„Dacă tu vorbeşti cu Dumnezeu, înseamnă că te rogi. Dacă Dumnezeu vorbeşte cu tine, înseamnă că ai schizofrenie“. (Thomas S. Szasz)
Fiecare cabinet de psihologie, de psihoterapie sau de psihiatrie are, de regulă, acelaşi cadru: o canapea, nişte fotolii, o măsuţă, poate şi un birou şi un raft cu nişte cărţi de specialitate. Este un spaţiu în care ai nevoie să te simţi în siguranţă, pentru a fi deschis şi dispus să vorbeşti despre frământările şi probleme tale existenţiale.
Psiholog, psihoterapeut, psihiatru. Ne asemănăm prin cuvinte. Ne deosebesc faptele. Adică? Tu vorbeşti despre trăirile tale şi fiecare te ascultă pentru început. Mai apoi, pe scurt, psihologul face evaluări şi consiliere, psihoterapeutul face terapie şi moderează grupuri-suport, psihiatrul consultă şi pune un diagnostic. Adică fiecare avem o altă pregătire sau formare, după ani de studiu diferit într-un domeniu diferit.
Eu sunt psiholog clinician şi psihoterapeut. Îmi rezerv timp și pentru a merge la biserică, iar acolo vorbesc cu preotul. Am nu credinţa, ci încrederea mea.
Treaba psihologului nu este să te repare, treaba psihoterapeutului nu este să te schimbe, treaba psihiatrului nu este să te închidă sau să te lege la nebuni, iar acolo să te facă din nebun un om bun în rândul societăţii. Nu. Tot ce poate face fiecare este să-ţi ofere prezenţa sa, atenţia şi curiozitatea pentru ceea ce eşti aici şi acum. Fără judecăţi, fără aşteptări, fără să încerce să-ţi manipuleze experienţa pentru a se potrivi cu ideea sa despre cum ar trebui să fim.
Conversaţiile acestea pot însemna o singură întâlnire sau o serie de întâlniri. Conversaţiile acestea, da, sunt intervenţii psihologice. Dar una este consilierea, altceva este psihoterapia, altceva este spovedania, şi încă altceva este întâlnirea pentru testarea, evaluarea sau expertiza psihologică. Adică? Consilierea se referă întotdeauna la o problemă concretă, care se manifestă în planul concret al acţiunii, determinată de o situaţie la un moment dat. Consilierea este focalizată pe prezent şi pe viitor. Prin urmare, toată activitatea de consiliere este orientată spre găsirea de soluţii, dar pe care tu să le poţi aplica cu propriile tale forţe.
De investigarea trecutului tău, mergând apoi către momentul prezent, se ocupă psihoterapia. Terapia, în fine, se referă la lucrul cu lumea ta lăuntrică relaţionezi cu tine însuţi. Adică problemele cu care vii și modurile tale de comportament se situează într-un plan secund. Ca psihoterapeut, mă interesează mecanismele profunde care te determină să acţionezi într-un fel sau altul. Las, aparent, situaţia deoparte şi caut o breşă, caut un acces la trăirea ta. Mergem astfel la cauzele care au dus la manifestarea respectivă, să vedem cât provine din situaţia actuală şi cât ca urmare a altor cauze, adeseori ascunse, mascate, ocolite. Ori, rădăcinile acestea, cel mai adesea, se află adânc în inconştientul fiecăruia, chiar în copilărie.
Nu faci cu oricine terapie, nu faci terapie cu un om care are schizofrenie. De zona patologică se ocupă psihiatrul. Psihologul, psihoterapeutul, preotul nu sunt autorizaţi să prescrie medicamente, dar îți pot recomanda un psihiatru. Cât despre medicamente, sunt necesare si eficiente în anumite cazuri, însă te pot ajuta pe termen scurt și doar la suprafață. Astfel, unele medicamente doar ascund boala. Psihoterapeutul şi psihologul, în schimb, te pot ajuta să ajungi la rădăcinile frământărilor tale. Ulterior, te implică la nivelul alegerilor și al deciziilor, pe termen lung.
Uneori, oamenii vin la cabinet să vorbească, pur şi simplu, să se dezvăluie, să se exteriorizeze, să mărturisească. Faptul că ai vorbit despre suferinţa şi trăirea ta fac ca acestea să îşi piardă din intensitate, pentru moment, deoarece acestea pot reveni, ascunse uneori, mascate, pe după căi ocolite, dar revin mai nervoase, mai turbulente, tocmai pentru că nu au fost soluţionate. Ori asta va trebui să facem în terapie: să săpăm adânc, să le găsim şi să le înţelegem. Este, prin urmare, un proces lung şi nu lucrăm cu (nu există) medicamente minune.
Psihologul, psihoterapeutul sau psihiatrul nu posedă mereu cunoştinţele adecvate, nu ştie tot, despre tot, nu are soluţii pe care să le ofere de îndată ce ai intrat în cabinet şi ai expus situaţia. Dar, avem formarea să te ascultăm altfel decât o fac apropiaţii, altfel decât o face preotul.
Desigur, fiecare cu responsabilităţile sale, diferite. Preotul are o credinţă şi-i urmează rânduiala, psihologul se prea poate că nu are vreo credinţă, sau chiar dacă are, poate nu urmează întocmai vreo atare rânduială.
Spovedania nu înseamnă a enumera păcate sau greşeli, înseamnă ceva mai mult. Cel căruia mă adresez, preot, duhovnic, trebuie să fie o persoană cu experienţă, o persoană în care am încredere să-i spun totul şi să vorbesc cu ea cum aş vorbi cu Dumnezeu. Despre mine, nu doar despre păcate. Un asemenea duhovnic este, aşadar, mai întâi un om care ştie să asculte, să înţeleagă, să spună acel cuvânt de care sufletul are nevoie, dar cuvântul să fie de la Dumnezeu. Pentru că spovedania este un act de împăcare cu Dumnezeu. Împăcare, primind iertarea, în chip tainic, te curăţă, te uşurează, te eliberează, te sfinţeşte. Fiecare simte și trăieşte în felul său acest lucru. Dar este ca şi cum ai găsi din nou tot ce era pierdut, legătura care duce din nou la unirea cu Dumnezeu. În fine, unirea aceasta aduce liniştea, pacea, lumina şi, mai ales, dragostea Lui divină, cerească, de care nu doar sufletul, ci şi trupul are nevoie, pentru că au suferit despărţirea după acele păcate, gânduri şi simţuri rele sau necurate, atunci când ,,capul” nu a condus unde şi cum trebuie, după anumite rânduieli (se îmbolnăveşte fiinţa întreagă). Mintea se întoarce şi le aranjează pe toate la locul lor, în făgaşul lor, treptat.
Altfel stau lucrurile în cabinet. Preotul poate să spună că o anume faptă (infidelitatea, întreruperea de sarcină) este un păcat şi, prin urmare, trebuie să ţi-l ispăşeşti. În cabinet, la psiholog, psihoterapeut sau la psihiatru, nu există aşa ceva: păcatele spuse acestora sunt povestite, nu spovedite. În cabinet se povesteşte. Ai nevoie de cineva care să te asculte, nu să te judece, nu să-ţi auzi pedeapsa. Şi, în plus, dacă într-o discuţie îţi modifici atitudinea faţă de propriile fapte, lucrurile se schimbă. Avem dreptul să ne stabilim priorităţile.
În cabinet nu ţi se spune ce trebuie să faci sau nu, nu vreau să te conving de nimic. Nu, eu nu împart sfaturi, nu vreau să te bazezi pe mine. Nu-ţi pot spune decât că ai posibilitatea să alegi, mi se pare mult mai util să alegi. Şi există atâtea alternative. Dar alegerea este o decizie extrem de importantă şi personală, este a ta, nu am cum, nu pot să-ţi spun dacă este bine sau rău doar proptindu-mă de nişte valori morale şi după o anume rânduială, consilierea sau terapia nu înseamnă un asemenea demers. Nu pot decât să te ajut să afli ce anume este mai bine pentru tine, la acest moment. Psihoterapia, consilierea psihologică, înainte de toate, este discuţie şi, mai ales, alegere. Ca întreaga noastră viaţă, de altfel.
Şi există o regulă pentru toţi: nu pot vorbi cu nimeni despre cele vorbite cu tine, nici despre cele auzite de la tine, nici despre relaţia mea cu alţii care au intrat aici. Nu am voie să povestesc nimănui, dacă nu am acordul tău, chiar dacă celorlalţi nu le spun nume şi date. Aşadar, tot ceea ce vorbim aici rămâne strict confidenţial. Ştim doar noi. Mai mult decât atât, toate intervenţiile psihologice, că le numim consiliere, terapie, consultaţie, toate sunt un demers ce presupune atât confidenţialitate, cât şi respectul faţă de aspectele extrem de personale ce sunt discutate în timpul întâlnirilor. Cam despre asta este vorba, pe scurt.
Cam atât pentru astăzi.
Apropo, tu crezi în Dumnezeu sau te încrezi în Dumnezeu?
Liviu Predescu, psiholog clinician
(Articol apărut în ediţia tipărită a ziarului Cotidianul de luni, 14 noiembrie)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.