Cvadrienala de Scenografie de la Praga

Standurile României prezintă fragmente din opera unui mare scenograf român, Dragoș Buhagiar, și proiecte de la cele trei secții de scenografie de la universitățile din țară – Universitatea Națională de Arte (UNARTE), Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” (UNATC), ambele din București și Universitatea de Arte din Târgu-Mureș (UAT) –, reunite în jurul unui motiv comun, Ruinele teatrului, ruinele orașului, propus de curatorul standurilor, criticul de teatru și eseistul George Banu.

Prezența României la Cvadrienala de Scenografie de la Praga este posibilă grație Institutului Cultural Român, condus de Liliana Țuroiu, căreia i s-au asociat teatrologul Irina Ionescu, director de programe (Direcția Generală Programe prin Reprezentanțe și în Comunitățile Istorice), expertul Octavian Perpelea (din cadrul aceleiași direcții) și, nu în ultimul rând, Ionuț Petre Munteanu, director al ICR Praga, implicat cu un devotament tenace în proiect.

Susținerea unei instituții culturale reprezentative precum Institutul Cultural Român a făcut posibilă realizarea celor două standuri prin transpunerea reflexiei plastice a unui artist de excepție și a viitorilor scenografi, reflexie plasată polemic sub semnul memoriei, atunci când cultul prezentului se generalizează și se impune majoritar.

Catalogul care însoțește prezența românească la Cvadrienala de Scenografie de la Praga în anul 2019 a fost realizat de editorul Dana Ionescu, redactor-șef al Editurii Nemira, și de designerul Bogdan Căpîlnean, textele fiind traduse în limba engleză de Samuel W.F. Onn.

Prezentul scenei mondiale intră în rezonanță cu viitorul

„Alte măști, aceeași piesă“ este unul dintre cele mai cunoscute versuri ale celui mai cunoscut poet român, marele romantic Mihai Eminescu. Un eveniment precum Cvadrienala de Scenografie de la Praga ne demonstrează, cu asupra de măsură, că între text și actori, niciodată aidoma, scenele își au propria lor personalitate. În cele mai reușite creații, ele formează, împreună cu replicile și cu protagoniștii, un întreg solid precum nucleul atomic al celor mai stabile substanțe.

Vorbind despre nuclee, este simbolic faptul că această reuniune de referință are loc, de mai bine de jumătate de veac, în inima Europei, într-una dintre capitalele ei cele mai seducătoare. Pentru Institutul Cultural Român este o bucurie și o onoare să susțină, și în acest an, prezența românească la Cvadrienală, un loc în care prezentul scenei mondiale intră în rezonanță cu viitorul.

George Banu, reputat profesor și eseist, curator al standului românesc, l-a invitat pe Dragoș Buhagiar, unul dintre cei mai reprezentativi scenografi români de azi, să-și prezinte opera din perpectiva unei metafore largi și poetice: Ruinele teatrului, ruinele orașului. La rândul lor, studenților de la trei şcoli de scenografie importante din România li s-a propus să se confrunte cu provocarea Teatrului în spații neconvenționale.

„Privitori ca la teatru“, ca să parafrazăm un alt vers din poemul citat la început, ne alăturăm, în gând, publicului Cvadrienalei, cu speranța că pasiunea și curiozitatea îi vor fi răsplătite de propunerile scenografice românești de la această ediție.

Liliana Țuroiu Președintele Institutului Cultural Român

Tezaurul unui mare scenograf

La sfârșitul celebrului Vis al unei nopți de vară de William Shakespeare, Puck, spiritul care a confundat îndrăgostiții și care stă la originea rătăcirilor erotice, își asumă condiția de actor și li se adresează spectatorilor, invitându-i să revină acasă și să-și reamintească spectacolul aidoma unui „vis”. Adică nu în continuitatea acțiunii, ci parțial, fragmentar, „oniric”. Iată, implicit, modul posibil de rememorare al teatrului, sugerează Shakespeare, el însuși plasat la răscrucea dintre două motive baroce esențiale: „Lumea e o scenă” și „Viața e vis”.

Ce rămâne din teatru și din clipa pe care el o exaltă, dar care dispare? Nimic? Doar atât? Nu, ci secvențe disparate, pe care le purtăm cu noi și care, uneori, subzistă chiar și în magazinele de decoruri sau în arhive și muzee. Clipa a fugit, dar urma abia vizibilă îi supraviețuiește. Urma, urmele… Grație lor putem reconstitui aproximativ legendele teatrului și putem recompune imaginar spectacole dispărute, aceste opere scufundate în apele lui Lethe, fluviul uitării, care le ia cu sine.

Urmași ai celor care se recunosc în sfaturile lui Puck, noi propunem azi, aici, la Praga, relicvele viselor scenice concepute de un mare scenograf, Dragoș Buhagiar, care ne invită să urcăm nu în luntrea lui Charon, pentru a traversa fluviul morții, ci în aceea a lui Shakespeare, pentru a revizita lumea lui. Lumea inegalabilului autor, dar și a omului de teatru, pe care Dragoș Buhagiar l-a slujit cu talent și dăruire.

„Poetica ruinelor” e indisociabilă de melancolia europeană care și-a descoperit modernitatea privind busturi invalide, coloane frânte, palate dărâmate. Melancolia a fost la originea Renașterii și și-a dezvoltat în timp capacitatea de a reînvia mental universuri dispărute. Din această perspectivă putem explora universul eterogen expus de Dragoș Buhagiar ca pe o persistență poetică a ceea ce din opera lui continuă să existe în spectatorii de ieri și îi invită pe cei de azi să o imagineze. O lume dislocată, unde visurile se pot naște și călătoriile se pot angaja.

Dragoș Buhagiar iubește scena, dar și textele: astfel se explică logodna constant celebrată. Nici indiferent, nici sclav supus cuvintelor, el propune spații de dialog grație cărora ele răsună, lăsând corpurile deplin să se exprime. „S-a stins viața falnicei Veneții” spune un vers celebru al unui poet român, pe care l-am putea parafraza facil, dar aici el este contrazis, căci, putem spune, în aceste ruine „E vie viața falnicei scene”.

Dragoș Buhagiar expune tezaurul retrospectiv al operei sale și noi, la Praga, îi suntem moștenitorii de „o vară”.

Ruinele orașului

Studenților scenografi, prea tineri pentru a fi confruntați cu „ruinele teatrului”, li s-a propus să exploreze „ruinele orașului” din perspectiva reintegrării lor în circuitul culturii urbane! Reînvestind monumente și clădiri abandonate, au propus soluții de recuperare și de reciclare pentru a inventa locuri inedite ce asociază poetic memoria orașului cu expresia noului. Teatrul și spectacolul ca practici de reanimare a ruinelor urbane: acesta este răspunsul tinerei generații!

Unitatea diverselor propuneri formulate vine din convingerea comună că „ruinele” constituie un soclu marcat de timp și istorie, de la care se poate porni pentru a-l deturna și a-i acorda șansa unei „reînvieri” în alt domeniu și cu alte funcții decât cele pentru care edificiile au fost programate inițial. De aceea aici nu e vorba despre reconstruirea trecutului, ci despre reinventarea unei noi relații a acestuia cu prezentul spectacolelor și cu imaginarul modern.

George Banu – Președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, Președintele Premiului Europa pentru Teatru

Ruinele scenei

Întotdeauna m-am întrebat ce se va întâmpla cu obiectele inventate de mine. Obiecte care, puse la un moment dat într-un context scenic-regizoral, s-au transformat în personaje și care au avut, ca și mine, alături de regizori, actori și tehnicieni de scenă, momentul lor de glorie sau de decădere pe scenă.

Ar putea, oare, avea ele o nouă viață în afara scenei? Ar putea exista pentru ele o nouă viață, după teatru? Așa s-a născut ideea de a le aduna într-un context nou, rupt de teatru, dincolo sau dincoace de „oglinda scenei”.

Întrebarea rămâne în picioare: Pot ele, obiectele care au fost cândva, cumva, vii, care au interacționat cu actorii, care au fost transformate de actori pe scenă, au avut anume semnificații, au schimbat destinul unor actori-personaje, pot ele exista singure, fără atingerea uneori „divină” a actorilor, ca în pictura de pe tavanul Capelei Sixtine, în care, potrivit deciziei artistului Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni, divinitatea își termina creația printr-un simplu gest? Pot ele să se redefinească stând laolaltă, adunate, fie și într-un context favorabil? Pot să le rearunc în lume? De această dată, să se descurce singure, să plutească în neant sau să cadă în dizgrație, ca osul aruncat de maimuța din Odiseea Spațială a regizorului Stanley Kubrick?

Suntem orgolioși și refuzăm să credem că spectacolul se termină într-o zi. Dar e în firea lucrurilor, e o condiție a vieții. E o condiție a teatrului.

Și totuși, ne propunem cu voce tare: poate că obiectele merită o șansă, încă o șansă.

Ideea de a expune instalația Ruinele scenei este, până la urmă, un pretext pentru a mă reîntâlni cu obiectele create pentru diferite spectacole, de a inventa imagini noi, de a le reinvesti cu alte semnificații, reunindu-le într-o compoziție coerentă, într-un alt spectacol, privit de aproape. Spun „alt spectacol” pentru că și o instalație este tot o formă de spectacol. Diferența este că, în acest caz, magia dispare. Ele, obiectele, se prezintă „goale“ în fața privitorilor. Reprezintă un fel de moment al adevărului, ca după apocalipsă, ca după un război sau ca după o „moarte“. Vreau să risc și să dau șansa Îngerului sculptat, Ochiului tun, Sculpturii‑Femeie, Triciclului Mobil, Contrabasului încarcerat, Mesei-ușă care se împotriveste intrării, Căzii și Scheletului butaforie, Pendulului ochi, Viorilor–Coase să vină în față și să‑și țipe poveștile. Toate odată, așa cum orice echipă de creatori de teatru face de obicei.

Purtate către nicăieri de Luntrea deșertăciunii sau a Speranței. Ca o Plută a Meduzei.

Dragoș Buhagiar

O nouă viață

Teatrul, o cale… Teatrul, o călătorie… Și bagajele noastre, ticsite cu fiecare clipă a atâtor spectacole.

7 septembrie 1869. Din gara Filaret a plecat primul tren. Memoria gării, memoria străzii…. Nu întâmplător propunerea noastră pleacă de la prima gară din București ca loc emblematic al spectacolului străzii. Șina de cale ferată va fi un laitmotiv în crearea unui spațiu magic, ce are în inima sa două săli de spectacol, cu posibilitatea de a se reconfigura pentru diferite tipuri de spațiu teatral.

De zeci, poate chiar de sute de ani ele ne priveau pe noi… Adunate cu grijă melancolică, cariatide, coloane, fragmente de fronton, chiar un portal care delimita cândva oglinda unei scene, elemente arhitecturale ale vechiului București, își vor găsi o nouă viață în acest spațiu al memoriei.

Roxana Ionescu

Scenograf , Director al Departamentului de Scenografie și Eveniment Artistic, Universitatea de Artă București

Mănăstirea Chiajna – o mănăstire convertită

Proiect: Alina Petrovschi

Anul I Master Scenografie, UNATC

Trupul acesta încărcat de istorie ne așteaptă tot timpul cu brațele deschise, brațe ce parcă se prelungesc către cer, din cauza acoperișului și a cupolei, care nu mai stau drept graniță între cer și clădire.

Există o sumedenie de mituri legate de aceasta din urmă: un trup ce ascunde mai multe suflete, căci mulți au zăbovit aici, mai ales în vremea epidemiei de ciumă din anul 1800 sau pentru a se ascunde de atacul turcilor. Turcii au asediat mănăstirea crezând-o o cetate, chiar după finalizarea construcției sale, astfel încât preoții nu au apucat s-o sfințească. Așadar mănăstirea nu a funcționat niciodată ca lăcaș de cult, însă a fost loc de adunare pentru multe suflete, de toate felurile.

Din ideea de lăcaș al sufletului s-a născut și conceptul meu privind reabilitarea clădirii și transformarea ei în teatru, pentru că teatrul este templul sufletului, locul unde oamenii lucrează cu sufletul, ca în religie. Am propus să simbolizez legătura mănăstirii cu cerul prin acoperirea cu sticlă de diferite inserții de albastru – sub formă de vitralii –, astfel încât bolta acoperișului să se omogenizeze cu bolta cerului. Vitraliile, atât cele cerulii de pe bolta acoperișului, cât și cele colorate de pe cupole, au fost o opțiune deoarece sunt specifice artei bizantine, artei religioase, și nu am dorit să mă îndepartez de elementele arhitecturale caracteristice mănăstirii, ci să las loc de interpretare a legăturii omului cu divinitatea.

Pentru că este o clădire cu istorie ce i se citește pe pereți nu am avut intervenții stilistice asupra acestora, ci am păstrat pereții originari atât la exterior, cât și la interior. Astfel spectatorul este condus în istoria paralelă cu prezentul, prezent redat de elemente arhitecturale moderne, adosate clădirii vechi. Prin urmare în prezentul nostru continuăm trecutul.

Casa Radio

Proiect: Maria Alexandra Ivan

Anul I, Master Scenografie, UNATC

La baza conceptului meu de reabilitare a clădirii stă ideea de inserare a exteriorului în interior, de îmbinare a naturii cu clădirea și de combinare a materialelor naturale cu cele industriale. Această idee s-a născut din dorința de reîmprospătare a unui spațiu auster din mijlocul orașului. Casa Radio este o clădire cu o istorie puternică, o amprentă a comunismului asupra Bucureștiului.

Am exploatat la maximum dimensiunile considerabile ale ruinei organizând spațiile foarte mari sub forma unor grădini aflate la o înălțime de 35 de metri, oferind astfel un sentiment de libertate contrar istoriei ce stă la baza construcției. Aceste înălțimi, dar și așezarea edificiului pe malul de nord al Dâmboviței, în vecinătatea Operei Naționale și a Parcului Operei, m-au făcut să creez spații mari, luminoase, formate majoritar din sticlă reflectorizantă, astfel încât vizitatorii să poată observa panorama unui București superb.

Transformată acum în teatru, clădirea dispune de trei săli de teatru ce pot găzdui un public numeros și pot susține absolut orice fel de decor, toate sălile fiind dotate cu o scenotehnică foarte bogată, de la trape până la turnantă și de la stăngi mobile până la gradene reglabile. Sala mare dispune de o scenă italiană și de o sală cu două rânduri de loje, iar cele două săli de pe acoperiș sunt tip studio, având dimensiuni impresionante și oferind posibilitatea de construire a propriului spațiu de joc. Ele se pot transforma, de asemenea, în săli de cinema.

Foaierul principal este configurat ca spațiu expozițional, prezentând atât schițele scenografilor, cât si imaginile marilor actori ai teatrului românesc. Foaierul secundar se află pe tavanul construcției și este organizat atât ca spațiu de prezentare a afișelor spectacolelor și costumelor realizate de scenografi, cât și ca spațiu de divertisment, existând și o cafenea supraetajată, și un spațiu de lectură. Astfel, o clădire gri, ce trezește un sentiment neplăcut, este transformată acum într-un spațiu de divertisment, de cultura și de artă.

Dintr-o absidă goală…

Proiect: Miruna Croitoru, Cosmin Stancu, Lavinia Daduț, Nicoleta Ivan Anul II, Master Scenografie, UNATC

La marginea Bucureștiului, între o șină de tren și groapa de gunoi, se află Mănăstirea Chiajna-Giulești. Pereții nu mai ascund nimic, interiorul este gol. Ideea de lipsă ne-a făcut să ne gândim la ce rămâne după ce trece timpul, iar sensul originar se risipește. Legendele, poveștile transmise de la o generație la alta ajung să fie identitatea unei ruine. De la această idee am pornit în procesul de creație.

Un element important al bisericii este clopotul. El cheamă credincioșii, anunță o izbândă sau te înștiințează despre evenimentele importante. Există multe legende despre clopotul Mănăstirii Chiajna. O versiune povestește cum otomanii, având sorți de izbândă, au furat clopotul și l-au aruncat în Dâmbovița. Am considerat acest moment golirea spațiului de semnificații religioase.

Propunem în foaierul clădirii un nou clopot, din ale cărui reverberații par să se formeze elementele adăugate de noi. Ceea ce a cauzat golirea acum reconstruiește. Design-ul interior și exterior se inspiră din formele pe care apa le-a luat în momentul în care clopotul a fost aruncat în apă și reverberațiile sunetului. Cu aceste elemente materializate încercăm să umplem golurile și lipsurile ruinei. Ne îndreptăm spre această direcție stilistică în reconstruirea elementelor arhitecturale prăbușite la cutremurul din 1802 și la cel din 1977 (pridvorul și cupola), dar și în adosarea elementelor noi, pasarelele, terasa, corpurile de lift.

La parter se află foaierul, clopotul, un spațiu de așteptare și scările care duc la etajul întâi. Acolo se află spațiul de performance, o sală studio unde gradenele hidraulice pot fi folosite ca locuri pentru spectatori, sau în momentul în care se pliază devin spațiu de joc. Publicul poate fi așezat în oricare dintre cele patru laturi, simultan sau nu, ori în mijloc, pe o scenă turnantă. Accesul pe terasă se face cu liftul, zona aceasta poate funcționa concomitent cu evenimentele de la etajul întâi și este un spațiu expozițional care conduce spectatorul împrejurul cupolei.

Proiectul, alimentat de povești, propune un spațiu-suport pentru cei care vor să spună noi povești dintr-o absidă goală…

Teatrul ruinelor

Nu cumva a inventa, mă întreb eu de-o vreme, este doar registrul superior al observării? Se spune că lumea trebuie descoperită, nu inventată, așa cum Gombrich atrage atenția că artistul trebuie să-și exerseze mai întâi ochiul și abia pe urmă mâna.

Punctul de întâlnire dintre gândirea regizorală a scenografului și gândirea scenografică a regizorului se află pe același traseu al descoperirilor, atunci când, lărgind perimetrul temei Ruinele orașului, studenții de la UAT propun un proiect în care „ruinele” (clădiri dezafectate, pivnițe/poduri pustii, depozite părăsite etc.) să fie reînvestite cu noi identități.

Spațiu găsit vs. spațiu construit? Da și nu. Până la urmă, „ruinele” în cauză devin doar un cadru asemănător cutiei negre, în care se poate juca orice. Acest cadru nu deține, în aparență, neutralitatea scenei, dar, surprinzător, este la fel de adaptabil diferitelor concepții scenografice/ regizorale. Case părăsite, pereți scorojiți, cărămizi lipsă, coloane neterminate, pivnițe scoase din uz au existat mereu de-a lungul istoriei, fiind martore la mereu alte întâmplări. Marea provocare o reprezintă, până la urmă, contopirea lumilor, pe firul unei noi narații. Marcați de nevoia spectacolului viu și de aventura descoperirii, studenții scenografi, împreună cu studenții regizori, au căutat spații convergente exercițiului lor teatral. Au găsit locuri cu istorii tainice, pe care le‑au adăugat experiențelor personale, subordonând totul universului dramatic ales. Proiectele scenografice din ateliere, materializate prin planuri și machete au avut nevoie de un pandant viu. Așa s-au format cuplurile regizor-scenograf, așa a fost descoperită lumea „ruinelor”. Întâmplarea a făcut ca tema standului României să coincidă cu cel mai motivant capitol al creației studenților noștri.

Judit Dobre Kóthay,

Scenograf , Lector UAT

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.