Cei o sută, Ecce Homo (63)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

În realitate, din clipa când a fost prins, îl copleși o liniște binefăcătoare, identică aceleia de la arestarea sa din Roma. Acum, odată cu căderea Ierusalimului, știa că s-au pierdut și ultimele șanse de a-și redescoperi femeia și copilul. Nici nu clipi atunci când fu despărțit de luptătorii ce urmau să fie crucificați de-a lungul drumurilor, ascultă cu indiferență că va fi trimis la Roma în urma carului triumfal al lui Titus, deoarece era de așteptat ca fizicul lui să impresioneze asistența și nu fu îngrozit nici atunci când destinul îi fu din nou modificat, fiind în ultima clipă, selecționat într-un lot de bărbați evrei ce urmau să lupte între ei, așa cum alți două mii cinci sute au fost sacrificați în Cezareea de ziua de naștere a fratelui lui Titus, Domițian.

În timpul unui marș, Canis nici măcar interesându-se încotro îl duceau află că o persoană, părând a fi fost femeia căutată, împreună cu băiatul ei ar fi plecat mai demult în nordul Arabiei și, presupunând că ar fi reușit să ajungă la Jathrib, ar fi fost salvată, acolo refugiații fiind admiși imediat în comunitatea locală. Femeia fusese remarcată datorită fiului ei, un băiat de vreo zece ani cu reale calități de conducător. Asta îl flată pe Canis. Cel mai înalt dintre toți bărbații din convoi, dar și cel mai blajin, socotit de toți ca având mințile rătăcite, aflând vestea, se interesă de la primul paznic de cel mai scurt drum spre nord și o porni într-acolo, ieșind din coloană. Legionarul crezu că uriașul a fost însărcinat de un superior cu o misiune anume și-l lăsă să se ducă, dar atunci când, peste puțin timp, s-a aflat despre această evadare neobișnuită, a fost trimisă o patrulă călare în urmărirea fugarului, mai ales că lipsa acestuia ar fi fost ușor sesizată de către șefi, Canis, prin statura lui, fiind apreciat drept un trofeu de preț.

Însă patrula aceea nu s-a mai întors niciodată. Câinele turbase: când au încercat să-l împiedice să-și urmeze puiul, sfâșiă totul în jur. Cadavrele romanilor, găsite câteva zile mai târziu, păreau într-adevăr sfârtecate de fiare sălbatice, bucăți din corpurile luptătorilor fiind amestecate cu halci din trupurile cailor.

– Un om nu omoară așa, au spus oștenii și n-a mai fost trimis nimeni în urmărirea lui Canis.

– Totul a mai fost și totul va mai fi, îi spuse Țipor, reîntâlnit întâmplător într-unul dintre nenumăratele locuri ale lumii. Titus, cel mai cumplit dintre toți împărații, noul chip al Fiarei, s-a îndrăgostit de Berenice. „Noua Estheră“, fiica regelui Herodes Agrippa, regina din Chalkis și apoi soția regelui Ciliciei, a fost predestinată să-l îmblânzească pe Titus, așa cum Esthera l-a adus la toleranță pe Ahasveros. Iată, nici locuitorii Antiochiei, nici cei ai Alexandriei n-au reușit să-l determine pe Titus să-i expulzeze pe evrei sau să le ia drepturile. Și în celelalte locuri ura s-a mai liniștit. Femeia și băiatul tău au acum mult mai multe șanse să scape.

Dar Canis nu i-a găsit nici la Jathrib și nici în orașele sau satele unde-l amăgea o informație sau alta. Însă energia îi revenise și nici o distanță și nici un risc nu i se păreau prea mari. Auzind că după căderea Masadei, toți apărătorii ei s-au sinucis și au rămas doar două femei și cinci copii, dori neapărat să cunoască supraviețuitorii, având convingerea că printre ei îi va găsi și pe cei căutați. Încercând să dea de urma celor scăpați de la Masada, își descoperi familia.

– Totul a mai fost și totul va mai fi, auzise de prea multe ori Canis, însă el nu era sensibil decât la propria-i viață, deoarece aceasta, știa, nu era decât una singură. Amintirile sale se opreau în punctul regăsirii alor săi. La bătrânețe, când un secretar s-a apucat să noteze memoriile dictate de moșul blajin și uituc, încă impresionant și la acea vârstă prin dimensiunile neobișnuite ale corpului, femeia atât de îndelung căutată, odată regăsită își pierde orice rol. Unde sunt plimbările nesfârșite prin Roma, discuțiile din cartierul librarilor sau priveliștile amurgului din grădinile lui Maecenas? Cel de Al Douăzeci și patrulea repeta doar ceea ce a mai povestit, încât nici nu mai poate fi dedus cum a revenit în capitala lumii.

Sunt două ipoteze în legătură cu modul în care a ajuns Canis la bătrânețe cavaler și cum a obținut vila unde a vegetat ultimii treizeci de ani de viață, unde au apărut „Memoriile” și unde, până la urmă, a și murit. Amândouă ipotezele pornesc totuși din scrierea lăsată: pe de o parte, amintind, în treacăt, poziția la care i s-a ridicat ambițiosul fiu, ar fi de presupus că acesta, pentru a-și făuri și un trecut pe măsură, ar fi avut grijă ca tatăl său să se bucure de o bătrânețe decentă. Dar, fiindcă, în realitate, Collatinus n-a spart nici el norii prin succese deosebite pe scara ierarhiilor, presupunerea cade.

A doua supoziție și-ar fi avut obârșia în relațiile dintre Canis și unii evrei cu influență, acceptați de împărații flavieni și capabili de a-și sprijini semenii dispuși a le primi ajutorul. Prin mama Celui de Al Douăzeci și cincilea, Canis cunoștea mai multe asemenea personaje, printre care pe Tiberius Alexander și pe Josephus Flavius. Acesta din urmă, viitorul istoric, înainte de a adopta și numele împăraților care-l protejau, fusese demult, foarte demult, comandantul unei răscoale antiromane în Galileea. Prins după căderea Jotapatei, a fost câteva zile legat cu același lanț cu Țipor. Dar, în vreme ce Josephus îi intră în grații lui Vespasian, făcându-i o prorocire măgulitoare, Țipor reuși să evadeze. Reuși să evadeze din nou! Reîntâlnindu-se, peste mulți ani, din cei doi n-a mai rămas urma zeloților ce se pregăteau să fie bătuți pe două cruci vecine. Istoricul avea în spatele său o operă, devenise bogat, se bucura oricând de acces în palatul imperial, lucru pentru care ai săi îl considerau trădător. Și, ca de obicei în asemenea cazuri, era tot timpul dispus să-i ajute pe cei ce-l respingeau, tocmai pentru a dovedi că acuzațiile nu sunt reale. Țipor, tot mai smochinit, însă la fel de energic, colinda lumea în calitate de emisar al Janhedrinului. În cazul lui, se potrivea perfect afirmația lui Heidegger că religia și filosofia sunt două lucruri cu totul diferite, Țipor rămânând același om de acțiune dintotdeauna. Poate că reîntâlnirea dintre cei doi nici n-a avut numai un rol sentimental. Oricum, atunci și-au adus aminte și de uriașul bărbat blond ce și-a căutat cu atâta devotament prin focul războiului femeia evreică și fiul. A doua ipoteză de reabilitare a lui Canis se leagă de strădaniile lui Josephus Flavius și ale lui Țipor.

Memoriile lui Canis sunt un fel de Odisee, o întoarcere la ai săi, cu remarca tristă că tocmai acest „acasă“ nu mai avea un loc stabil. Altfel, poate că ar fi trebuit comparată odiseea lui Canis cu întoarcerea Celor Zece Mii ai lui Xenophon. Sau cu câte alte cărți? Literatura de întoarcere a devenit tot mai rară… În evul mediu mai era des uzitat măcar motivul cavalerului ce-și căuta iubita pe tărâmuri misterioase. (Cu cât era mai ezoterică adorata, cu atât putea fi mai perfectă…) Apoi și acest subiect s-a devalorizat, rezistând cu pregnanță doar în basme. Să admitem că viața lui Canis a fost un basm? Memoriile nu o prezintă astfel. Cel de Al Douăzeci și patrulea n-a fost decât un om fidel credinței sale de a trăi simplu. Cât era lăsat în pace, totul a fost firesc, când i-au fost impuse restricții până și umilelor lui pretenții, a luptat să le înlăture și lucrul acesta i s-a părut atât de ciudat, încât i-a dictat la bătrânețe secretarului său niște memorii confuze și pline de anacronisme, mai mult ca sigur manevrate ulterior și de alții, memorii ce se opresc mereu la regăsirea familiei.

Cel ce și-a intitulat scrierea „Sub treisprezece cezari”¹ n-a trăit în realitate decât propriul său vis, atât de nepretențios.

A murit fericit la vârsta de optzeci și patru de ani: (re)devenise cavaler, se stinse în propria-i vilă, își regăsise familia, memoria îi oferea doar ce-și dorea el din cele ce s-au întâmplat sau ar fi putut să se întâmple și – ceea ce-l încânta cel mai mult – „a trăit sub treisprezece împărați“. („Ei au trecut, el a rămas…“)

Când ultimul dintre împărați i-a trimis un centurion cu ordinul de a se sinucide, nici măcar n-a sesizat vântul rece din prăpastia spre care era împins. El a mai trecut pe aproape, dar pe atunci stihia ar fi trebuit să sfâșâie straturi de viață. Amintirea străfulgeră ca un cuțit și dispăru la fel de brusc: omul tot trebuie să moară o dată, iar al treisprezecelea împărat și așa nu mai conta pentru Canis decât la număr…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.