imediat următoare. Deși nu s-au putut mușamaliza cu totul numeroasele-i crime, răstimpul scurs era înclinat să ofere tot mai mult circumstanțe atenuante: vremurile s-au dovedit cumplite, dacă nu ucideai, riscai să te ucidă alții pe tine. Dar ce? Parcă prezentul li se înfățișa nepoților lui Ultimus mai încurajator? Chiar dimpotrivă! Chiar dimpotrivă!

Și, atunci, de unde s-a ivit acest Al Nouăsprezecelea, trăind între un personaj mai mult decât sinistru ce cucerea postum o aură de erou și un altul ce a stat la umbra lui Caesar?… Un ins ciudat până la extrem, care, pe deasupra, a mai fost și prietenul lui Pompeius, aliatul, adversarul și învinsul de mai târziu ale lui Caesar… Un individ ale cărui fapte trebuiau privite cu prudență și în care, dacă erai dispus să crezi cu adevărat, riscai să vezi o negare a tuturor celor știute. A cutumelor chiar. Cine a fost individul? Legătura directă cu Al Optsprezecelea era mult mai lesnicioasă și cel puțin minciunile în privința lui Ultimus reprezentau fapte de viață obișnuite, pe când a te pretinde descendentul Celui de Al Nouăsprezecelea însemna să te opui din toate punctele de vedere celor cu care stăteai de vorbă. El nu putea fi decât un accident al istoriei, spuneau după o generație majoritatea cetățenilor gravi, dar mai ales cei ce au auzit din primă sursă despre dânsul: pentru aceștia – încă mulți – el nu putea fi decât un străin.

Al Nouăsprezecelea s-a născut în anul 97 î.e.n. la Roma. Copilăria și-a petrecut-o în vila părintească, împreună cu cei doi frați vitregi, rezultați din primele două căsnicii ale mamei. De fapt, un frate și o soră, aceasta din urmă fiind și cea ce i-a ținut multă vreme și locul de mamă, deoarece Claelia nu trăia decât pentru soțul ei și se ocupa de copii numai când își făcea și Ultimus timp pentru așa ceva. Însă, bineînțeles, printre personajele momentului se afla și sclava bătrână nelipsită din toate povestirile, doica iubitoare, grasă și blândă, gata de a oferi întotdeauna căldură și mâncare micilor ei protejați.

Cei trei copii, cărora nu le lipsea nimic – poate doar puțină afecțiune părintească – au crescut împreună, învățând băieții cu aceiași dascăli și ignorând cu desăvârșire tulburările grave prin care trecea patria, tulburări în care Ultimus se străduia din răsputeri să joace un roi cât mai important.

La vârsta de paisprezece ani, fratele Celui de Al Nouăsprezecelea a murit, vrând parcă să înlăture astfel orice dubiu în legătură cu faptul că doar fiul adevărat al lui Ultimus trebuia să poarte în lungul șir notat de scrib prerogativele celei de a nouăsprezecea za. Povestea ar putea continua pe un ton idilico-exemplar, înglobând treptat minunatele fapte ale personajului. Scribul n-ar avea decât să se pună pe treabă și să caute în scrieri vechi, contemporane celui de Al Nouăsprezecelea (?) sau compilații mult mai târzii și să copieze de acolo cât material va fi găsit. Iar dacă unele lucruri i s-ar părea prea gogonate, iar altele lipsite de sens, n-ar avea decât să le modifice, să le mai condimenteze pe cele ce și-au pierdut de tot savoarea sau să elimine în întregime pasajele ce ar contraveni gustului său. Operația ar fi cât se poate de ușoară și nu ar implica nici un risc: despre Al Nouăsprezecelea s-au scris atâtea, fiecare copist adăugând după bunu-i plac, încât o apocrifă în plus sau în minus ar putea trece cu totul nebăgată în seamă din punctul de vedere al falsurilor conținute.

Sau, poate, scribul ar trebui să învăluiască personajul într-o tăcere adâncă, de parcă nici n-ar fi existat. Câteodată, savanți riguroși, specialiști ce și-au dedicat cu excelente rezultate întreaga viață studierii scrierilor vechi, au ajuns la concluzia că viața eroului atâtor istorii n-a fost decât ecoul unor necesități intime ale contemporanilor și, mai ales, ale luminii pe care trebuia s-o degajeze epoca pentru cei ce i-au urmat.

Situație ingrată, într-adevăr, însă nu singura, chiar dacă niciuna nu s-a asemănat cu celelalte dintre câte a trebuit să se confrunte scribul. Între Ultimus și nepotul său lipsește o verigă și, oricât ar fi de deformat ceea ce ne-a rămas, dacă ai elimina-o cu totul, ai despărți lanțul în două segmente izolate, stricând întreaga continuitate, speranța. Pe de altă parte, dacă un timp istoric pretinde un anume individ, dacă viitorimea, l-a dorit cu o asemenea intensitate și i-a dedicat atâta imaginație, eroul nu poate să nu prindă, până la urmă, consistență, să existe.

Al Nouăsprezecelea va fi trecut în lungul șir drept Grifonul. Dacă scribul i-ar transcrie adevăratul (?) nume, s-ar naște și mai multe confuzii pentru cei ce au auzit de el din cărți vechi sau/și prelucrări noi și n-ar avea nici o însemnătate pentru ceilalți, pentru majoritatea care nici nu-i bănuiesc existența. Însă nici acest nume nu este întâmplător; după cum se spune, în antichitate leul era asociat în special cu apa, în vreme ce grifonul, acea apariție cu cap de vultur și trup de leu, se punea, de obicei, în legătură cu focul. Or, cum au observat unii cercetători ai vieții Celui de Al Nouăsprezecelea, în primul rând autorii de la sfârșitul secolului al douăzecilea e.n.., numeroasele miracole săvârșite de personaj au întotdeauna o legătură cu flacăra, cu arderea în general. Pe de altă parte, fiind încadrat, de regulă, printre neopythagorieni, se susține că, în conformitate cu învățătura Dascălului de la Crotona, și Grifonul credea că energia universală este dată de focul primordial central al tuturor lumilor, pretinzând, în consecință, că el avea capacitatea de a se alimenta, din când în când, direct de la sursă, atunci când puterile îi scădeau.

Copilăria îi este relatată în mod amănunțit în diferite descrieri, precocitatea Celui de Al Nouăsprezecelea fiind una dintre trăsăturile-i cele mai cunoscute. Dar isprăvile sale timpurii nu reprezintă în imaginația autorilor din vremea sa și care au preluat legenda decât efectele cerute de bursa tot mai credulă a minunilor secolelor următoare. Solicitările se refereau la mereu alte și alte performanțe ieșite din comun, iar un copil, săvârșind asemenea fapte, le ridica în mod sigur valoarea în ochii celor ce le așteptau cu atâta nerăbdare și încântare. Se povestește atât despre calitățile intelectuale neobișnuite ale Grifonului, el fiind în stare să vorbească la numai patru ani toate limbile cunoscute, dar și despre forța lui fizică excepțională ce-i permitea să se măsoare de la aceeași etate fragedă cu atleți aclamați pe stadioane și cu animalele cele mai înfricoșătoare. De la întâmplări în care a învins singur o armată de sclavi fugiți și pusă pe jaf, până la modul cum și-a apărat fratele și sora în fața atacului unor șerpi uriași, nici o vitejie posibilă nu-i era străină. Cu secole mai târziu, când sfinții erau într-o competiție directă cu eroii păgâni, legendele nu-i vor preaslăvi numai reușitele particulare, ci îi vor asuma și o serie de isprăvi în care Grifonul va salva Roma, învingându-i de unul singur ba pe cimbrii, ba pe celtiberi, ba pe goții sau punii ajunși sub zidurile cetății. Datarea existenței sale devenise incertă și neimportantă, așa că pericolul anacronismelor era exclus. Legenda e legendă, ea nu mai are nevoie de omul care ar fi făcut-o posibilă. De aceea, atunci când unii împărați au început să-și caute strămoși printre zei, la începutul secolului trei al erei noastre, Elagabal declară că se trage (și) din Grifon. (Nu din Cel de Al Nouăsprezecelea, ci doar din Grifon.)

Cultura timpurie atât de prodigioasă a tânărului era explicată nu numai prin disponibilitățile-i formidabile, dar și prin ubicuitatea de care dădea dovadă și care i-a permis din prima copilărie să crească în cele mai diverse locuri de pe glob, astfel încât fiecare limbă îi devenise în mod firesc și limbă maternă. (Proprietatea de a se putea afla în același timp în puncte diferite nu va fi uitată nici pentru mai târziu și va fi folosită, după cum vom vedea, din plin.) Și, bineînțeles, împreună cu graiurile locurilor, Grifonul se familiarizase de mic atât cu obiceiurile și culturile respective, cât și cu științele cunoscute și practicate în acele locuri. La vârsta de cinci ani, se poate citi în cele mai multe cărți ale biografilor săi, nu mai avea ce învăța, fiind capabil de a explica orice fenomen și practica orice artă.

Spre deosebire de alți eroi înzestrați cu daruri atât de minunate, Grifonul devenise de la început un personaj exclusiv binevoitor, el nefăcând decât bine și folosindu-și energia atât de extraordinară doar în scopul de a-i ajuta pe cei ce știau să-i ceară ceva. El nu se enerva niciodată și nu pretindea vreo răsplată pentru serviciile aduse. Trebuia doar să-l convingi de legitimitatea dorinței tale și de faptul că te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor lui. Dar despre asta mai târziu.

Și, în fine, Al Nouăsprezecelea este un erou fără evoluție sau, mai bine spus, cu o evoluție oprită la vârsta de cinci ani, vârstă când, pretinde tradiția, ar fi ajuns la o deplină maturitate. Restul vieții sale nu mai conține decât o îngrămădire neverosimilă de fapte excepționale. De aceea biografia i se reduce la maxim cele cinci-șase evenimente acceptate.

Nici ordinea săvârșirii diverselor isprăvi nu pare să fi avut o importanță deosebită pentru cronicarii vieții Grifonului. Chiar dacă majoritatea miracolelor sunt reluate în diferitele variante, devenind însă tot mai senzaționale o dată cu trecerea timpului, până la renunțarea bruscă prin secolul V după Hristos la întreaga legendă, înainte de a reînvia din nou în evul mediu, succesiunea evenimentelor nu respectă nici o cronologie. Atât doar că unele performanțe erau legate întotdeauna de personajul copil. De pildă, nu lipsește niciodată secvența în care Al Nouăsprezecelea, plecat într-o anumită campanie împreună cu tatăl său (?), reușește să informeze comandanții despre toate mișcările de trupe inamice, putând impune astfel cel mai just plan de bătaie și zădărnicind orice inițiativă adversă. Nici unul dintre autori nu-și pune întrebarea ce a căutat un copil de doi ani (!) pe câmpul de luptă, dar trebuie recunoscut că dacă se accepta fără a se clipi că pruncul respectiv era în stare să dea amănunte atât de precise despre deplasările armatelor, prezența sa printre oșteni chiar că nu mai cerea lămuriri. Dar se dădeau explicații și încă din belșug: de pildă, informațiile atât de precise proveneau din experiența directă a copilului, el deplasându-se mereu instantaneu în toate punctele posibile ale frontului unde, aflându-se în același timp, supraveghea mersul evenimentelor și-l transmitea tatălui său. Ubicuitatea aceasta devenise foarte repede notorie și aparițiile pruncului în diferitele regiuni provoca întotdeauna panică printre dușmani și reda curajul aliaților. La început, inamicii haini au încercat să ucidă copilul, însă s-a dovedit în curând că orice suliță aruncată spre el era prinsă din aer și azvârlită ucigător înapoi către cel ce a lansat-o, că săgețile nu puteau zbura cu viteza calului lui, că săbiile cele mai grele se sfărâmau înainte de a-l atinge. Iar când îl împresura o armată întreagă, el dispărea brusc, de parcă n-ar fi fost niciodată de față. Așa că nu e de mirare că după puține generații, misiunea de informare a copilului se transformă într-una de luptă nemijlocită și, pornind pe acest făgaș, Grifonul a zdrobit de mic oștiri întregi.

Un alt basm, o a doua ispravă tradițională a copilăriei lui este cea de salvator al unei expediții însetate. Încotro se îndrepta acea expediție și din cine era formată diferă de la povestitor la povestitor. Unii nici măcar nu mai consideră necesare aceste amănunte. Oricum, Al Nouăsprezecelea era încă foarte mic și era dus de mama sa în brațe. Drumul părea nesfârșit și pericolele fără de capăt. Nu numai natura era potrivnică, dar și fiare sălbatice și nemiloși tâlhari sângeroși își făceau din când în când apariția. Însă cel mai crunt dușman îl constituia setea. Și tocmai când tot convoiul a pierdut orice nădejde, pruncul a sărit din brațele mamei și, scormonind cu un băț printre pietre, a făcut să țâșnească un izvor curat și rece. În continuare, acest izvor are proprietăți diferite, dar el este întotdeauna găsit cu ajutorul unui ram. Uneori izvorul dispare în clipa când se apropie și tâlharii pentru a bea din el, altădată se prezintă ca un fel de rezervor ambulant, apărând ori de câte ori îl caută copilul cu creanga lui. Nu de puține ori povestea se oprește aici, descriindu-se în final doar uimirea fără de margini a martorilor oculari.

Și, în fine, cea de a treia întâmplare „obligatorie”, adică pomenită de toate sursele în legătură cu copilăria Celui de Al Nouăsprezecelea, scoate în evidență modestia fără seamăn a micului erou, modestie ce nu-l va părăsi niciodată. Într-o împrejurare – mai mult sau mai puțin diferită de la variantă la variantă – copilul nimerește printre pirați. Cuiva îi sare în ochi drăgălășenia deosebită a pruncului și, din pizmă, începe să-l batjocorească. Urmează un lung șir de umilințe la care este supus Grifonul, iar acesta le suportă fără a clipi. Dar când pirații se apropie de Delos, unde vor să vândă prizonierii, despărțind familiile, Al Nouăsprezecelea nu mai poate răbda ticăloșia¹. El, cel ce a reușit să scoată apă din pământ sterp, nu are probleme deosebite nici în a face să dispară apa pe care navigau. Așa că toate corăbiile piraților eșuează brusc în largul fostei mări, devenită pe neașteptate un pustiu arid. Dar pentru că nici în aceste condiții tâlharii nu renunță la planurile lor mârșave și își continuă drumul spre Delos, copilul angajează lupta directă cu ei și-i distruge fără milă. Înainte de a muri, unul dintre cei mai răi corsari mai are puterea să-l întrebe de ce a îndurat nenumăratele înjosiri la care a fost supus, el, cel ce s-a dovedit atât de puternic în bătălie.

– Pentru că pe mine mă puteți batjocori, ar fi răspuns copilul, dar pe ceilalți oameni nevinovați nu. Pentru că pe mine răutățile voastre n-au cum să mă atingă.

– Dar, continuă să nu înțeleagă tâlharul, la tine totul nu este decât o problemă de voință!

– Voința se pierde dacă nu știi s-o amâni, ar fi venit răspunsul.

Și așa mai departe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.