Cochilia – Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani  (28) 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

14. ÎN CARE EXPLODEAZĂ BIBLIOTECA DIN CAPUL URIAȘULUI PORUMBEL ALB

De o vreme încoace, viața părea că înaintează în puseuri: câteodată prevalau ierarhiile, altădată ieșeau în prim-plan zilele de lucru, pe urmă perioada ședințelor, între timp, printre picături, monografia timusului.

Una nu o excludea pe cealaltă, doar perspectiva se schimba: ceea ce acum apărea în prim plan, peste o săptămână intra intr-un con de umbră.

Tovarășul Stroe era pe punctul de a dispare în urma numeroșilor portari ce-i păzeau biroul. Unul dintre ei, cu rang de secretară, l-a mai căutat pe doctorul Diamant de două ori la telefon, însă de fiecare dată nu fusese vorba decât de câte o mică pilă pentru câte un bolnav. Tovarășul Stroe era foarte ocupat.

O ipotetică plecare la Vilnius apărea și dispărea și ea, din când în când, din ceață. Era iarnă. Era liniște. Într-o zi, Niky proiectă o călătorie prin O.N.T. împreună cu pupila sa la Kiev – Moscova – Leningrad. Fata n-a fost încă niciodată în străinătate. Dar, din nu se știe ce motive, Leningradul a fost scos de pe traseu. Diamant ar fi vrut să-i arate nepoatei lui Colțea Ermitajul. Nu știa de ce, dar i-ar fi făcut plăcere s-o vadă străbătând palatul de iarnă al țarilor. Iar afară să ningă. În imaginația sa, „Aristița“ apărea de după coloanele de marmură într-o galerie cu pereții acoperiți cu tablouri… Măcar la Petrodvoreț dacă ar fi ajuns…

Și la Piatra Arsă era zăpadă. Se apropia revelionul. Cei doi locatari ai Casei Colțea foloseau prilejul sărbătorilor și stăteau zăvorâți în bârlog. Fata era în vacanță, iar Niky, deoarece s-a întrerupt circulația mașinilor proprietate particulară, nu mai mergea decât o dată la două zile în oraș¹. Trecea pe la clinică, își vedea bolnavii, constata că lumea nu se scufundă dacă el nu se află la datorie și nu se scufundă nici dacă mai trage și chiulul. După perioada de teroare, când a stat timp de o lună aproape zi și noapte în cabinetul său, nimeni nu putea spune că dom’ profesor Diamant nu-și îndeplinește cu vârf și îndesat datoria.

Făcea cumpărături și se întorcea la Piatra Arsă. La un moment-dat, se surprinse că are un nou obicei: întreprindea mici ocolișuri spre a ajunge în fața studioului fotografic central, unde privea pe furiș pozele expuse în vitrinele mari. Nu pierdea prilejul să repete acele drumuri ori de câte ori putea. Atunci încetinea pasul și privea miresele de după sticlă. O făcea pe furiș, de teamă să nu-1 surprindă cineva. Adolescentul se uita la o revistă cu femei goale. Odată s-a întâlnit acolo cu o cunoștință și, fâstâcindu-se, simți imediat nevoia de a se explica:

– E fiica unui coleg… Cum cresc copiii…

– Da, iar noi îmbătrânim, spuse celălalt, necatadicsind să se uite spre vitrină.

O căuta pe „Aristița“, dar n-o mai găsea. N-o mai întâlnea nici măcar acasă. Nepoata lui Colțea citea retrasă în camera ei sau în prezența lui, cât el se prefăcea că lucrează. Până ce – pe neașteptate – își dădu seama că, în vreme ce el simula că se ocupă de redactarea părții a doua a cărții sale despre timus, ea simula că parcurge un roman. Stăteau atât de aproape unul de celălalt, însă nici unul dintre ei nu îndrăznea să treacă puntea.

– Când o să mai ai chef, nu mai răbdă el…

– Mâine, șopti ea.

– Mâine e noaptea de anul nou.

– Pleci undeva?

– Nu, unde să plec?

– Atunci, mâine…

Se anunța un revelion extraordinar. În ajun, Niky dormi până târziu. În apropierea amiezii, fu sculat din pat de soneria de la poartă, reparată nu de mult de un vecin săritor: de la o anumită dată, Casa Colțea era mai tot timpul încuiată. Și intrarea în clădire era încuiată și, în fiecare dimineață, Doctorul se grăbea să tragă zăvorul pentru ca femeile care veneau de două ori pe săptămână să poată intra cu cheile lor. De la o anumită dată, cetatea își luase măsuri de siguranță pentru ca nimeni să n-o mai poată escalada pe neașteptate.

Niky mai zăbovi în așternut, dar soneria sună iarăși. Se sculă, își luă halatul și porni spre ieșire. Însemna că și ea mai dormea. Un vecin aducea, alături de urări de anul nou, o oală cu sarmale. Băură un pahar, apoi, rămas singur, Niky se puse din nou pe ciulitul urechilor. Ea nu mai dormea. O auzea prin mai multe rânduri de pereți groși. Foșnetul acela inconfundabil și încă un zgomot pe deasupra. Zgomotul pe care n-a reușit încă să-l identifice.

Abia apucă să se îmbrace, că soneria se făcu din nou auzită. Toată ziua prin Casa Colțea pelerinajul n-a contenit. Doctorul închină cu toată lumea, cu tot satul. Măcar dacă ar fi venit toți deodată. Așa risca să se îmbete până seara de-a binelea. Era exact ceea ce-1 speria mai tare. Voia ca în noaptea aceea, așteptată de atâta vreme, să fie proaspăt. Dar nu putea să refuze pe nimeni. Pe absolut nimeni. Era un ceremonial și el era marele preot. Era ziua când zeul se incarna intr-un slujitor de-al său și desăvârșea ritualul cu adoratorii. Ea lipsea de la această cutumă și primea urările prin intermediar. Dacă ar fi fost de față, ar fi întrebat-o de unde provine ritul păgân ce se celebra în acele ore la Piatra Arsă. Fiindcă era evident că era mai mult decât simpla curtoazie a unor vecini. Dar Domnișoara se găsea departe, după mai multe rânduri de pereți groși. Un foșnet doar de el auzit îi spunea că și nepoata lui Colțea se pregătește pentru un ceremonial, pentru misterul lor.

Găsi cu greu un răgaz să se bărbierească. Procesiunea era neîntreruptă. Părea că oamenii stăteau la rând, pe stradă, ascunși de privirea lui, de zidul înalt și, impasibili la frig, așteptau să iasă o familie spre a intra următoarea.

– Ce faceți la noapte, Domnu’ Doctor? îl întrebară primii veniți.

– Aș vrea să rămân cu cărțile mele.

– De revelion?!

– De ce nu?

Desigur, desigur, zeul avea alte obiceiuri decât oamenii de rând. Un muritor îndrăzni, totuși, să spargă tabu-ul.

– Dacă ați dori să veniți la noi la televizor… Vecinii² vor avea program bun, până spre dimineață…

– Sunteți foarte drăguț, însă eu aș prefera…

Omul se simți prost. În fond, el și-a trădat consătenii. De ce să vină Doctorul mai degrabă la el decât la oricare altul? Dar tentația era totuși prea mare:

– Și Domnișoara?

– Cred că și ea va rămâne acasă.

O fată tânără, despre care toată Piatra Arsă știa că o să se mărite în curând, să stea doar cu tutorele ei în noaptea de revelion? Regulile după care-și organizau cei doi viața erau atât de diferite de ale lor… Dar nu puteau fi în nici un caz comentate. Ceea ce făceau ei aparținea de alte sfere. Nimeni nu se îndoia de asta. Și, chiar dacă în cuprinsul urărilor de anul nou, câteva femei strecurau și aluzii la o apropiată căsătorie, nimeni nu încercă să escaladeze cu forța zidurile cetății.

Doar că au venit cu toții cu mâncare și cu băutură: dacă așa vor cei doi castelani să-și petreacă revelionul acasă – și, poate, nici nu vor fi singuri, cine să se bage atât de adânc în sufletul lor? – n-o să-i lase oamenii din Piatra Arsă fără provizii tocmai de anul nou. Dacă vor primi oaspeți?

In curând, Niky constată că s-au adunat în bucătăria lui mai multe bucate decât la o cantină muncitorească, unde ar fi fost așteptați zeci de oameni. La început, protestase, însă își dădu repede seama că dacă a primit de la primii, i-ar fi jignit de moarte pe următorii. Iar bucatele se adunau, se adunau… Băuturile măcar stau… Ei, ce-o să fie? O să arunce câteva zeci de oale cu mâncare peste o zi sau, poate, peste o săptămână.

Spre seară pelerinajul încetă. Se așeză în fotoliu și așteptă. Dar nu veni nici ,,Aristița“ și nici alta dintre mirese. Veni nepoata lui Colțea și-l anunță că are de gând să pregătească masa în încăperea mare de la parter. Fata avea în vedere un spectacol de gală, își spuse Niky, observând că-și legase părul într-un batic, ceea ce însemna că și-i l-a coafat și voia să-și țină, deocamdată, opera în secret.

Pierdură o oră mutând mobila. În uriașul hol n-au rămas decât o masă lungă, două scaune cu spătar înalt la fiecare capăt, un scrin prea mare și prea greu pentru a putea fi urnit din loc și – din ungherele nesfârșite ale casei sau direct din istorie? – două armuri, pe care le-au pus pe lângă pereți, încadrând o panoplie confecționată mai mult ca sigur de tânăra castelană din „materia primă” în parte cunoscută de Doctor, însă niciodată luată în seamă. Acum, piesele luceau ca noi, ceea ce dovedea că nepoata lui Colțea a lucrat din greu în ultimele săptămâni.

Apoi, Niky fu dat afară și, în timp ce se schimbă, masa fu acoperită cu o cuvertură lungă din brocat aurit ușor pătată de urme de rugină, dar încă fastuoasă, având imprimată în relief o floră exotică, înnobilată de păsări cu ciocurile lungi. Un serviciu de porțelan de Karlsbad, pe care-1 mai folosiseră și cu alte două-trei prilejuri, fu completat cu tacâmuri și pahare necunoscute de Diamant. Zestrea „Aristiței“ era într-adevăr princiară. Sticlele dovedeau aceeași vechime ca și numeroasele auxiliare de care era plină masa: un rac pentru dopuri în formă de Neptun și altul din cu totul altă perioadă, reprezentând un drac, un clește de zahăr ascuns într-o butelcă dolofană, un chelner cu gura larg deschisă, din care ieșea un mănunchi de scobitori. Dar și multe, multe alte ustensile al căror rost Niky nu-1 cunoștea. Încoronarea operei o reprezentau cele două șervete pregătite pentru comeseni: pe materialul strălucitor erau brodate două steme. Era ușor de ghicit că, în pofida intenției de a fi fost asimilate feței de masă, ele nu constituiau decât un fals recent: prea erau artistic pătate cu rugină și prea era proaspătă lucrătura. Până la urmă, totul se dovedi tras de păr: la accesoriile vechi – sau voit vechi – și serviciul de Karlsbad era prea modern. Dar, deocamdată, nimic din toate astea nu i se părea lui Niky prea grav.

– Ai grijă, ai grijă, îl avertiză Inka-kakadu, în timp ce Niky se îmbrăca, fata asta nu-i în toate mințile. Desigur, vei spune, „dar cine e normal?” Numai că tu nu-ți dai seama, fiindcă o iubești. Ceea ce e foarte frumos, iar în dragoste omul nu observă defectele partenerului. Ce altceva e dragostea? Când se punea pe filosofat, Inka-kakadu nu era agresiv, ci păstra un ton sfătos, rezonabil. Dar de data asta, atacă brusc: tu, însă, nu-ți iubești pupila, tu ești îndrăgostit ca un bărbat doar de personajul pe care ea și l-a confecționat. Cât crezi că o să poată ea rămâne în pielea acelei fantasme?

Diamant era prea nerăbdător spre a-1 mai asculta pe papagal. Acoperi colivia cu o pătură și-și văzu de ale lui. Când coborî în sala mare de la parter, găsi masa acoperită cu bunătăți. Dar erau bucatele aduse de vecini. (O parte dintre ele, bineînțeles. O mică parte.) „Dacă n-ar fi adus oamenii nimic, ce ar fi pus fata pe masă?“ se întrebă Diamant. Poate o fi organizat chiar ea pelerinajul de urători… Absurd! Oamenii n-au trebuit să fie împinși din spate spre a-și depune ofrandele. Dimpotrivă, fiecare ar fi fost frustrat de șansele sale pentru anul ce se întrevedea, dacă n-ar fi sacrificat pe altarul localității animalul său nevinovat…

Se așeză la masă și așteptă. Mirosul sarmalelor îl enerva. Poate pentru că risca să acopere parfumul tainic al „Aristiței“. Simțea că mâncarea de pe masă îi face pur și simplu greață. Își turnă un pahar dintr-o căniță subțire cu gură și capac greu din argint. Greața nu-i trecu, ba chiar se accentuă. Îi era frică să nu trebuiască să iasă pentru a vomita. Nu izul condimentat de mâncare era de vină: nerăbdarea împinsă până la paroxism.

Cu toată așteptarea lui atât de nervoasă, realiză și el că în seara aceea ea veni mai repede ca de obicei. Era tot o mireasă, dar nici „Aristița“, nici alta dintre cele câteva sosite din albumele familiei Colțea. Personajul era și mai palid, rochia și mai albă, trena mai lungă, voalul mai nesfârșit. Dar apariția mai aducea o noutate: nu mai păstrase nimic din feciorelnicia studiată a convenției manierelor imitate de pe vechile cartoane. Rochia nu mai era închisă până sus, ci un decolteu de-a dreptul indecent îi etala sânii și umerii. Totul era frivol, provocator, pentru sensibilitatea lui Diamant aproape de prost gust.

Era un personaj cu totul nou. Intrarea în cameră, închisul ușii, poza luată în timp ce ședea pe scaun, totul amintea de miresele precedente. Dar câteva mișcări în plus, faptul că întârzia momentul descoperirii feței, rigiditatea dusă la extrem îl făceau pe Diamant să simtă o nemulțumire încă abia perceptibilă, dar totuși o nemulțumire.

Nu reușiră să se atingă de mâncare. Doctorul stătea, adolescent cuminte, și aștepta ca ea să preia inițiativa. Dar ea sorbea încet dintr-un pahar și lăsa vremea să se scurgă. Întrucât nu stătea în spatele șevaletului, el nu vedea motivat nici măcar gestul de a se apleca spre a-i aranja trena rochiei și ninsoarea voalului pe covor. Nici nu îndrăzni să facă lucrurile acestea, deși simțea o nevoie fizică de a cuprinde iarăși și cu vârful degetelor ceea ce vedeau ochii, inhalau nările și auzeau urechile. Deși… Deși nici mirosul nu mai era al parfumului „Aristiței”, ci o esență puternică, mult prea puternică, la fel de frivolă ca întreaga apariție.

În lipsa ritualului pregătitor obișnuit, Niky ar fi vrut să treacă imediat la fapte. Întreaga butaforie – pentru prima oară – îl enerva. Dar femeia nu dădea nici un semn că ar fi putut termina vreodată cu sorbitul acelui unic pahar.

– N-am văzut domnișoara… doamna asta în nici o fotografie, nu mai rezistă bărbatul.

– Pe vremea acestui personaj, nu se inventase încă imaginea fotosensibilă, veni răspunsul din spatele voalului, însă țesătura acestuia era atât de subțire, încât doar umbrea ușor o față de o paloare cadaverică. Aceasta este Sorata Rosapelli.

– Sorata Rosapelli?! N-am auzit niciodată de ea.

– Bănuiam. De aceea nici n-am vrut să te șochez de la început cu… Mai înainte să-ți spun cine a fost… cine este personajul, pe urmă…

Se sculă și făcu mai mulți pași prin încăpere. Niky percepea foșnetul de care era subjugat și sesiză că lipsea zgomotul în plus, pe care-1 auzise prin ziduri în ultimul timp. Mireasa se opri și se sprijini de un perete. Era evident că regizase totul cu grijă. Stătea între cele două armuri și în vreme ce vorbea, Doctorul o observă că tremură. Ceea ce-i scăpa era că nici el însuși nu putea sta liniștit.

– Sorata Rosapelli s-a născut la Florența în anul Domnului 1504. Familia ei a trebuit să părăsească locurile natale în urma unor delațiuni. Fratele ei mai mare, Alessandro, a făcut imprudența de a reveni în cetatea natală, după ce a primit asigurări din partea lui Ippolito de Medici, cardinalul guvernator, că așa-numita vină i-a fost proscrisă. Dogele Antoniotto Adorno di Agostino a tratat personal reabilitarea, după ce familia Rosapelli a făcut mari cadouri Veneției. Doar că iertarea lui Alessandro n-a fost decât o cursă, deoarece, abia revenit la Florența, fu judecat sumar și executat public. Sorata n-a putut trece niciodată peste momentul acesta. Nu-i adevărat că a trăit cu fratele ei, cum s-a pretins de către numeroșii ei detractori, pur și simplu și-a adorat fratele. În clipa când acesta a îngenunchiat pe eșafod, sora lui a intuit ceea ce îi mai rămânea de făcut într-o lume pe care o considera, de atunci, drept teatru al cumplitelor încercări înainte de Marea Judecată de Apoi.

Soneria reparată de câteva zile țârâi strident. O fi fost un grup de colindători. Fata albi și mai mult și se sprijini de perete. Ascultară amândoi insistențele celor de la poartă, nemișcați, ca niște borfași. Până la urmă, țârâitul încetă. Mai târziu sună și telefonul de mai multe ori. Reacția lor fu aceeași și Doctorul remarcă surprins că, în momentele ei de spaimă, pupila lui părea mult mai în vârstă decât era în realitate. Când se reinstală liniștea, fata își aranjă cu o grijă afectată ținuta și lua o anumită poză, însă nu mai era atmosfera ușor șugubeață, puțin jucăușă, chiar dacă, în același timp, foarte serioasă, a ședințelor de pozat. Acum totul devenise teatral, fără nici un pic de umor. Nervozitatea lui Niky creștea cu fiecare clipă. Domnișoara devenise o cabotină în toată puterea cuvântului și Diamant resimțea din plin schimbarea, chiar dacă nu și-o putea încă explica. Ceea ce-1 rănea era sentimentul tot mai puternic, tot mai nemilos, că femeia nu se mai îmbrăcase pentru el, că relația dintre ei trecuse din partea dânsei pe un plan secundar, că un alt element începea să prevaleze. De aceea nici nu putea fi foarte atent la vorbele pe care ea continua să le debiteze. Nici nu-1 interesau în mod special acele vorbe, un monolog de tragedie declamat pe o scenă de provincie. Lunile trecuseră lăsând urme multe și adânci, prea adânci pentru ca să se poată desprinde dintr-odată de tot ce-1 înnebunise atât de intens în acel întreg răstimp infinit. Și acum încerca s-o mai cuprindă cu toate simțurile, mai înainte cu auzul, atunci când se mișca și-i auzea foșnetul mătăsii grele – și nu vorbele, ce nu-1 atingeau încă deloc – apoi cu mirosul – deși parfumul puternic era total diferit de esențele discrete, abia ghicite, folosite anterior; urma văzul prin albul ireal al rochiei, al nimbului parurii, a tot ceea ce o înconjura și, la sfârșit, atingerea inițial doar a marginii voalului, apoi… Iar la urmă, gustul care exploda. Toate astea erau încă de față și nu se puteau uita atât de ușor, iar el nu numai că nu simțea nevoia s-o privească, dar se străduia disperat să reînvie ceea ce părea deja amintire. El făcea eforturi, însă ea nu mai era ea. Până la urmă, trebui să-i asculte și povestirea. Ea vorbea, în continuare, despre acea fiică de patricieni florentini din secolul al șaisprezecelea. Legenda se lungea și el o întrerupse destul de nepoliticos. Nu mai avea răbdare.

– Cine-i fata aceea? Și ce avem noi cu ea?

Nepoata lui Colțea zâmbi într-un mod ce-1 sperie. (Acum chiar că nu mai avea nici o vârstă.) Apoi continuă să povestească. Din când în când se mai oprea, sorbea din pahar, însă nu se îndepărta de la locul ei dintre cele două armuri. Era foarte atentă să nu-și schimbe poziția corpului, aranjamentul trenei și al voalului. Numai că acum era evident că nu se străduiește să-și păstreze atitudinea pentru a fi pictată, ci fiindcă astfel credea ea că trebuie să revină din istorie.

– Așa că planul era copt, continua ea legenda. Ippolito de Medici trebuia să asiste cum singura femeie ce nu i se dăruia – deci singura atât de dorită – devenise una dintre târfele notorii ale cetății. Erau curente destrăbălările ei cu indiferent cine și indiferent unde, doar pe el, pe cel mai puternic om al locului îl refuza, după ce petrecea ore întregi în prezența lui, făcând pe sfânta. Reuși să-l zăpăcească atât de mult, încât bietul bărbat era dispus să renunțe la orice pentru ea.

– Și ce avem noi acum cu ființa aceea? nu mai răbdă iarăși bărbatul.

– Dar cu ,,Aristița“ ce-am avut? Dar cu „Cleo“?

El vru s-o atingă, s-o scoată din nebunia ei – da, abia atunci simți el difuz că era vorba despre nebunie. Încercă s-o tragă spre el, dar ea era departe, undeva în prima jumătate a secolului al șaisprezecelea, se împotrivi și țipă atât de strident încât, mai mult uimit decât îngrozit, îi dădu drumul. Ea fugi din încăpere și Diamant se așeză pe un scaun și încercă să bea. Telefonul mai sună de câteva ori, apoi el își dădu seama că nu e în stare să pună băutură în gură. Și mâncarea din față îi stârnea repulsie. De fapt, nu stătea decât cu urechile ciulite, pândind-o. Și ea reveni, într-adevăr, la fel ca prima dată și el o așteptă la fel ca întotdeauna. Și din nou nu mai era ea. Acum era într-adevăr o târfă, chiar dacă la fel gătită, chiar dacă și mai teatrală ca de prima oară.

Scenariul se repetă, dură iarăși o vreme până ce se arătă mulțumită de poza luată între cele două armuri, până ce continuă povestirea. Diamant n-a mai întrerupt-o. Acum știa. Nu mai avea nici un dubiu. (Ulterior, chiar fără să se intereseze, află fragmente de adevăr din spusele celor ce o întâlniseră în ultima vreme. De un timp, se purtase mai mult decât ciudat și la facultate, și prin sat, însă tot ceea ce era legat de ea fusese întotdeauna bizar, așa că nici alții nu s-au formalizat în mod special. Dar dacă ar fi știut de un an sau de doi? Atunci mai mult ca sigur că n-ar fi avut parte nici el de săptămânile acelea irepetabile. A fost o minune și orice minune se termină. Și orice minune se plătește. Numai că doctorul Diamant, un privilegiat al soartei, nu era el cel ce plătea, nepoata lui Colțea achită, de data asta, factura.)

Ceea ce a urmat seamănă mai mult cu un coșmar. Un coșmar de care Diamant n-a mai vrut niciodată să-și amintească. O dată, fiindcă, dacă nu s-ar fi străduit să uite revelionul acela nefericit, ar fi pierdut și lunile de basm care l-au precedat; a doua oară, întrucât îi era imposibil să se gândească la acea noapte. Îl durea până și fizic. Bine măcar că n-a fost nimeni de față. Bine măcar că era singurul martor. Iar amintirile personale se lasă măsluite și ele. Tot restul vieții, Niky era preocupat să-și înșele memoria.

„Fata cu cap de bibliotecă” o numise Rori pe nepoata lui Colțea și poate că de aici i se trăgea totul, se mințea Niky. (Dar tot Rori o numise un porumbel alb uriaș, până la urmă un porumbel monstruos. Inka-kakadu avea să pună într-o zi punctul pe i: „Fata aceea a fost un pescăruș. Când îl vezi pe cer, e superb, însă e foarte departe. De aproape, pescărușul e de-a dreptul urât!“ Niky protestă: „Urât de aproape? Dumnezeule, habar n-ai!“)

– Știi cine a introdus moda mireselor albe? continuă fata, după ce se arătă, în sfârșit, mulțumită de poza luată, de poziția mâinilor de unghiul gâtului, de pliurile trenei aranjate în față, de mușuroaiele voalului pe covor. Nu, Niky nu știa. „În cărți, continuă femeia, se spune că Maria Stuart a venit așa la nunta ei cu regele Francisc. Însă nu e adevărat! După ce n-a reușit s-o obțină cu binele, Ippolito de Medici a pus să fie judecată și osândită ca târfă, ca târfă criminală. Drept urmare, Sorata Rosappeli fu obligată să umble prin cetate acoperindu-și fața cu un voal galben, la fel ca toate prostituatele profesioniste ale timpului. Însă nici asta n-a durat prea mult. Cardinalul o dorea prea intens și ea a reușit să-l mai înnebunească o dată. Într-așa o măsură, încât el ar fi fost dispus să lase totul baltă, și demnitate și avere și să se căsătorească tocmai cu cea pe care a anatemizat-o. Numai că asta n-a făcut parte decât din planul ei. La nunta, ce trebuia să aibă loc în secret, Ippolito era totuși cardinal, mireasa a refuzat în fața tuturor intimilor prelatului, dar și în fața preotului, să se căsătorească vreodată cu el. Refuzul în biserică nu mai putea fi iertat, chiar dacă, foarte în curând, n-a mai rămas nici un martor viu al scenei. Sorata Rosapelli a fost osândită la moarte pentru niște vine născocite de ea, iar modul de execuție a rămas unic: ea a venit îmbrăcată mireasă albă la eșafod, purtând însă lanțuri grele din argint. Aici, în curtea castelului, în fața tuturor invitaților cardinalului, a fost încoronată în mod solemn ca <regină a târfelor criminale> cu o coroană cu zimți în formă de falusuri. Se spune că până și acest accesoriu atât de infamant ar fi fost născocit chiar de ea și meșterit după indicațiile ei. Apoi a fost <căsătorită> cu tot fastul cu un măgar. Spectacolul a continuat <târfa criminală> fiind violată public de toți răufăcătorii din temnițele Florenței. <Nunta aceasta> a durat, spre deliciul invitaților, mai multe zile. Evenimentul a fost pregătit și anunțat din timp și în piața mare și în jurul estradei au fost amenajate bănci și mese unde, bând și ospătându-se, lumea a savurat spectacolul. Și oamenii lui Ippolito stăteau pe după ferestre și nu se îndurau să piardă nici o clipă. Doar cardinalul nu reuși să-și ascundă suferința. Era de parcă l-ar fi omorât pe el bucată cu bucată. Se spune că acolo, legată cu lanțuri pe eșafod, Sorata însăși le-ar fi șoptit călăilor noi umilințe și noi torturi. Ea nu simțea nici durere și nici rușine: totul trecea în trupul și în sufletul lui Ippolito de Medici. Acesta, se spune, răcnea de după perdeaua după care se ascunsese singur într-o încăpere, în timp ce de la celelalte geamuri ale clădirilor circulare, oaspeții beți de vin și de spectacol, strigau măscări. După fiecare viol, câteva femei o spălau și îi rearanjau ținuta. În unele descrieri se spune că i-au și schimbat rochia și accesoriile de mai multe ori cu rochii și accesorii identice pentru tot răstimpul supliciului. Pe care ea l-ar fi savurat privind tot timpul spre fereastra în spatele căreia știa că se află și suferă cardinalul. Ea zâmbea și era mai frumoasă ca oricând, iar coroana de <regină a târfelor> era din argint și strălucea cu zimții reprezentând falsuri. Oricât de obscenă și oricât de dureroasă, fiecare secvență era astfel regizată încât să păstreze o oarecare măreție și femeia să mai poată fi dorită de călăul și de victima victimei. Din când în când, nemaiputând suporta, Ippolito trimitea câte un slujitor s-o întrebe pe condamnată dacă regretă faptele săvârșite. Dacă ar fi spus <Da>, ar fi fost iertată. Dar ea striga tare, și cu ce putere mai avea, <Nu> și, spre suferința fizică a cardinalului, supliciul continua și mai cumplit. Poate că și așa s-ar fi ajuns la o ușurare a execuției sau măcar la o scurtare a ei, dacă Ippolito n-ar fi leșinat de mai multe ori, singur în odaia de unde privea, iar în perioadele acelea totul se desfășura și mai bestial. In prima noapte, au dezlegat-o și au dus-o înapoi la închisoare. A doua zi, la prânz, totul a fost luat de la început. Ea mai putea să meargă, dar, cu costumația refăcută, coafată și vopsită, au adus-o înconjurând prin toată Florența alături de măgarul ei, de „soțul“ ei, ea trebuind să facă tot acest drum târându-se în genunchi. Șase valeți îi duceau trena rochiei și șase prostituate voalul. La fiecare răscruce…”

Nu, Niky nu mai voia să audă nimic. își astupă urechile și o privi. Era ea și parcă nu mai era ea. Devenise, la fel ca altădată ,,Cleo“ sau „Aristița”, acum „Sorata Rosapelli“. Îngenunchiase și fața îi trăda o infinită suferință, dar și o infinită satisfacție. Doctorul simțea că e cuprins de frisoane. Nimeni nu poate juca în felul acesta un rol: fata a înnebunit. De când era nebună? Stătu așa și o privi, iar ea povestea într-una și nu era nevoie s-o asculte pentru a înțelege de pe mimica ei tot ce spunea. Când își luă palmele de la urechi, o mai auzi spunînd:

„Când ea, în sfârșit, a murit, răufăcătorii au fost urcați pe o galeră care s-a scufundat câteva zile mai târziu. Puțin timp după aceea, a murit și cardinalul. Se șoptea că s-ar fi sinucis. în cărțile de istorie se minte că l-ar fi otrăvit vărul său, Alessandro de Medici.”

Niky se apropie de ea și încercă s-o mângâie, s-o liniștească, s-o scoată din transă. Răceala ei de altădată se accentuase, părea înghețată. Doar ochii, ieșiți din orbite, frigeau. Doctorului îi fu frică s-o tragă spre el, spre a nu o speria iarăși, făcând-o să fugă din încăpere. Dar ea era în alt secol: nu contenea să repete tot ceea ce a mai spus,

„Știi ce i-au făcut la <nuntă> Soratei Rosapelli? Imaginația oamenilor nu are limite. Eu țin minte tot. Știi ce i-au făcut? Dar ea a suferit de o mie de ori mai puțin decât cardinalul, toate chinurile ei au trecut în el. Știi ce i-au făcut?”

Nu, Niky nu mai voia să știe nimic. Probabil că totuși băuse, poate că băuse fără să-și dea seama, poate că băuse prea mult, după ce a închinat toată ziua cu sătenii. I se făcu rău, îi dădu drumul și fugi în baie. Stătu acolo o veșnicie. Când reveni în sala mare, ea dispăruse. Se reașeză la masă, dar acum chiar că nu mai era în stare să se atingă de pahar. În casa aceea uriașă era o liniște de mormânt. Acum ar fi fost fericit dacă ar fi sunat telefonul sau soneria de la poartă, rupând astfel blestemul, însă liniștea a rămas intactă ,,Ca un lințoliu”.

Când începu să se întrebe dacă tot ce a trăit în orele acelea s-a întâmplat aievea sau nu, percepu din nou prezența ei. În afara foșnetului rochiei, auzi iarăși zgomotul acela pe care nu-1 putuse încă identifica. Stătu o vreme nemișcat, dar nu mai reuși s-o aștepte ca altădată. Ieși și o căută. Nu era în odaia ei. Prezența nebuniei ei penetra zidurile. Acum venea din curte. O văzu de la geam: albă, iar zgomotul necunoscut era produs de lanțurile cu care-și prinsese mâinile și picioarele și care zdrăngăneau pe dalele de piatră ale potecii.

Între timp, ninsese, iar albul fu înghițit de alb.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.