În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020.
Nu, Niky nu mai voia să audă nimic. își astupă urechile și o privi. Era ea și parcă nu mai era ea. Devenise, la fel ca altădată ,,Cleo“ sau „Aristița”, acum „Sorata Rosapelli“. Îngenunchiase și fața îi trăda o infinită suferință, dar și o infinită satisfacție. Doctorul simțea că e cuprins de frisoane. Nimeni nu poate juca în felul acesta un rol: fata a înnebunit. De când era nebună? Stătu așa și o privi, iar ea povestea într-una și nu era nevoie s-o asculte pentru a înțelege de pe mimica ei tot ce spunea. Când își luă palmele de la urechi, o mai auzi spunînd:
„Când ea, în sfârșit, a murit, răufăcătorii au fost urcați pe o galeră care s-a scufundat câteva zile mai târziu. Puțin timp după aceea, a murit și cardinalul. Se șoptea că s-ar fi sinucis. în cărțile de istorie se minte că l-ar fi otrăvit vărul său, Alessandro de Medici.”
Niky se apropie de ea și încercă s-o mângâie, s-o liniștească, s-o scoată din transă. Răceala ei de altădată se accentuase, părea înghețată. Doar ochii, ieșiți din orbite, frigeau. Doctorului îi fu frică s-o tragă spre el, spre a nu o speria iarăși, făcând-o să fugă din încăpere. Dar ea era în alt secol: nu contenea să repete tot ceea ce a mai spus,
„Știi ce i-au făcut la <nuntă> Soratei Rosapelli? Imaginația oamenilor nu are limite. Eu țin minte tot. Știi ce i-au făcut? Dar ea a suferit de o mie de ori mai puțin decât cardinalul, toate chinurile ei au trecut în el. Știi ce i-au făcut?”
Nu, Niky nu mai voia să știe nimic. Probabil că totuși băuse, poate că băuse fără să-și dea seama, poate că băuse prea mult, după ce a închinat toată ziua cu sătenii. I se făcu rău, îi dădu drumul și fugi în baie. Stătu acolo o veșnicie. Când reveni în sala mare, ea dispăruse. Se reașeză la masă, dar acum chiar că nu mai era în stare să se atingă de pahar. În casa aceea uriașă era o liniște de mormânt. Acum ar fi fost fericit dacă ar fi sunat telefonul sau soneria de la poartă, rupând astfel blestemul, însă liniștea a rămas intactă ,,Ca un lințoliu”.
Când începu să se întrebe dacă tot ce a trăit în orele acelea s-a întâmplat aievea sau nu, percepu din nou prezența ei. În afara foșnetului rochiei, auzi iarăși zgomotul acela pe care nu-1 putuse încă identifica. Stătu o vreme nemișcat, dar nu mai reuși s-o aștepte ca altădată. Ieși și o căută. Nu era în odaia ei. Prezența nebuniei ei penetra zidurile. Acum venea din curte. O văzu de la geam: albă, iar zgomotul necunoscut era produs de lanțurile cu care-și prinsese mâinile și picioarele și care zdrăngăneau pe dalele de piatră ale potecii.
Între timp, ninsese, iar albul fu înghițit de alb.
15. URMELE EXPLOZIEI SAU CUM A DEVENIT DOCTORUL DIAMANT OM
Noaptea aceea avu darul de a mai schimba o dată viața Doctorului. Internarea Domnișoarei la spital n-a putut trece neobservată, însă nimeni din Piatra Arsă n-a acceptat vreodată că nepoata lui Colțea ar fi pensionara unui ospiciu. Pentru toată lumea, fata nu era decât istovită de prea multă muncă intelectuală, epuizată de prea multele cunoștințe asimilate. Domnișoara nu numai că nu era nebună, ea suferea, în accepțiunea vecinilor, de o boală nobilă, de un surmenaj al celor aleși. Iar faptul că nu s-a întors acasă nu excludea posibilitatea că va reveni într-o bună zi. Pe urmă, cineva a zvonit că e plecată în străinătate și Doctorul n-a dezmințit ferm că ar fi fost altfel. (Mai târziu, după evenimentele din decembrie ’89, s-a spus, o vreme, că ar fi fost arestată pentru activitatea ei anticomunistă, însă și această variantă s-a stins la fel de repede pe cum a apărut.) Nepoata lui Colțea continua să facă parte din viața Pietrei Arse, unii pretindeau chiar că ar fi zărit-o, într-o seară, venind acasă, iar din sursa a doua, se pomenea și despre persoane ce ar fi schimbat, în scurtele ei vizite, câteva vorbe cu ea. Doctorul nici nu afirma, nici nu infirma. Da, chiar dacă lipsea deocamdată, nepoata lui Colțea continua să facă parte din viața Pietrei Arse.
Dar Doctorul se schimbase. Începuse să încărunțească, devenise și mai distant, la fel de corect, de săritor cu oamenii însă, în rest, inabordabil. Despre Domnișoara nu dădea nici un fel de relații, însă accepta, cu un licăr de recunoștință, orice sugestie. Nu dezminți nici măcar zvonul că nepoata lui Colțea s-ar fi măritat între timp și că s-ar fi mutat la soțul ei. Când era întrebat direct despre ea, răspundea cu un „Bine, mulțumesc, foarte bine!“ și trecea mai departe.
Însă Diamant trebuia să-și reia și propriul destin. Primul lucru fu fuga. Simțea că trebuie să dispară din locul acela cât mai repede, că trebuie să caute un alt orizont, de vrea să nu înnebunească și el. Încă a doua zi, după ce reuși s-o interneze, se mută la clinică. Venea acasă doar pentru a-și schimba hainele sau pentru a lua o carte ori un alt lucru strict necesar. Reluă lucrarea despre timus și onora cu recunoștință orice solicitare ar fi venit. Din orice parte. Chiar și când revenea pentru câteva ore la Piatra Arsă, avea grijă să întâlnească oameni cât mai mulți spre a afla dacă nu este nevoie de un medic în vreuna din familiile acelei localități rămase și fără dispensar. Și, într-adevăr, oricât de ocupat era Domnu’ Doctor, că nici nu mai apuca săracul să doarmă, el era prezent oriunde și ori de câte ori era nevoie de el. În felul acesta încerca să se vindece de el însuși.
Până și Inka-kakadu se mută în cabinetul șefului la clinică. Acolo măcar își primea zilnic porția de mei.
Peste câteva zile, sosi și ședința de numire a medicului coordonator al clinicii. Bineînțeles că doctorul Diamant nu s-a agitat atât de pomană, nu întâmplător s-a mutat aproape cu totul în ceea ce și-a impus să cucerească asemenea unei cetăți, numai că și arivismul ar trebui să aibă o limită! E drept că Diamant fu reconfirmat oficial, dar… cu delegație. Nici tovarășul Stroe n-a putut face mai mult: doctorul Diamant nu era nici măcar conferențiar. Păi, nu s-a mai promovat de ani de zile în gradele universitare. Cum nu? Dar tovarășul profesor Alexa? (Tovarășul profesor Alexa era decan la politehnică și cu doi ani în urmă se strecurase cu un lot infim, atunci când s-a încercat ultima oară să se obțină semnătura To’a’ă’șei. Tovarășul Alexa era cumnatul șefului Inspectoratului de Interne și soțul tovarășei secretar Alexa, singura femeie secretar de la județ, supraviețuind acolo de peste zece ani.) Păi, el, Diamant, nu se poate compara cu tovarășul Alexa.
– Nu fiți modest, interpretă în felul lui tovarășul Stroe remarca, nu fiți modest, că aveți și dumneavoastră merite incontestabile. Iar ele se cunosc unde trebuie! De asta nu trebuie să aveți nicio grijă!
Așa că, în privința clinicii, totul fusese aranjat. Dar la Institut? Ei, acolo lucrurile au luat o întorsătură de-a dreptul dramatică. Profesorul Pavlovici nu mai intra în discuție, însă se ivise de la Timișoara un lector Bulzan. Și ăsta ar fi putut primi o delegație. Și ar fi și primit-o dacă n-ar fi uitat să se întoarcă din străinătate, în timp ce hârtiile îi fuseseră deja semnate. Noroc că n-a apucat nimeni să afle amănuntul! Dar parcă numai el a rămas? Până și un prorector. Și asta exact în clipa când nu fusese numit încă nici un decan la facultatea lor. Intr-un acces de sinceritate, tovarășul Stroe, care, spre marea mirare a lui Diamant, începea să-l viziteze câteodată seara pe la clinică, „în drum spre casă“, îi spuse că, în fond, și situația celor de la județeană este mai mult decât ingrată. Dacă numești pe cineva, apoi atunci răspunzi de el ca pentru propriul tău copil. Iar ăia, în loc să-ți poarte respect, dacă nu recunoștință – că pe aia nu le-o cere nimeni – o șterg unul după altul. Și pleacă fără nici o logică: uite, nemernicul ăla de la Timișoara! Mai înainte a venit să ceară post, pe urmă locuință. Și fii sigur că au intervenit pentru el oamenii cei mai importanți. Abia venit, abia obținând ceea ce altora nu le reușește în zeci de ani, dânsul rămâne în Refege. Unde mai e logica, dom’le? Păi, un om normal se mai apuca de o mutare istovitoare, își mai zugrăvea casa, se mai ploconea la zeci de uși, dacă ar fi știut că rămâne peste numai două luni? Tovarășul Stroe avea o singură explicație: intelectualii sunt oameni slabi, care pot fi ușor amețiți de capitalism. Se spune că îi și șpreiază ca să le ia mințile. Așa că, atât timp cât tovarășul Stroe o să mai fie pe scaunul pe care e, că nimeni nu e bătut în cuie, neam de intelectual n-o să mai părăsească țara din județul LUI. Nici măcar până la Varna n-or să mai iasă! Nici la unguri, că ăia au început să le dea azil politic auzi, domne, la cine?! Avem și noi frumusețile noastre, n-au decât tovarășii intelectuali să le admire în concedii cât poftesc! Delta Dunării sau Munții Bucegi… Păi, el, tovarășul Stroe, n-ar da minunile astea pentru o mie de Germanii sau Franțe! Tu să gândești așa și, pe urmă, tot tu s-o iei pe coajă din pricina unui individ pentru care tot tu te-ai zbătut! Pentru un trădător! Cine-i de vină, tov. Diamant?
Niky dădu din cap.
– Păi, vezi? Nici dumneata n-ai curajul să mi-o spui în față, chit că acum, cred, ne cunoaștem destul! Eu sunt de vină! Fiindcă eu m-am băgat pentru ei!
Tovarășul Stroe mai veni și în alte rânduri, întrucât clinica de endocrinologie era aproape de Județeana de partid și seara, când își termina treburile, ieșea în oraș și n-avea unde să meargă. Că totul se închidea devreme. Și, atunci, unde să te duci? Mai mergi la un film, mai mergi la un teatru, dar când știi că ai pe cineva care dispune mereu de băutură – de o băutură fină – și este gata să te asculte, de ce să nu mergi? Mai ales că dânsul și răspundea de sectorul sanitar. N-ați aflat? Printre altele, desigur. Desigur.
Relația asta înnebuni cu totul clinica. Până și Direcția Sanitară se întrecea în amabilități față de doctorul Diamant. (Mare șmecher Diamant ăsta! Nu s-a făcut șef cu decizie pentru ca să nu se spună că! Acum că-i iar doar cu delegație, ar putea pretinde că a fost retrogradat! Săracul!) Directoarea Direcției era cu un picior afară, coeficientul de natalitate al județului se poziționa chiar mai jalnic decât media pe țară și nici ceilalți indici nu arătau mai grozav. Ce mai? Nu i-au dat decizie lui Diamant fiindcă o să-l numească la Direcție. (Intr-o zi veni vorba despre Păruș. Să fie numit’ tov. doctor Păruș?! Stroe se strâmbă și-și clăti gura cu un pahar de votcă poloneză. Pe asta n-o avusese nici măcar Diamant, pe asta o adusese în diplomat tovarășul secretar. De Păruș îi era greață și lui Stroe! Oare de ce? De o unealtă bună nu ți-e greață. Iar Păruș era un mecanism eficient și comod.)
Și tocmai când, într-o debara de lângă cabinetul șefului, Stanciu începuse să îngrămădească piese de schimb pentru mașina lui Diamant, acesta începuse să nu-1 mai suporte pe tovarășul Stroe. În fond, nu se întâmplase nimic deosebit, însă Diamant începu să nu mai suporte deriva. Trecuseră aproape șase luni de la revelionul acela de groază, Niky își propuse să uite, nu mai dădea decât foarte rar pe acasă și evita să mai doarmă noaptea pe acolo; nu mai mergea nici pe la fosta-i locuință decât spre a mai duce o sacoșă-două de lucruri. La urma urmei, copilul nu era de vină cu nimic, poate nici Lavinia nu era de vină cu nimic, desigur că nici organizatorul de spectacole de muzică tânără (alias jaz) nu era de vină cu nimic. În oraș nu se mai găsea nici strictul necesar, la clinică mai soseau de unele și de altele, chiar și un cartuș de Kent sau o băutură fină putea să-i fie de folos micuțului, astea toate erau valuta necesară unor bunuri de primă urgență. E drept, însă, nu se mai găsea nici tutun de pipă de nici un fel, iar Doru era foarte surmenat și trebuia să fumeze ceva, bolnavii nu-i aduceau domnului doctor tabac de lulea, iar tânărul Mecena al muzicienilor inocenți se apucă – de nevoie – și el de țigări fine.
– Eu vă aduc țigările ca să vă procurați mâncare în schimbul lor, nu ca să le pufăie domnul Mecena!
– Nici tu nu fumezi Mărășești!
(Aici trebuie făcută o paranteză sau o notă a autorului, o notă de disperare a autorului. Încă o dată: acestuia îi e teamă că peste foarte puțină vreme, nimeni nu-i va mai înțelege cartea. „Cum adică, se va întreba cititorul, cum adică nu se găsea nimic? Ce nu se găsea? Salam, frigidere, tăiței, hârtie igienică, hârtie de scris, televizoare, ciorapi, brânză? Cine-și poate imagina așa ceva? Toate elementele de decor ale povestirii i se vor părea de neconceput. Câte subsoluri ar trebui să aibă cartea asta?
Și cum să înțeleagă acel cititor de peste doar câțiva ani de la data acțiunii că nu numai marfa dispărea din galantare, ci și oamenii de pe stradă. Anumiți oameni. Despre asta nu se vorbea chiar nimic… Nici măcar în familie. Ăsta era un tabu. Nerespectarea lui putea produce mari suferințe. Se mai întâmplau și minuni: Doru dispăruse și el, dar își făcuse reapariția după o lipsă de șase zile. „Fusese la o cabană în munți.” Diamant nu sesizase nimic despre „escapada în munți” a ginerelui său, iar Laura -Lavinia îi va reproșa, mai târziu, când se va putea, cu fiecare prilej, lipsa de atenție, de dragoste față de familie.
Cine să mai înțeleagă toate astea?)
În Piatra Arsă, recordurile mirifice ale zeului tutelar mai țineau, deși iarna trecuse de mult. Buldozerele întârziau, chiar dacă, în locul lor, își mai făceau apariția, din când în când, niște funcționari, aducând cu ei pentru semnat hârtiile de „preluare a statului” pentru anumite gospodării. Și, bineînțeles, pentru niște despăgubiri oferite viitorilor orășeni. Și Diamant fu chemat la primărie spre a i se înmâna un act pe care bătrânul Colțea ar fi trebuit să-l semneze cu câteva luni înainte de a muri. I se oferea o despăgubire pe care Diamant o calculă ca fiind egală în bani cu prețul unui drum cu taxiul de la Piatra Arsă la primăria din oraș și – dacă șoferul se mulțumea cu un bacșiș simbolic – ajungea chiar și pentru revenirea acasă. Așa că nici nu te costa nimic să mergi să semnezi că nu mai ai casă. (Grădina și pământul de sub ea trecuseră de mult în posesia statului.)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.