CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Pricepând că relaţiile sale cu adevăratul stăpân al Palatului Bosci s-au sfârşit odată cu acea întrevedere total nereuşită, Al Şaptezeci şi şaptelea a trebuit să-şi facă alte planuri pentru singurul lucru ce-l interesa: puterea. Nu mai încăpea nici o îndoială că nu va mai obţine nimic de la ai săi, putând fi chiar fericit dacă nu va trage şi alte consecinţe de pe urma celor gândite în apropierea străbunicului.

Dota primită la căsătoria cu Francesca o tocase de mult şi alţi bani nici din averea soţiei ştia că nu va mai putea primi, mai ales că mama copiilor săi, deşi îi mai aparţinea în unele nopţi nebune, umilită, torturată, terorizată, bolnavă de nervi, prizonieră în casa ei, îi mai era consoartă doar de ochii lumii. Trebuia, deci, să plece de la cei 20.000 florini, suma aceea importantă care i-a fost dată pentru a intra cu aplomb în afaceri. Şi mai trebuia să plece cât de repede din Florenţa. Altă soluţie ar fi fost să se întoarcă la gândul de a deveni un condotier celebru, să-şi retragă banii şi să-şi facă o armată cu care, aşa cum s-a gândit mai demult, să se întoarcă victorios în Toscana, gând ce-i revenea cu obstinaţie ori de câte ori treburile nu-i mergeau suficient de bine ori nu păreau să se apropie destul de repede de ţinta finală. Numai că, între timp, a mai învăţat şi că soarta unui condotier depinde foarte mult de noroc şi că norocul nu stă nici o clipă în loc. Şi, chiar dacă ar fi fost de acord să trăiască şi numai o singură lună viaţa unui învingător absolut, după care n-avea decât să fie înghiţit de flăcările iadului, n-avea nici o certitudine că măcar luna aceea îi va fi dată. Aşa că reveni în Palatul Medici de pe Via Larga şi făcu aluzii directe că şi-ar putea retrage participaţiunea.

Era o perioadă când şi Medicii aveau mai mult ca oricând nevoie de bani. Războaiele necontenite puteau duce la consecinţe favorabile pentru lumea bancară, la fel cum, nu de puţine ori, distrugeau într-o singură oră ceea ce a fost clădit cu trudă şi sacrificii timp de generaţii. Cu toate că tatăl lor nu prea credea în talentele de conducător ale fiilor săi, Lorenzo şi Giuliano dăduseră de tineri dovadă că ştiu să manipuleze evenimentele în favoarea afacerilor proprii, chiar dacă nici chiar ei n-au fost scutiţi de răstimpuri de restrişte.

În A.D. 1472, Cosimo Medici era mort şi Piero, zis „Gutosul”, i-a urmat la conducerea familiei. În 1469 a murit şi el. Fiii, Lorenzo şi Giuliano, nu erau încă decât nişte juni ce duceau viaţa obişnuită a unor tineri nobili de vârsta lor. Lorenzo îşi făcea debutul cavaleresc cântând-o pe „muza” sa „Diana”, de fapt Lucrezia Donati. Pe când el avusese şaisprezece ani, ea fusese de optsprezece. Lucrezia era în pragul căsătoriei cu Niccolo Ardinghelli, iar Lorenzo a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Clarisa Orsini. Ceea ce nu a împiedicat defel continuarea platonicului demers public al lui Lorenzo faţă de Lucrezia. Moştenitorul imperiului Medici era cu 11 ani mai tânăr decât Al Şaptezeci şi şaptelea. Cum conducerile băncilor Medicilor erau încredinţate unor oameni de cea mai mare încredere, aceste funcţii au fost, de obicei, continuate dinastic. Totuşi, unii succesori nu erau nici pe departe la nivelul ascendenţilor lor. De pildă, după moartea directorului Pigello Portinari, fratele acestuia, Accerrito, s-a dovedit total neindicat pentru un post atât de mare. La fel şi în alte filiale. Cele din Veneţia, din Napoli ca şi cele din Franţa erau şi ele în mare primejdie, dependente de traseul politic al acelor locuri. La fel la Londra şi la Bruges. Chiar şi în lipsa unor mijloace de comunicare rapide, Lorenzo şi Giuliano, stăpânii unui imperiu fabulos, au putut să-şi coordoneze de la distanţă toate instituţiile. Mai târziu, datorită şi precipitării evenimentelor politice, ei vor afla destule despre isprăvile Marchizului Umberto în Franţa, însă infuzia de capital cu care venise descendentul Palatului Bosci era, în clipa aceea, mai mult decât necesară. Aceasta era situaţia imperiului bancar atunci când, colac peste pupăză, a apărut şi acel proaspăt fluşturatic marchiz cu pretenţiile şi ameninţările sale.

Aici trebuie făcută o precizare importantă. În memorabila scenă care urmează, Gianni Vengeri îl situează drept amfitrion pe Piero. Dar, în cazul acela, fie că episodul s-a petrecut mai devreme, fie că avem de a face cu unul dintre numeroasele anacronisme din relatarea cronicarului Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, un povestitor pentru care exactitatea datelor n-a jucat niciodată vreo importanţă. În cazul următoarei întâmplări, însă, această inexactitate ne spune că descrierea povestirii a fost făcută mult după ce ea a avut loc. Dacă a avut vreodată loc…

Puternic afectat de gută – boala familiei -, mintea lui Piero compensa neplăcerile fizice. Nici Lorenzo n-a avut alt remediu în faţa maladiei moştenite odată cu prestigiul şi averea. La sosirea Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea în Palatul Medici, nu numai fiul Nătăfleţului avea lecţia pregătită, ci şi gazda a ştiut cum să-l primească, luând la cunoştinţă, aparent surprinsă, spusele oaspetelui. Apoi, i-a cerut câteva zile pentru a analiza situaţia, rambursarea unei sume atât de mari neputându-se face pe loc. Între timp, l-a invitat pe Cavalerul Marchiz Umberto să participe la o serbare fastuoasă pe care „s-a întâmplat ca tocmai atunci s-o pregătească Giuliano”. Ba, mai mult, marchizului i se va oferi rolul de oaspete de onoare la acel eveniment.

Al Şaptezeci şi şaptelea putu constata, pentru prima oară cu adevărat, puterea banului şi consideră acea invitaţie drept o mare victorie personală. O beţie pe care nu a cunoscut-o niciodată până atunci i-a dezvăluit, cu acea ocazie, momentele cele mai ispititoare ale vieţii. Cavalerul Marchiz era în puterea vârstei, era bogat, era nobil, era puternic. Se afla, simţea el, la doar un pas de treptele abrupte ale scării succesului¹. Era sigur de itinerarul ce şi l-a hărăzit şi se purtă ca atare. Cu ocazia acelei petreceri gustă din toate ingredientele faimei. Şi nu uită să se uite spre cer, fiind sigur că mama îl vede şi este mândră de el.

Fără a o declara deschis, serbarea a fost organizată în cinstea primelor realizări în tratativele cu Sfântul Scaun privind comerţul cu alaun, tratative ce, puţin mai târziu, se vor finaliza într-un contract ce le va asigura Medicilor monopolul asupra acelui produs. Desigur, lucrurile nu erau încă parafate, însă totul arăta că se apropiau de un final mai mult decât favorabil. Aşa că, prilejul declarat al petrecerii era succesul într-o altă afacere, unul dintre primele succese în domeniu ale lui Giuliano. În grădina vilei Pandalini au fost ridicate mai multe corturi, iar pe gazon au fost întinse mesele cu bucate. Un mare număr de servitori a pregătit în amănunte fiecare colţ al peisajului, aşa că în mijlocul spaţiului a fost înălţată o scenă naturală pe o „stâncă înfricoşătoare”. Din fiecare colţ stânca oferea o altă privelişte: într-o parte se putea zări o cascadă abruptă, într-alta ruinele unei vile antice, iar dinspre clădire se lăsa admirată o scenă bucolică, unde fecioarele şi faunii îşi treceau vremea printre păuni uriaşi, capre de munte şi alte diferite animale nemaivăzute, majoritatea fiind plăsmuite din butaforiile cele mai fantastice şi aduse la viaţă de copiii aflaţi în interiorul acelor costume. Odată cu căderea întunericului, au început şi scamatoriile cu focul. Iar, peste toate, un grup de muzicanţi umplea atmosfera cu cântece cunoscute şi iubite de toată lumea – cu ceea ce am putea numi şlagărele vremii. O stare de dulce reverie îi copleşi pe oaspeţi în vreme ce se ospătau şi înainte de a se lăsa furaţi de nebunia simţurilor întărâtate de băutură şi de femeile îmbrăcate fiecare în cea mai frumoasă şi ispititoare costumaţie avută.

Grădina era suficient de mare pentru ca până la două sute de oaspeţi să se poată plimba lejer în ea, fără a se călca pe picioare. Tufişuri bine amplasate, filagorii şi ruine artificiale ofereau separeuri unde te puteai retrage fără a mai fi văzut de ceilalţi, iar aleile tocmai au început să fie ornamentate cu statui. Chiar şi o capelă se afla într-un colţ şi un preot era gata oricând să ofere asistenţă spirituală oricui i-ar fi cerut-o.

Pe lângă domesticii familiei Medici, la acel eveniment, la care au fost invitaţi nu numai oamenii puternici ai Toscanei, dar şi doi cardinali aflaţi în drum spre Bari, precum şi nobilii din suita care-i însoţea, au fost aduşi şi alţi servitori ai unor familii apropiate de clanul Medici. La care, adăugându-se trupele de muzicieni, cântăreţi, jongleri cu diferite obiecte, dar şi cu foc, saltimbanci de tot felul, acrobaţi, recitatori, uriaşa grădină fremăta de viaţă. La un moment-dat, fusese programată şi o luptă între câţiva spadasini de elită, însă, la sugestia tânărului Lorenzo, până la urmă s-a renunţat la ei². Încât, în seara convenită, în vila Pandalini s-au adunat peste patru sute de oameni³. Lumea a venit pe rând, iar drumul dinspre Florenţa părea să fie calea unui adevărat pelerinaj.

Cavalerul Marchiz a dorit să-şi respecte rangul, aşa că, deşi nestăpânit ca întotdeauna şi arzând de nerăbdare, şi-a făcut apariţia abia când soarele a început să apună. Şi, deşi şi-a pregătit în amănunte acea seară, odată ajuns, s-a lăsat iarăşi pradă impulsurilor. Doar vestimentaţia fără cusur, pe larg descrisă de Vengeri, mai trăda pregătirea de mai-nainte. Al Şaptezeci şi şaptelea a sosit călare, însoţit de doi paji în uniforma pe care a introdus-o pentru oamenii săi şi pe care ar fi vrut s-o impună şi servitorilor Palatului Bosci, doar că acolo n-a avut autoritatea s-o facă. Ajuns la vila Pandalini, a aşteptat să fie întâmpinat de gazde, s-a îmbrăţişat cu Lorenzo şi cu Giuliano şi, într-un semn teatral de prietenie, şi-a scos sabia şi preţiosul pumnal din aur cu mânerul ornamentat cu mari pietre roşii în orbitele ochilor capului de vultur. Arme preluate imediat de cei doi paji bine dresaţi. Apoi a venit să-l întâmpine chiar şi Piero şi, savurându-şi momentul de glorie, Cavalerul Marchiz a uitat cu totul comportamentul pregătit de acasă: după doar câteva minute, a început să fie tot mai interesat de nurii femeilor din jur. Şi, ca de obicei, s-a dovedit atât de eficient, încât ele, chiar de iniţial se opuneau, „nu ştiau după aceea cum de s-a întâmplat”.

Piero de Medici a gândit bine: s-a făcut târziu în noapte până să-şi aducă aminte tânărul filfizon de planurile pe care le-a pregătit de acasă, planuri istovite şi ele după toate câte i s-au petrecut în seara aceea fierbinte. Aşa că, retras într-o nişă iscusit ascunsă de un gard viu, pe fondul cântecelor şi sub ploaia de artificii, cu câte o cupă de vin dulce în faţă, cei doi, Piero şi fiul Nătăfleţului, au trecut la ceea ce îl interesa cu adevărat pe fiecare: pe gazdă să-l mai ducă o vreme cu zăhărelul pe tânăr, iar pe acesta, să obţină o poziţie decizională în marea afacere, o poziţie care să-i permită peste nu mult timp să se poată folosi de puterea imperiului bancar în conducerea lumii. Au vorbit, la început, despre nimic şi „Gutosul” nu putea decât să fie mulţumit de moleşeala ce părea să-l cuprindă tot mai mult pe preopinentul său. Doar că acesta, încă tânăr şi puternic, la fel ca la acea petrecere de pomină din Franţa, şi-a revenit brusc, parcă devenind subit alt om. Aşa că Piero trebui să-şi recunoască neliniştit că nu tratează cu un simplu fante fustangiu şi beţivan, ci cu cineva ce se trăda a fi ambiţia personificată. Iar ambiţia personificată este întotdeauna fanatică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.