EFECTUL P (40)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Şi până la urmă, dacă te gândeşti bine, totul nu este decât un imens Styx care nu se mai şfârşeşte şi-ţi aminteşti de tablourile lui Böklin în care se trece această apă, tablouri împietrite ca orice tablou, iar ceea ce faci tu nu este decât acelaşi vâslit împietrit şi nesfârşit pe o apă la fel de îngustă a cărei traversare nu se termină niciodată. Şi totul, absolut totul, se rezumă la mâna încleştată pe manete, lucrurile încep să-şi piardă valoarea lor cunoscută, cadranele încetează să mai fie cadrane, apărând sub formă de mici imagini la fel de neinteresante ca propriul puls şi fiindcă veni vorba despre propriul puls şi propriul corp, îţi dai seama cât de bolnav eşti pentru că doar atunci ţi se pare corpul tău o povară când îl simţi excesiv, iar tu şi cu încăperea în care te afli aţi început să formaţi acelaşi trup pe care abia îl mai suporţi.

Stai răstignit cu mâinile pe cele două butoane şi pentru că ţi-ai adus aminte de pictură, îţi vin în minte şi celelalte răstigniri şi convingerea veche că trebuie să existe o mare refulare erotică în obsesia reproducerii în amănunte a lui Iisus pe cruce şi ale martirajelor altor sfinţi, reluaţi mereu de maeştri Renaşterii ţi se pare acum lipsită de sens, neutră. Nu te îndoieşti de ceea ce ai crezut atâta vreme, dar nu te mai interesează.

Să stai cu mâna pe un buton pentru că prin difuzor auzi că la tropice o mamă se învârte disperată şi neputincioasă în jurul unui copil care trebuia de mult să moară şi care mai respiră totuşi − datorită ţie − sau să perseverezi pentru că într-un mare oraş cineva a fost cu câteva clipe în urmă strivit de o maşină care a luat o curbă greşit, iar victima, în pofida tuturor rănilor mai trăieşte, în salvarea care o duce la spital, să continui pentru asemenea argumente care ţi se par tot mai puţin concrete…

Câteva clipe mai ai întrebări umane de genul: „Cum e mai bine pentru rudele apropiate să moară un om? «După o lungă suferinţă», astfel încât până la urmă, chiar nemărturisit, toată lumea să suspine uşurată sau brusc, buimăcindu-i pe toţi, lăsând o durere ascuţită în inimă, dar nefiind povară pentru nimeni?” Dar şi aceste vechi întrebări dispar şi chipuri fără mască, dar şi fără mimică apar din nou, simpli figuranţi, în jurul tău.

La un moment-dat, într-o seară sau într-o dimineaţă, în timp ce colegul stă la pupitrul de comandă şi tu ai timp să faci ce vrei, ceri, împotriva recomandărilor făcute, să fii lăsat să ieşi puţin la aer: ţi s-a făcut dor să schimbi lumina impecabilă a neonului cu câteva raze de soare. În principiu, lucrul acesta nu este îngăduit pentru că nu se poate şti niciodată când i se întâmplă ceva celuilalt şi atunci trebuie să-i stai în imediata apropiere pentru a putea să-i iei în câteva secunde locul, dar se admite totuşi o excepţie şi eşti condus pe un coridor lung şi apoi într-o încăpere cu ferestre spre stradă şi de acolo pe un balcon. Nu vezi soarele pentru că plouă, dar stropii îţi fac nespus de bine. Eşti rugat să revii înăuntru pentru a nu răci şi te supui, dar te mai uiţi câteva clipe pe geam la oamenii care forfotesc pe stradă. Şi aproape că ţi se face rău: pur şi simplu îţi vine greu să-i mai înţelegi, totul se derulează în alt ritm decât cel cu care ai început tu să fii obişnuit, şi-ţi aminteşti de o poveste pe care ai citit-o sau pe care poate ai scris-o pe vremuri în care era vorba despre un oraş încremenit la o anumită oră a unei anumite zile, oraş surprins în această pietrificare a timpului de către călătorii unui tren blocat în gară din cauză că impiegatul de mişcare nu mai putea să-i dea semnalul de plecare, călători care, coborând intrigaţi, îi găsesc pe localnici în poziţii naturale dar în mijlocul unor gesturi neterminate. Numai că experienţa pe care o trăieşti acum este inversă: acum se pare că tu eşti cel care a încremenit într-un timp bolnav, în vreme ce lumea continuă să se mişte ca înainte, şi această schimbare de rol nu uşurează cu nimic situaţia, nu-i mai poţi pricepe, nu mai eşti de-al lor.

Te întorci în camera de lucru şi nu-i comunici nimic din ceea ce simţi colegului, dar el îşi dă seama că ceva nu este în regulă cu tine şi te întreabă ce ai păţit. Refuzi să-i spui, îi ceri să te lase să treci tu la pupitru şi iei înmână manetele cu voluptate, de parcă ele te-ar putea feri de tot ce ai avut impresia că te-ar putea ameninţa, manetele acelea sunt un refugiu acum şi munca nu ţi se mai pare grea, simţi chiar că dacă ai fi obligat să-ţi reiei vechea viaţă n-ai mai şti ce să faci cu ea. Trec câteva zile şi rezişti tot mai mult la pupitrul de comandă şi-i laşi tot mai mult timp liber colegului, care nu ştie ce s-a întâmplat, dar care în loc să se simtă mai bine în felul acesta, revine cu tot mai puţină plăcere la muncă, atunci când tu, extenuat, trebuie să te întinzi să dormi câteva ore. Şi într-o zi face şi el o escapadă pe afară şi se întoarce la fel de tăcut pe cum te-ai întors şi tu şi-ţi cere şi el să-l laşi să te înlocuiască. Nu-l întrebi nimic, ştii ce i s-a întâmplat şi-i faci loc la manete şi câteva zile sau luni sau veacuri lucraţi cu folos, fără să mai fie nevoie de alte stimulente. Ca şi în viaţă, singura posibilitate să scapi de lehamite este să te apuci de lucrul căruia crezi că-i eşti hărăzit. „Suntem reglaţi pentru timpul pe care-l trăim: dacă am trăi mai mult, clipele neplăcute ne-ar fi insuportabile şi n-am avea energie nici măcar pentru cele plăcute”, îţi aminteşti vorbele spuse cu mii de ani în urmă de Poolo.

*

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.