CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (91)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Acesta era tânărul surprins de cutremurul izbucnit în Catedrala Santa Maria del Fiore, la sfârşitul slujbei de sâmbătă, 25 aprilie AD 1478, când Giuliano de Medici a căzut sub pumnalele complotiştilor..

A fost şi Leonardo implicat în conjuraţia Pazzi? A fost şi Al Şaptezeci şi optulea implicat? Cine a avut şi cine nu a avut rolul său în acel eveniment? Imediat după eşecul atentatului asupra lui Lorenzo şi timp de săptămâni mai târziu, represaliile au curs neîncetat în torente de sânge. Lorenzo s-a purtat asemenea cuceritorilor cetăţilor învinse: au fost executaţi toţi cei bănuiţi că ar fi avut şi cele mai mici relaţii cu asasinii lui Giuliano, fratele mai mic al lui Lorenzo, s-au confiscat averi, cei mai norocoşi au fost „doar” expulzaţi, lăsându-şi bunurile Florenţei. Iar Florenţa a trecut cu trup şi suflet alături de învingător. Mai ales faptul că numeroase averi remarcabile au putut fi astfel însuşite, a pus sub semnul întrebării vina reală a multor osândiţi.

Revenind la Cavalerul Marchiz Umberto, tatăl Celui de Al Şaptezeci şi optulea, executat o lună după eveniment, deşi vina sa pare dovedită conform scenariului descris în legătură cu viaţa sa, rămâne întrebarea: de ce a fost reţinut treizeci şi cinci de zile în arest, când majoritatea celor prinşi au fost executaţi imediat după nişte procese sumare? Intervenţii sau încercări de compromis nu s-au făcut pentru a fi salvat, iar el nici nu ar fi fost de acord cu aşa ceva, Al Şaptezeci şi şaptelea fiind convins până în ultimele sale clipe că va fi eliberat şi purtat în triumf. Dacă el n-a acţionat în tot răstimpul cât a fost întemniţat la Stinche, totuşi cum de nu s-a implicat Palatul Bosci în încercarea de a-l scoate de acolo? Scribul nu are cunoştinţă decât de cele câteva bileţele schimbate între Cavalerul Marchiz şi Palatul Medici, ceea, e drept, nu exclude că şi puternicele rude ale condamnatului să fi intervenit. Puternicele rude, dar, în special, bogatele rude. Rude care, cu toată diversitatea caracterelor, au avut întotdeauna un mare orgoliu al familiei. Logic ar fi fost ca amânarea execuţiei Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea să se fi datorat tocmai unui târg între cele două palate, mai ales că pentru Lorenzo da Medici era limpede că Umberto nu numai că n-ar fi fost capabil să organizeze o conjuraţie care a implicat atâtea personaje de cel mai înalt rang, dar nici n-ar fi putut păstra secretul, dacă nu i s-ar fi oferit lui rolul principal. Pe de altă parte, după cum reiese din bileţelele schimbate între prizonier şi Palatul da Medici, Umberto era dispus să mai ofere şi alte capete călăului, capetele unor persoane vinovate de participare la complot sau nu. Aşa ar fi fost logic să se fi întâmplat lucrurile, numai că, la fel ca de cele mai multe ori, istoria nu-şi urmează cursul decât după propria-i logică. De n-ar fi aşa, fiecare muritor suficient informat ar putea calcula dinainte ce o să se întâmple. Şi ce evenimente ar mai avea loc, dacă şi personajele dintr-o parte a eşichierului şi cele din cealaltă parte ar cunoaşte dinainte cum li s-ar sfârşi iniţiativele?

Ceea ce ştim este că, după treizeci şi cinci de zile de detenţie, Al Şaptezeci şi şaptelea a fost decapitat. Şi mai ştim de asemenea că, spre deosebire de ceilalţi osândiţi şi executaţi, nimeni nu s-a atins de averea Cavalerului Marchiz Umberto, deşi, în cazul său, familia de Medici avea toate motivele nu să confişte bunuri străine, ci pur şi simplu să-şi ia înapoi ceea ce acel exponent al Palatului Bosci le-a furat. Şi nimeni nu s-a atins nici de rudele lui. În tot acel răstimp, Bătrânul Sfinx a continuat să supravegheze Florenţa, Toscana şi lumea toată de la ferestrele sale.

Familia Cavalerului Marchiz n-a suferit repercusiuni din partea învingătorului în urma conjuraţiei Pazzi, nici măcar însemnele heraldice pe care Umberto a apucat să le pună deasupra intrării principale a Palatului Bosci n-au fost date jos. Familia Cavalerului Marchiz n-a suferit repercusiuni din partea învingătorului în urma conjuraţiei Pazzi, dar anul acela a fost un an nefast şi pentru misterioasa familie: Al Şaptezeci şi cincilea, Înţeleptul¹, a murit deja cu doi ani mai devreme, Al Şaptezeci şi şaselea, Nătăfleţul, tatăl osânditului Umberto, a murit în acelaşi an şi chiar şi Al Şaptezeci şi patrulea, Omul din fereastră, Sfinxul din Florenţa, apariţia aceea care părea că ar fi venit din veşnicie pentru a se păstra pe sine şi lumea în veşnicie, chiar şi Al Şaptezeci şi patrulea s-a stins câteva săptămâni mai târziu². Pentru prima oară, de la sosirea la Florenţa a Omului din fereastră, Palatul Bosci dădea semne de slăbiciune. Se părea că, după aproape trei sferturi de veac de glorie, mister şi belşug, şi acea familie se va prăbuşi. Şi, totuşi, nu! Cel ce va mai aduce o ultimă aură de belşug peste grandioasa clădire va fi Al şaptezeci şi optulea.

La sfârşitul acelui an plin de decese, fiul osânditului Cavaler Marchiz Umberto nu numai că n-a fugit din Florenţa, asemenea rudelor celorlalţi condamnaţi, dar s-a grăbit să revină în Palatul Bosci imediat ce a aflat că şi teribilul sfinx se afla pe patul de moarte. N-a apucat să ajungă la înmormântare, însă a preluat imediat frâiele familiei în calitate de unic moştenitor. Avea 18 ani şi nu s-a mirat nimeni. Nici fraţii da Medici n-au fost mult mai bătrâni la moartea tatălui lor. Lorenzo a avut 20 de ani, iar Giuliano a fost chiar şi mai tânăr decât Recuperatorul, atunci când a murit Piero da Medici, „Gutosul”.

Noul stăpân al Palatului Bosci a impus Florenţei prin curajul de a se fi întors acasă, când rănile născute din conjuraţia Pazzi mai sângerau şi s-a impus personalului, devenit acum în slujba sa, prin disciplina dictatorială pe care a instaurat-o din prima clipă. Până atunci, servitori şi rude se supuneau unui canon în vigoare parcă de când lumea, fiecăruia i se fixa de la început locul şi nimeni nu ajungea să-şi pună alternative la situaţia dată. De aceea nici n-au existat vreodată ecouri venite din interiorul clădirii ale unor evenimente deosebite petrecute acolo. Din discreţia totală impusă, s-a crezut; pentru că nici nu s-a petrecut în Palat, vreme de aproape trei sferturi de veac, vreun lucru ieşit din disciplina locului. Câtă vreme duhul Omului din fereastră a plutit peste clădire, nimeni nu s-a gândit să-l contrarieze. Nimeni dintre locatari, în afară de chiar urmaşii Sfinxului. Pentru că doar fiul său, episcopul socotit cel mai înţelept om al timpului, i-a îndeplinit aşteptările. Nepotul n-a fost decât un introvertit, un nătăfleţ incapabil să poată măcar spera că va putea conduce vreodată familia, iar strănepotul, Cavalerul Marchiz, a ajuns până acolo încât a fost chiar ispitit să-şi arunce binefăcătorul pe fereastră. Despre Al Şaptezeci şi optulea, după toate năzdrăvăniile săvârşite în copilărie, lumea a început să-şi modifice părerea. Sfinxul se pare că nu.

A fost cu adevărat perioada când, în primele zile de la revenirea lui acasă, oamenii, obosiţi de evenimentele tragice ce se succedau parcă într-un şir fără de sfârşit, l-au primit ca pe o ultimă speranţă. Dar a fost o perioadă scurtă aceea. Dacă Sfinxul într-adevăr n-a crezut în schimbarea în bine a celui ce era nepotul nepotului său, în curând şi celelalte rude şi neamuri au trebuit să-i dea dreptate. Dar cine să mai cuteze în clipele acelea să se opună cu voce tare noului stăpân? Pe de altă parte, tânărul avea să aducă mereu noi şi noi averi în acasă şi nici nu se zgârcea cu personalul, atunci când şi-l ştia devotat, aşa că din punct de vedere material locuitorii Palatului Bosci au dus-o foarte bine, chiar şi atunci când restul Florenţei şi Toscanei trecea prin vremuri de restrişte.

Prima măsură care a produs o vie neplăcere a fost faptul că acesta a restructurat întreaga distribuţie a locatarilor după modelul preconizat în palatul Ducelui Federico de la Urbino. Astfel, rude şi servitori s-au văzut ierarhizaţi pe diferite nivele, lucru care, cel puţin la început, s-a dovedit total contraproductiv, servitorii trebuind să parcurgă distanţe întinse şi să urce scări multe pentru a putea răspunde prompt solicitărilor. Pe de altă parte, multă lume şi-a pierdut tabieturile orânduite în anii lungi petrecuţi în acelaşi decor, având aceeaşi perspectivă de la fereastră, fiind obişnuiţi cu aceleaşi mobile. Cui să te plângi? Noul stăpân s-a arătat inflexibil şi a cerut să nu mai fie interpelat, orice mesaj primindu-l doar prin intermediul majordomului. Ierarhia a devenit şi mai neplăcută, atunci când a organizat un corp de funcţionari, unul de servitori superiori şi altul de servitori inferiori, stabilind porţii de mâncare diferenţiate, precum şi hainele pe care le avea de primit fiecare. Când au aflat de noile salarii, doi servitori nou veniţi au hotărât să părăsească Palatul Bosci. Au fost găsiţi morţi. O spălătoreasă a încercat să plece şi ea, dar din cu totul alt motiv: a rămas însărcinată şi nu voia să se ştie. A avut aceeaşi soartă ca şi cei doi demisionari. A treia lovitură a venit atunci când Al Şaptezeci şi optulea a decretat că nimeni nu mai avea voie să iasă pe poarta clădirii decât cu învoirea expresă a majordomului. Armata de servitori, dar şi diferitele rude (cărora şi lor le era adresată noua hotărâre) s-au simţit asemenea unor deţinuţi. Unii, mai toţi tinerii, aveau iubiţi sau iubite, alţii rude de întreţinut, nimeni n-a conceput să respecte un asemenea tratament. Şi, totuşi, el s-a impus. Nici măcar plângerile la autorităţile cetăţii nu au ajutat pe nimeni. Cine încălca noua rânduială o făcea pe riscul său. Care s-a dovedit a fi foarte mare.

De ce a introdus teroarea noul stăpân al Palatului Bosci? Dar, mai ales, a fost aceasta cu adevărat o teroare? În spiritul gândirii scribului din secolul al XXI-lea, regimul impus de Al Şaptezeci şi optulea poate fi numit tiranic. Însă pentru contemporanii fiului Cavalerului Marchiz Umberto, disconfortul născut din surpriza neaşteptată a cerinţelor unei astfel de administrare a vieţii a fost iniţial resimţită cu mare neplăcere mai mult pentru că, până atunci, toţi locatarii clădirii, de respectau întocmai regulile impuse încă de Omul din fereastră, îşi putea vedea fiecare de viaţa-i privată. Şi până atunci, regulile erau la fel de imperative, însă mult mai puţine şi referindu-se doar la disciplina din interiorul comunităţii. Reguli ce s-au dovedit suficiente atât pentru a păstra aura de mister a Palatului Bosci, cât şi ca populaţia numeroasă dintre zidurile clădirii să nu se calce pe picioare. Al Şaptezeci şi optulea, în schimb, a închis cu totul porţile, făcând din masiva clădire un fel de fortăreaţă aflată tot timpul în stare de asediu. Sigur, alternativa că în celelalte palate bogate, personalul şi rudele duceau o viaţă mult mai slobodă năştea suferinţă. Pe de altă parte, însă, nimeni nu s-a putut plânge că noul stăpân n-ar fi răsplătit acele frustrări: fiecare locatar, în funcţie de locul ocupat în ierarhie, îşi primea punctual şi întocmai drepturile promise, aşa că, din punct de vedere material. nimeni nu avea de ce se plânge: de la venirea Celui de Al Şaptezeci şi optulea, porţile de mâncare erau pe săturate, hainele erau suficiente şi de calitate mai bună, munca mai bine orânduită. Când cineva dorea să se căsătorească, de obţinea aprobarea din partea stăpânului, îşi aducea perechea între zidurile palatului, primea o slujbă şi pentru aceea (acela) şi o dotă corespunzătoare locului din ierarhie. Mai mult, toastă lumea avea acces la biblioteca înfiinţată încă de Nătăfleţ³ într-o clădirea vecină, devenită acum aripă a Palatului Bosci, fiind legată de acesta printr-un coridor închis şi împrejmuită cu zidul înalt extins în latura de sud a curţilor. Desigur că marea majoritate a oamenilor din acea comunitate nu ştiau carte, dar stăpânul a înfiinţat o şcoală pentru copii şi a organizat ceea ce astăzi am putea numi „club” pentru adulţi. Acolo femeile se puteau ocupa de broderii şi de cusături, unul dintre bibliotecari le citea doritorilor în fiecare seară pasaje din cărţile sfinte, dar şi din texte laice, iar bărbaţii se întreţineau la jocuri de cărţi ori zaruri. De asemenea, alături de bibliotecă au fost amenajate câteva ateliere de recondiţionat cărţi şi de reparat picturi, covoare, sculpturi şi alte opere de artă, iar o parte dintre copii şi tineri au fost instruiţi să poată să se ocupe cu asemenea îndeletniciri. Tot atunci, capela a fost extinsă pentru a putea primi cât mai mulţi credincioşi, nemaifiind dedicată exclusiv familiei proprietarului. Au apărut şi terenuri pentru exerciţii în aer liber, iar într-una din curţile laterale s-a amenajat o piaţă de unde fiecare putea să se administreze după plac şi după posibilităţi. Mai mult chiar decât înainte, Palatul Bosci a devenit cetate în cetate. Şi nimeni, nici familiile rivale din împrejurimi, nici alte interese exterioare n-au reuşit să tulbure acel univers, încât şi cei ce s-au arătat iniţial atât de deranjaţi au trebuit să recunoască deschis că trăiau într-o oază de siguranţă, fără griji în mijlocul unei lumi dezlănţuite. Şi cum de jur împrejurul zidurilor Palatului Bosci arbitrariul şi imprevizibilul se ţineau lanţ, locul din interior devenise un fel de rai pe pământ: un rai cu reguli precise, în care stabilitatea nu era dirijată decât de Voinţa Domnului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.