Cei o sută, Ecce Homo (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Vremurile erau și ele îngrozitoare. Țara se afla în pace, endemiile secerau în alte locuri, recoltele erau bune. Existând toate condițiile ca oamenii să trăiască în liniște, părea cu atât mai groaznic ca realitatea să fie, chiar dimpotrivă, oribilă. Așa că senatori și țărani, cavaleri și liberți, cetățeni și tolerați, toți vedeau izbăvirea doar prin eliminarea imperatorului nebun. Sătule de teroare și execuții, de torturi și arbitrariu, mai multe conjurații au încercat să-l înlăture pe Caligula. Dar mai înainte s-a văzut trădat Sextus Papinus, apoi, după numai câteva luni, a fost zădărnicită și conspirația lui Marcus Aemilius Lepidus și a lui Cneius Lentulus Getulicus. O nouă încercare va reuși. Tribunul cohortei pretoriene, Cassius Cherea, împreună cu un Cornelius Sabinus și poate și cu un Țipor sau cu un Simon, precum și cu mulți alți conjurați l-au ucis cu treizeci de lovituri de pumnal în al douăzeci și nouălea an al vieții pe cel mai nebun dintre împărații pe care i-a avut până atunci Roma. Până atunci… Așa spuneau conjurații și lumea era de aceeași părere, uitând că numai cu patru ani în urmă se afirmase același lucru și despre Tiberius. (Rolul lui „Magister morum“ în acest complot este trecut sub tăcere de către cronicari, considerându-se poate nedemn să prezinte printre oamenii aceia atât de importanți un simplu actor despre care nimeni nu mai părea să știe că este fiu de senator, urmașul unui bărbat care și în ziua asasinării lui Caligula se afla undeva în provincii, ducând la bun sfârșit o misiune extraordinară în calitate de emisar plenipotențiar al Romei. Sau poate că este uitat Cel de Al Douăzeci și treilea din anale fiindcă a avut el însuși grijă ca rolul său să fie trecut sub tăcere. Nu ar fi fost singura dată când ar fi făcut ca un lucru întâmplat să nu fi avut ioc. Dar au fost și alte consemnări diferite, pe măsură ce evenimentul îndepărtat în timp era considerat ba într-un fel, ba într-altul. A fost o vreme când un evreu, un oarecare Țipor, a fost socotit instigatorul. Pe urmă, nemaifiind considerată fapta drept abominabilă, l-au numit pe un oarecare Simon printre inițiatorii atentatului. Când asasinatul n-a mai părut conform cu noua credință a acelui Simon, el a dispărut dintre conjurați și a reapărut, dimpotrivă, printre victime. Și, astfel evoluând lucrurile, ar mai avea vreo importanță dacă scribul i-ar omite pe amândoi, și pe Țipor, și pe Simon, din această poveste? De acum, pe „Magister morum” l-au omis de mult alții…)

Suetonius povestește că în ziua sorocită, împăratul trebuia să treacă printr-o galerie subterană, unde se aflau copiii nobililor chemați din Asia, pregătindu-se să se producă pe scenă. Oprindu-se cu ei, Caligula ar fi riscat să nu ajungă la timpul hotărât în locul stabilit al atentatului. Spune istoricul: „Și dacă șeful trupei nu i-ar fi atras atenția că îi e frig, s-ar fi înapoiat și ar fi luat parte la repetiția spectacolului”. Cine a fost șeful trupei?

Cu două luni în urmă, într-o dimineață devreme, pe când se trezi și ieși de sub coviltirul căruței, „Magister morum“ se pomeni înconjurat de soldați. Fu surprins în prima clipă, mai ales că de când au reușit niște ticăloși, într-o noapte, să dea foc atelajului, murind în incendiu doi copii, Cel de Al Douăzeci și treilea nu mai îndrăznea să doarmă ca lumea și se trezea la cel mai mic zgomot. Dar nu tresări decât pentru o clipă. În ultima vreme, se mai pomenise înconjurat de soldați și de fiecare dată îi făcu să se răsucească pe călcâie și să plece, uitând de ce au venit. Acum, însă, nu reuși să-și mai concentreze voința și un decurion îi șopti la ureche să-l urmeze în cea mai mare taină.

Într-o tavernă îi aștepta un bătrânel nervos, pe care parcă îl mai văzuse undeva. Vorbiră un timp de toate, în vreme ce fură serviți cu un vin destul de prost, semn că omul pe care, în sfârșit, actorul îl recunoscuse a fi tribunul cohortei pretoriene nu și-a declinat identitatea față de stăpânul localului. Cassius Cherea, bătrânelul nervos, îl introduse cu mii de precauțiuni în subiectul adevărat al conversației: Caligula era fără doar și poate nebun, patria era primejduită cu un asemenea conducător, însuși artistul atât de iubit de împărat se afla în cea mai mare primejdie, suveranul nu făcea decât să-l lingușească pentru că-i era frică de puterea scamatoriilor lui, dar în realitate voise de mai multe ori să-l piardă. Reieși că până și incendierea căruței fusese ordonată de Caligula și, după multe ezitări, Cherea recunoscu în șoaptă că el însuși fusese însărcinat cu acea „treabă murdară”. Desigur, n-a făcut-o el, cel ce a executat acțiunea a plătit scump mârșăvia…

„Groaznică frază”, gândi Al Douăzeci și treilea, simțind în creier cum mii și mii de oameni repetau aceleași cuvinte. Erau bărbați în straie arhaice și indivizi în haine încă neîntâlnite. Guri mari, urâte, gata de a te înghiți, repetau în cor: „Dacă nu-l omoram eu, mă omora el pe mine! Dacă nu-l omoram eu…“

– Dacă n-o făceam, mă omora pe mine…, îl auzi și pe Cherea.

– Așa că ai preferat să le iei viața unor copii ce abia apucaseră să vadă soarele, spuse Al Douăzeci și treilea, astupându-și instinctiv urechile. „Dacă nu-l omoram eu, mă omora el pe mine…” repetau obsesiv gurile căscate, gurile unor oameni ce au murit de mult și gurile altor oameni ce nici nu s-au născut încă. „Dacă nu-l omoram eu…“

– Nici mie nu mi-a fost ușor. Poți să mă crezi că speram să nu reușească atentatul, așa cum n-au reușit nici cele anterioare, însă adevărul este că mi-a fost și îmi este și acum frică de răzbunarea ta. Și tocmai pentru ca să vezi cât mă căiesc mi-am pus viața în mâinile tale, propunându-ți să participi împreună cu mine și cu încă vreo douăzeci de bărbați curajoși la cea mai de seamă faptă ce stă acum în fața unui roman.

– Și dacă nu vreau?

– Atunci când îți prezinți numerele, prea puțini dau importanță și la ceea ce le spui. Eu, însă, te-am ascultat atent de mai multe ori și te-am priceput atunci când ai încercat să le demonstrezi romanilor că tot ce le arătai nu erau decât pilde.

– Ce ai înțeles?

– De exemplu, atunci când ai făcut unui cavaler bogat să i se umfle burta și să-și ia zborul asemenea unei bășici de pește, dintre cele cu care se joacă pruncii, ai afirmat că aceasta este greutatea oricărui om ce se bazează numai pe avere și nu și pe conduită și că riscă să fie luat de vânt, asemenea…. ăă… asemenea unei frunze. Cavalerul acela era într-adevăr bogat, numai că după demonstrația ta, a fost judecat de către Caligula, obligat să-și taie venele și să-i lase lui toată averea.

– Nu-i nimic. Pomponius Antoninus a fost un ticălos atât de mare încât și-a meritat soarta. În schimb, poate, alții se vor mai gândi înainte de a mai proceda ca el.

– Nici cei direct vizați n-au priceput nimic din demonstrația ta. Ei n-au fost atenți decât la spectacolul în sine și n-au tras nici o concluzie. În privința aceasta poți fi sigur. La fel cum n-au înțeles nimic nici atunci când ai făcut să apară și să dispară din mâinile unor copii niște bani de aur. Puștimea se bătea, ca apucată, după monezile acelea, care când erau, când nu erau, iar împăratul se ținea de burtă de râs, dar nici el și nici ceilalți spectatori, și cu atât mai puțin copiii, n-au priceput că banii n-au nici o valoare și că nu sunt făcuți decât pentru a le lua oamenilor mințile.

– Dar le-am spus-o răspicat! Latinește le-am vorbit!

– Le-ai spus și asta și le-ai mai spus și multe altele: că deja de mici oamenii se dovedesc în stare să… să se calce în picioare pentru acei bani, că deja de atunci nu mai văd și nu mai aud nimic în clipele când întrevăd un câștig. Nu ți-au remarcat nici măcar cuvintele tale… că până și cei ce reușesc în sforțările… în sforțările lor nu se aleg, așa cum le-ai dovedit, cu absolut nimic. Nu te-au înțeles nici ei și nici… nici alții.

Cel de Al Douăzeci și treilea își încălzea ulciorul în mână și îl privea pe bătrânul din fața lui. Auzise câte parale face și acel Cherea: ca să-l convingă să participe la uciderea lui Caligula, a fost în stare să recunoască foarte senin că el însuși s-a pretat a fi unealta cu care au fost omorâți cei doi copilași. Pe cel ce a comis fapta efectiv, „Magister morum“ l-a făcut să moară cu întreaga-i familie sub dărâmăturile casei. Dar să intre într-o polemică în legătură cu principiile pe care se străduia să le apere nu îndrăznea. Poate că acum Cherea ar fi acceptat orice i-ar fi spus, însă mai târziu în mod sigur că i-ar fi răstălmăcit vorbele.

Bătrânul se uita mereu spre ușă, de parcă i-ar fi fost teamă lui – pretorului gărzii! – că ar veni cineva să-l aresteze. Când își reîntorcea privirea spre fiul lui Felix, acesta îi vedea în ochi doar șiretenie și frică. Și rugăminte.

– Dar dacă refuz și te reclam lui Caligula?

– Dacă refuzi, nu mai ajungi să vorbești cu Caligula!

– De ce? Cherea tăcea. Nu ai învățat încă nici acum că voi nu mă puteți omorî?

– Eu încerc să vorbesc cu tine de trei săptămâni. De fiecare dată, oamenii mei te-au înconjurat și de fiecare dată, au uitat de ce s-au apropiat de tine. Știu că ești foarte puternic. Toată lumea este încredințată că-i așa. De aceea și am nevoie de tine: după ce au cunoscut soarta înfiorătoare a celor ce au mai conspirat împotriva Fiarei, oamenii s-au speriat atât de cumplit încât nimeni nu s-a mai simțit în stare să ia parte la o asemenea acțiune. Doar aflând că ești și tu cu noi, îi pot face să colaboreze. Și Cherea îi înșiră numele conjuraților. Printre ei poate că era și Țipor.

Fiul lui Felix continua să-l privească pe bătrânul înfricoșat din fața sa. Ce-i lipsește acestui om de este tentat să-și pună viața lui și a familiei sale în cea mai mare primejdie? Niciodată nu va putea deține o funcție mai mare, niciodată nu se va putea amăgi cu o putere mai sigură… Se zvonea că lui Caligula îi plăcea să-și bată joc uneori în public de el. Ei, și? Împăratul nu era deci un copil zănatec, nu degeaba i se mai spunea și acum „Săndăluță”, iar pretorul gărzii n-avea decât un suflet de câine, fericit că se poate gudura pe lingă stăpân. Privindu-l, „Magister morum“ era tot mai convins că nu vede decât un câine și-l și prefăcu pe Cherea pentru câteva secunde într-un dulău mițos. Doar pentru câteva secunde.

„Săndăluță“ era un copil zănatec, dar într-adevăr periculos. În nebunia lui, omorâse mai mulți oameni decât a ucis un război adevărat. Omorâse și torturase. Savura chinurile condamnaților și se părea că nu mai poate trăi fără asemenea spectacole cumplite. Și nu domnea decât de patru ani… Parcă ghicindu-i gândurile, dulăul se strecură pe sub masă și se gudură de picioarele artistului. „În fond, pricepu acesta, vreți ca eu să-l ucid, iar voi să fiți lăudați în vecii vecilor pentru riscurile la care vă expuneți… Că dacă vreau să-l omor, atunci nu mai am nevoie și de ajutorul vostru…” Al Douăzeci și treilea lovi ușor câinele cu palma peste bot și acesta îi linse mina. „Vreau să-l omor pe Caligula? «Săndăluță» nu este decât un ticălos, iar scrupulele morale nu se potrivesc celui ce are putința de a face un lucru în conformitate cu crezul său. Îl voi omorî!“ îi dădu un picior câinelui, se sculă și reveni la ai săi. Trebuia să le facă rost de mâncare pentru dejun.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.