Cochilia -Ediția a doua, revizuită după 30 de ani (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

Până cu o săptămână înainte, Burleanu îl tutuise și-i promise că vor colabora. Mai mult ca sigur că el sperase să devină subsecretar de stat și pe postul rămas vacant urma să fie înșurubat unul din provincie, unu’ Diamant. Acum lucrurile s-au inversat – din cine știe ce motiv – și domnul director general Burleanu ajunsese la pronumele de politețe. Dar, de fapt, asta este cel mai puțin important! Important este că nu va accepta nici un fel de subsecretariat de stat. Și n-o va face nu fiindcă, așa cum insinuase Burleanu, Diamant ar fi licitat în continuare, după ce perseverența dăduse până atunci roade, ci fiindcă nu va mai accepta niciun fel de post. Poate doar ca medic în circa desființată din Piatra Arsă.

Așa că, în timp ce doctorul Diamant, încă directorul Direcției sanitare a județului, reorganiza la Piatra Arsă o circă abuziv desființată de regimul ceaușist, la prefectură se știa deja că simpaticul medic fusese numit în conducerea ministerului său. Unul dintre subprefecți, reapărut ca prin farmec, îl felicită telefonic și-l asigură că s-au găsit, pe neașteptate, și fonduri pentru investiția secției de oftalmologie.

– Nu se spune că trebuie să ai grijă de ceva ca de ochii din cap? Păi, dacă nici de ochi n-avem grijă…

Iar seara, Diamant îl așteptă personal pe Burleanu la aeroport. În mașină nu discutară decât despre vreme și despre ultimele cancanuri politice, mai ales despre venirile repetate ale minerilor la București, dar, rămași singuri, la o masă dintr-un separeu de restaurant, Niky îi ceru directorului general să-și clarifice poziția față de aluzia, pe care o făcuse odată la telefon, în legătură cu dispariția lui Doru. La orice insistență, Burleanu răspundea invariabil că vor discuta „treaba aceea“ personal. Ei, acum se află față în față, absolut personal.

Diamant venise pregătit cu un cadou gras: postul de subsecretar de stat și cel de director al Direcției județene în schimbul lui Doru. Ăsta nu e târg, ăsta e curat dar, recunoscu și Burleanu și înșfăcă oferta lui Diamant. Bineînțeles, de ginerele dispărut se va ocupa fără întârziere și cu ajutorul „nivelului celui mai înalt“.

În zilele următoare, Diamant demisionă și de la clinică, și de la Institut, și de la prefectură. Circa din Piatra Arsă funcționa din plin. Doar pe Burleanu nu reuși să-l mai contacteze niciodată.

8. DRUMUL SPRE APEX TRECE PRIN PIATRA ARSĂ.

DAR DACĂ VA DISPARE ȘI PIATRA ARSĂ?

Niky n-a ajuns încă în apex, dar pătrunsese în ultima spirală. Totul mai părea ca înainte, dar existau deja semne că nimic nu mai era ca înainte. El străbătea deja un peisaj pregătitor.

Curentul ce-1 purtase până acum îl lăsase să evadeze. Intrase pe un braț al fluviului, dar și brațul își avea curentul lui. Modificarea era brutală. Ceea ce făcuse era pur și simplu neobișnuit.

Tot ce se depărtează de logica puhoiului este tentant de comentat. Ceea ce se încadrează în scheme interesează mai puțin. Oamenii simt nevoia tipicului, iar acesta este dat de excepții.

Retragerea neanunțată a lui Diamant fu comentată în fel și chip în oraș. În primul rând că se știa cu precizie că n-a fost vorba despre o demisie, ci despre o demitere. Unii vorbeau despre simple neglijențe în serviciu, alții despre fraude în legătură cu ajutoarele primite cu luni în urmă de către spitale. Cei mai blânzi pretindeau că fostul director nu era implicat direct, dar închisese ochii. După ce și Stanciu a fost demis, dar mai ales după ce acela a fost anchetat – s-a scris și în ziare! – în legătură cu niște numiri pe posturi, numiri pentru care luase mită, vinovăția lui Diamant devenise evidentă, cunoscându-se relațiile bune dintre cei doi încă de dinainte de revoluție.

Un partid politic încercase să-l facă erou, filiala județeană publicând un amplu articol (în două numere succesive de ziar), prin care se arăta că fostul director al Direcției sanitare refuzase să mai facă o muncă de Sisif, după ce cerșise peste un an, în mod cu totul inutil, condiții minime pentru sectorul pe care l-a condus. Se scria în acel articol despre lupta total neînțeleasă pentru spații și fonduri, obtuzitatea forurilor administrative locale, promisiunile mereu încălcate de către factorii de decizie județeană și municipală. Niky era uimit de câte a aflat redactorul, mai ales că omul se izbise de refuzul unui interviu din partea sa. Niky devenise o victimă a dictaturii noii puteri, a celor care doar teoretic se schimbaseră, după cum demonstra cu multă putere de convingere autorul articolului, dar Diamant nu reacționă câtuși de puțin, nici măcar nu se sinchisise să trimită o carte de vizită de mulțumire la sediul partidului care-i luase apărarea. Materialul fusese repede uitat.

Dar consternarea cea mai mare avusese loc la Piatra Arsă. Oamenii, convinși că Dom’ Doctor va deveni ministru, se pomeniră cu calomniile murdare din presa locală. Chiar și intr-un cotidian din capitală fu comentat în mod cu totul superficial evenimentul. Acelui articol i s-a răspuns printr-o scrisoare deschisă semnată de trei sute optzeci de cetățeni, scrisoare deschisă trimisă și la postul național de televiziune, dar nedifuzată. Numeroaselor insistențe li s-a răspuns prin tăcere, la care cetățenii din Piatra Arsă au refuzat să mai plătească abonamentul radio-teve. Acest lucru a reînviat cazul, s-a scris iarăși despre doctorul Diamant și, până la urmă, mai mult ca o curiozitate, a apărut un reportaj și despre Piatra Arsă. Dar asta mai târziu… Grevele sistemului medical național au folosit și ele în argumentația publicitară sacrificarea nefericită, din toate punctele de vedere, a lui Diamant.

Acesta, în schimb, parcă devenise alt om. Punctual la orele de consultații de la dispensar, oricând gata de a merge la orice pacient acasă, neprimind niciodată vreun ciubuc, dar mâncând aproape zilnic când la unul când la altul, vorbind doar atât cât îl obliga meseria, cu un ușor tremur al buzei inferioare, încă elegant, mereu ras proaspăt și mirosind plăcut, Dom’ Doctor a rămas o apariție.

Seara, vecinii evitau să-l deranjeze și nu-1 chemau la un bolnav decât dacă era vorba despre ceva cu totul deosebit. Ba, chiar și atunci preferau să cheme salvarea. „Seara, Dom’ Doctor lucra la importanta lui lucrare științifică, lucrare pentru care renunțase la toate funcțiile și demnitățiile”.

Doar că, deocamdată, Niky nu mai lucra la nimic. În primele zile după ce hotărâse să rămână la Piatra Arsă, fusese bântuit de insomnii îngrozitoare. Organismul lui cerea un travaliu nonstop spre a se putea odihni. Diamant dădea telefoane, îl căuta zadarnic pe Burleanu, o consola pe Lavinia, încerca să-și contacteze vechii colegi de la prefectură. Dar aceștia deveniseră de negăsit, secretarele nu-1 mai slujeau, era evident că nimeni nu mai avea timp și dispoziție de a sta de vorbă cu el. Cel mai revoltător se purta Burleanu, omul care a trișat în mod grosolan, care nu a respectat târgul: Burleanu nu mai putea fi găsit la telefon și, nu mai putea fi găsit nici la București, atunci când Diamant plecă, în mod special, să-l caute. La un moment-dat, i s-a spus lui Diamant că domnul Burleanu nici nu mai lucrează la minister, minciună dictată de impostor însuși, întrucât, doar câteva zile mai târziu, putea fi citit în ziar un interviu proaspăt cu domnul director general. Burleanu era un ticălos, dar cu aceasta situația ginerelui lui Diamant nu era câtuși de puțin rezolvată.

Rori murise, papagalul nu-și mai revenise de la eliberarea din detenție, Robert, câinele, îi vorbea din ochi ceea ce gândea el însuși. Cât timp fusese șef, lui Niky îi păruse cel mai rău că Rori nu mai apucase să se bucure de ascensiunea lui socială. Ea ar fi fost în elementul ei, l-ar fi cicălit să nu dea cioara din mână, l-ar fi învățat cum să facă să pătrundă pe un post de conducere în minister, s-ar fi împodobit pe stradă și la telefon cu funcțiile bărbatului ei. Așa gândea Niky și, fiindcă o iubise așa cum era, regreta din plin că nu putuse să-i facă la timp acele bucurii ale orgoliului. Acum îi părea bine că Rori n-a ajuns să-i vadă „decăderea”, pentru că decăderea era nu faptul că nu mai era șef, ci felul cum era privit de cei ce, cu doar câteva săptămâni în urmă, nu știuseră cum să-i mai facă pe plac. Demisiile lui în lanț, Rori mai mult ca sigur că nici nu le-ar fi putut înțelege, nici ierta, dar ceea ce ar fi fost cel mai de nesuportat pentru ea ar fi reprezentat-o atitudinea portarilor, a secretarelor, a funcționarilor de serviciu. ,,Te-ai purtat ca un fraier, ca un idiot!“, i-ar fi repetat la nesfârșit Rori, își spunea Niky și deoarece lucrurile acestea nu proveneau totuși de la soția moartă de atâta vreme, ci din închipuirea lui, înseamnă că Diamant se mai afla încă pe ultima spirală, că n-a pătruns încă în apex. Diamant mai era încă lezat, se mai manifesta uneori chiar exploziv la o mojicie pe care n-ar fi putut-o imagina cu doar puțin timp înainte, nu-i cădea bine când trebuia să admită în ochii semenilor că întreaga sa cotă umană se năruise doar fiindcă îi scăzuse cea administrativă. Explicația-i simplă: Diamant era încă purtat de un curent exterior, de acolo se mai putea vedea până departe, senzațiile se ciocneau în traseul lor de nenumărați alți oameni și se mai întorceau reverberând și din sentimentele acelora. Dar, tot atât de vizibilă era de acum și apropierea apexului: o parte tot mai însemnată din răspunsuri erau returnate deja din amintiri, din emanații trecute și prezențe ale propriului eu.

Curentul din apex este ca un vârtej: tot mai iute și trăgându-te fără scăpare în adânc, rupându-te de orice orizont din afară, înșurubându-te în exclusivitatea propriului tău eu, în amintirile tale, în spaimele tale, în bucuriile-ți ascunse în căldura de mult uitată.

Niky se afla încă afară, la aer, chiar dacă pe ultima spirală, contactele se pierdeau rând pe rând și, devenind mai puține, erau cu atât mai puternice, mai imperative.

Și mai era ceva: doctorul Diamant, cel preocupat până la epuizare ani și ani de zile cu probleme profesionale, avea, în sfârșit, timp să fie bântuit și el de sentimente. Doctorul Diamant, eliberat de ritmul infernal al activităților sale trecute, își putea permite să urască. Și doctorul Diamant ura: îl ura pe Burleanu, deși știa că ura sa n-avea cum să-l atingă pe directorul general fotogenic, apărând măcar o dată la două săptămâni pe micul ecran, explicând cu o mină preocupată stadiul stării de sănătate a populației, necesitatea unei investiții în sectorul farmaceutic sau simptomele unei boli în plină expansiune, comentarii la o masă rotundă. Furia neputincioasă a lui Diamant era prost regizată, rău strunită și total ineficientă. Când reușise să întreprindă singurul lucru concret împotriva lui Burleanu, scriind un articol amar într-o revistă de mare tiraj, se ferise să spună tot ce știa și tot ce aflase despre odiosul personaj de când se ocupa atât de intens de el, respectase niște reguli ale unui cavalerism de mult uitat și efectul a fost că lumea a înțeles că un om înăcrit de faptul că a fost dat afară se răzbuna pe unul dintre cei ce i-au făcut-o. Prea puțini erau capabili să priceapă argumentele științifice și, în fond, nu trebuie să fi o somitate academică, atât timp cât ești un foarte bun organizator, spre a putea conduce cu succes un domeniu oarecare de activitate. Burleanu nici măcar nu-i răspunse, doar la televizor făcu o dată o aluzie vagă, superioară, jovială.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.