Cochilia  (21)- revizuită după treizeci de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

5. ROBINSON CRUSOE, VOLUMUL DOI

Robinson Diamant stă pe insula sa; Vineri, devenit un adevărat european, se ocupă cu treburile administrației domeniului; canibalii s-au lăsat și ei convertiți pentru alt mod de hrană și pentru alt mod de viață și lucrează acum într-o fabrică de unelte agricole deschisă nu demult; în zare nu se zărește nici un vapor venit să-l ducă pe Robinson Diamant înapoi în țările de unde a venit. Se zvonește că acele țări nici nu mai există, e adevărat, câteodată, foarte rar, la întretăierea orizontului cu imaginația, se pot observa, pentru câteva ore, pânze de corăbii. Uneori acele pânze ar putea fi pânzele unor ambarcațiuni adevărate. Pentru Robinson Diamant n-ar fi nici o problemă tehnică să semnalizeze spre acele plăsmuiri, dispune de oglinzi uriașe, oamenii săi au învățat să le mânuiască, dacă acele corăbii n-ar veni din plăsmuire, n-ar avea cum să nu răspundă mai devreme sau mai târziu. Un căpitan ar avea răgazul de a face un scurt popas pentru a vizita insula, pentru a o cuceri, lăsîndu-1 pe Vineri drept guvernator și ducându-1 pe Sir Robinson Diamant acasă. Dar, după ce entuziasmul primului gând a trecut, Sir Robinson Diamant se întreba tot mai derutat de rostul unei posibile „salvări”. Aici cunoaște fiecare colț de stâncă, fiecare băștinaș, fiecare privațiune, fiecare rozător de câmp, fiecare capcană; acasă, lucrurile n-au avut cum să se schimbe în fond, ele nu și-au urmat decât cursul și, probabil, în atâția ani s-au mai înlocuit doar personajele. Cu alte personaje la fel. Pe urmă, ce rost ar avea să părăsească pământul ferm, unde se afla, cu un altul, trebuind, însă, între timp, să mai facă o călătorie atât de primejdioasă. La ceva mai bun ca aici nu se mai putea aștepta niciunde. Și nici la ceva mai prost. De ce să plece? Ingeniozitatea lui, spiritul lui practic, și întâmplarea l-au învățat (făcându-l să reușească) să aducă unele îmbunătățiri. Putea spune că a împins civilizația cu un milimetru înainte. Stând singur și uitându-se la cer din hamacul său (perfecționat la indicațiile lui), Robinson Diamant își petrece serile nesfârșite numărând stelele. Era singura preocupare căreia îi mai vedea cât de cât rostul.

Din ritmul trepidant al primului volum n-a mai rămas nici urmă. Acum acțiunea trenează, faptele eroului sunt descumpănite, cum descumpănit este Niky însuși. Robinson Diamant coboară din hamac, se duce la marginea mării, se așază pe o stâncă și-și pune marile întrebări. Apoi se scoală obosit de pe stâncă și se întoarce la hamac pentru a număra mai departe stelelele. Nici situația lor nu pare să se schimbe. Cât timp poate s-o mai țină așa? Sigur, se mai întâmplă și alte lucruri în carte, ziua eroul se mai deplasează la fabrica de unelte agricole pentru a vedea cum se desfășoară procesul tehnologic, se mai ceartă cu unii muncitori care manifestă tendințe de a se reîntoarce la canibalism, inspectează calitatea și cantitatea peștelui prins de pescari, pune la punct ultimele amănunte în vederea deschiderii fabricii de ars lutul, împarte rațiile de nuci de cocos. Dacă n-ar fi serile lungi din hamac și drumurile de pe stânca de la malul mării, totul s-ar transforma într-un simplu reportaj despre viața întreprinderilor Robinson Diamant. Sigur, patronul ar avea un rol mare, dar cu totul și cu totul plictisitor atât pentru el, cât și pentru cititor, cel mult cel de al treilea muncitor de la atelierul de cărămidă a șantierului viitoarei fabrici de lut ars ar putea susține intriga, acela încercând în fel și chip, trecând peste cadavre, să ajungă șeful secției.

6. CORĂBIILE NEGRE

Și, iată, lipsa de imaginație a autorului, care, să recunoaștem, nu este în nici un caz un Daniel Defoe, se dovedește din nou inferioară realității. De fapt, nu lipsa lui de imaginație este inferioară celei a lui Dumnezeu, ci curajul de a crede în ea. Demiurgul, în vreme ce ordonează evenimentele, se joacă învârtind caleidoscopul. Pietricelele se recompun în fel și chip, însă, după un timp, destul de lung spre a fi uitat, se repetă și poziția lor. Și se tot repetă. Scriitorul n-are acest curaj: tot întrebându-se dacă e credibilă cutare întâmplare, ea dispare încă înainte ca el s-o fi așezat în pagină. Tot căutând o continuare demnă de a fi relatată, autorul s-a afundat mereu mai adânc în tabieturile personajului și, cum obiceiurile acestuia n-au devenit și obiceiurile cititorului, povestirea risca să se reverse în cea mai enormă plictiseală posibilă.

Niky Diamant era încă și pe vremea aceea tot conferențiar (cu delegație), șef de clinică, șef de catedră (interimar) și cea mai importantă personalitate din Piatra Arsă, o comună suburbană a marelui oraș. Rori murise de mult, nu mai era cine să-i hrănească ambițiile de a schimba delegația în titulatură. Păcat, foarte păcat! Ar fi fost o direcție în care șuvoiul tuturor energiilor Doctorului ar fi putut curge mult și bine! Măcar conștientizând un sens. Cine ar fi avut, pe vremea aceea, curajul să meargă sus, sus de tot, spre a obține semnăturile de rigoare? Șansele lui Niky erau tocmai acestea: că a prins un loc în rând pe vremea cât se mai putea pătrunde în coloană. Șirul se subția de la sine, unii mai mureau, alții mai uitau să se întoarcă din străinătate, cine rămânea aliniat, chiar dacă nu avansa nici cu un centimetru, se găsea tot mai în față: nu mai erai al douăzecilea fiindcă al doilea, al treilea, al optulea și al șaisprezecelea dăduseră în mod reglementar ortul popii, iar al cincilea, al șaselea, al șaptesprezecelea și al nouăsprezecelea lucrau în Statele Unite, în Germania Federală sau cine știe unde. Mai erai al douăzecilea? Doar pe schemă. Trăgând linie și adunând, vedeai că, dispărând opt, te aflai deja pe poziția unsprezece. Da, a unsprezecea și nu a douăsprezecea, întrucât al treisprezecelea pur și simplu nici n-a existat. Despre ăsta e mai bine să nu amintim… Dânsul nu mai e, a dispărut și gata: nici nu știe cineva să fi fugit, nici nu s-a anunțat că ar fi murit. Al treisprezecelea n-a existat! Dar nici măcar asta n-o spuneai, sau dacă o, făceai totuși, pronunțai cuvintele în șoaptă și doar lângă un aparat de radio în funcțiune… Din al douăzecilea în al unsprezecelea, fără ca tu să faci nimic pentru asta nu e rău deloc! Iar cifra douăzeci n-am folosit-o decât din motive strict de demonstrație: doctorul Diamant nici vorbă să se fi aflat atât de în urmă, el se găsea mult mai în față, he, he, cei doi-trei interpuși ce-i mai stăteau în cale nu mai puteau să-i acopere priveliștea. (Însă nu este adevărat că nu trebuia să faci nimic spre a te pomeni cu un număr de ordine mai mic: trebuia să reziști. Să-ți sapi tranșee și, îngropându-te până la brâu și devenind surd și mut, să rămâi pe loc. Să nu auzi mirarea celor din jur că te-ai întors de la Heidelberg sau de la Viena, să nu te lași înduplecat de cei ce-ți spun că ești un monstru de egoism, tu care ai putea câștiga atât și atât dincolo și care, refuzând să fugi, să pleci, îi iei familiei – copiilor! – orice șansă; apoi să nu te murdărești așa de tare încât să fi extras cu penseta din șir și plasat undeva în fața dricului, printre băieții cu prapurii sau chiar printre preoți; să nu-ți pierzi cumpătul și să mori de scârbă, frig sau imprudență. Nu, de făcut trebuie să faci destule, dar, e adevărat, parcă dacă te agiți mai puțin, mai departe ajungi!).

Da, însă Niky a ratat și acest filon al intrigii: el nu mai avea ambiții administrative ca pe vremea cât îl mai împingea din spate Rori, nici măcar nu mai știa al câtelea se afla în coloană, nu se mai agita fiindcă nimeni nu mai îndrăznea să semneze nimic, fiindcă în curând n-o să mai existe altceva decât improvizații, doar posturi ocupate cu delegație, orice șansă naturală și logică era închisă. Asta nu-1 mai interesa și viața i se desfășura în limitele normalului doar în răstimpul cât se afla în Piatra Arsă. La institut, la clinică, la conferințe nu mai făcea decât strictul necesar și apucă să observe, cu bucurie, că până și acest „strict necesar“ se putea restrânge, mai apărînd, mereu un al optzeci și optulea și un al două sute treizeci și unulea, abia așteptând să rezolve ei „strictul necesar”, ceea ce-i făcea să crească în proprii lor ochi și să se achite cât de cât onorabil de sarcini. (Reperele sigure deveniseră de tipul doctor Păruș, automatele aflate mereu în funcțiune. Dar acestea nu puteau constitui idealuri în viață. Nu pentru Niky. Ele nu erau decât niște aparate perfecte ce nu se uzau niciodată.) Acasă, la Piatra Arsă, printre semiorășeni și semiintelectuali, Doctorul se simțea cu mult mai important: aici îl cunoștea și ultima babă, convinsă că atunci când o va mânca iarăși ciuperca aia blestemată ce-i tot apărea din când în când, Doctorul o va face bine, la fel ca pe moșul din vecini, pe care l-a dus cu propria-i mașină la un aparat complicat, unde-ți vezi mațele ca la televizor, sau ca pe ginerele verișoarei, vindecat de stomac, după ce, ani de zile, alți medici nu l-au purtat decât pe drumuri. Da, la Piatra Arsă, în „insula cu confort”, toți băștinașii făceau o mică reverență în fața lui Robinson Diamant, în vreme ce în oraș,, la chioșcul de ziare sau în stația de autobuz, din toată îmbulzeala, dacă îl recunoștea un singur individ, pentru ceilalți nu reprezenta decât o figură cu totul și cu totul indiferentă. Și ce subiect de roman mai e și ăsta?

Doar că în vreme ce autorul se aștepta la promisa revoltă a celui de al treilea muncitor, ca unică soluție de a mai stoarce ceva din această materie amorfă, în larg, în locul corăbiilor obișnuite, și-au făcut apariția câteva pânze negre. La început, nu le-a dat nimeni mare importanță, pe urmă, însă, zvonurile au început să ia o turnură tot mai amenințătoare. Piatră Arsă fusese colectivizată, pe vremuri, la fel ca toate comunele din jur, ulterior, fiind aproape de oraș și, nefăcând încă parte din acesta, o multime de oameni și-au clădit acolo case, cât s-a mai putut nefiind încă necesar să ai pentru „insula cu confort” nevoie de imposibilul – de obținut buletin de municipiu. Într-o a treia fază, Piatra Arsă a devenit „comună suburbană” și se procura la fel de greu actul de identitate și acolo ca și în centrul cetății din care a devenit și ea parte. În tot acest timp, populația localității s-a înmulțit de la 2528 de locuitori, câți a numărat în 1952, la 7218. E drept, marea majoritate a celor apți de muncă lucrau în oraș. Dar naveta era ușoară, distanța nefiind decât de șapte kilometri. „La nevoie, spuneau oamenii, calea asta poate fi făcută și pe jos”, însă ei nu-și dădeau încă seama cât de exact au anticipat evenimentele.

Primul tunet, trecut aproape neobservat, fu acela când primarul, numit din alt județ, anunță oamenii că „Piatra Arsă s-a întins ca o plăcintă și că a mâncat zeci și zeci de hectare tocmai bune pentru culturi intensive cu recolte record. Drept urmare, a continuat primarul, perimetrul comunei va trebui reconsiderat, astfel încât să fie redate agriculturii cât mai multe pământuri”.

O vreme nu s-a mai întâmplat nimic și localnicii nu s-au obosit nici măcar să comenteze acele vorbe lipsite de noimă. După un an, primarul a fost înlocuit cu o primăriță, venită și ea tot din alt județ, numai că, aproximativ în aceeași vreme, au sosit și niște echipe de topografi. Aceștia apăreau, făceau măsurători, dispăreau, se mai iveau peste câteva săptămâni. Cel mult copiii îi luau în seamă, mai ales fiindcă unul dintre ei avea mereu de vânzare gumă de mestecat străină.

Dar toate astea se derulau atât de încet și de pașnic că te obișnuiai cu străinii și nu percepeai nici o amenințare. Zvonul cum că o parte din case vor fi demolate era prea aiurit spre a-1 crede cu adevărat cineva. Prima oară se vorbise despre aceasta încă înainte de a muri bătrânul Colțea și Niky parcă-parcă își amintea că unul dintre motivele tărăgănării hârțoagelor era ceva în legătură cu o „zonă sistematizabilă” sau „în curs de sistematizare”, dar însuși faptul că până la urmă Stanciu a știut să treacă și peste acel hop, dovedea cât de neserioasă era amenințarea… Oamenii cred ceea ce vor să creadă: păi, dacă un om ca Doctorul s-a mutat la Piatra Arsă, el putând, desigur, să-și aleagă orice loc din țară, atunci n-o fi fost el nebun să vină într-o localitate ce va fi rasă de pe suprafața pământului! Pentru că, asemenea oricărei tâmpenii, aceasta nu este deplină decât atunci când se umflă până la limitele ei cele mai mari – înainte de a plesni. Primărița i-a amenințat că, în urma măsurătorilor făcute și pe baza unor indicații precise, s-a renunțat la restrângerea perimetrului locuibil la Piatra Arsă și s-a hotărât… DESFIINȚAREA ÎNTREGII LOCALITĂȚI! Păi, sigur, râdeau oamenii, ea se va face primăriță în Moldova sau în Oltenia, ei ce-i pasă… Cine să ia așa ceva în serios? Dimpotrivă, unii mai adăugau câte un acaret la casa unde locuiau, alții ridicau un etaj, toți își cultivau grădinile ca înainte, iar cei mai întreprinzători își construiau sere. Când mai apărea câte o mașină neagră în fața primăriei și se mai răspândea un zvon, câte un localnic mai fricos își făcea de lucru la Casa Colțea, găsea un pretext și-l întreba pe Doctor, ca să se liniștească.

Numai că Diamant nu voia să știe de această poveste. Pisălogii erau amabil liniștiți, însă își dădeau seama și ei că Doctorului subiectul îi pică rău. Nu, nici el nu voia să creadă ceea ce se tot vorbea și, pentru a se liniști, se interesa, la rândul său, la câte un șefuleț nimerit să-i fie pacient. Primele răspunsuri au fost cu totul liniștitoare: nu se punea problema „sistematizării” localităților atât de apropiate de centru, venise răspunsul unui secretar de la județ, a cărei soție suferea de hipertiroidism, deocamdată nu este vorba decât despre acele mici localități, cătune în special, aflate în afara drumurilor de acces și depopulate în urma decesului bătrânilor și a migrării tinerilor la oraș. La ce să mai ții structuri administrative pentru patru-cinci familii? Fiecare om crede ceea ce dorește să creadă: un răspuns mai mulțumitor zău dacă putea primi Diamant și transmițându-1 și oamenilor, faima Doctorului crescu și mai mult, el devenind apostolul unei vești atât de bune.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.