EFECTUL P (6)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House.

Unul dintre momentele indiscutabil cele mai grele din timpul testărilor fusese acela când şi-au dat seama că rămăseseră foarte puţini admişi. Ultimii abia dacă mai trebuiau să aştepte câteva ore pentru a intra în sala de examinare. Începură să facă pentru prima oară estimări − credeau ei aproape exacte − despre cât va mai dura până ce vor rămâne numai cei doi fericiţi. Calculau aproape corect câţi vor cădea după fiecare probă. Ajunseseră la convingerea că totul se va termina în cel mult trei-patru luni. Dar într-o dimineaţă se pomeniră cu exact încă atâţi candidaţi câţi erau ei în clipa aceea, toţi îngrozitor de dezamăgiţi după ce aflaseră că erau supuşi testelor exact în zilele în care ceilalţi testaţi erau liberi (liberi să-şi câştige subzistenţa, dar asta-i altă poveste!). Deci se dublaseră instantaneu şi surpriza era mai greu de suportat decât dacă luni în şir n-ar fi căzut nimeni şi dacă, deci, lucrurile nu s-ar fi schimbat sub nicio privinţă din punctul de vedere al rezultatului final; mai apăruseră noi candidaţi, alţii, lucru cât se poate de neaşteptat şi de revoltător, mai ales că erau indivizi ale căror mutre nu le-au văzut şi care au ajuns la aceleaşi rezultate cu ei parcă aşa, din senin. Şi, ca într-o oglindă, ceilalţi gândeau la fel despre ei. Se urâră la început şi niciun grup nu putea pricepe ca toate speranţele să-i fie înşelate de reuşita a doi indivizi cu mutre şi obiceiuri care li se păreau atât de diferite de cele cu care se întâlniseră până atunci. Şi trebui să treacă câtva timp pentru a uita şi unii şi ceilalţi că n-au făcut parte de la început din aceeaşi colectivitate. Dar asimilarea se făcu totuşi, mai ales că se împuţinaseră din nou brusc, chiar la a doua zi de examinări, probabil mulţi nerevenindu-şi din şocul apariţiei celorlalţi, simţindu-se înşelaţi în cel mai înalt grad şi renunţând de aceea. Sau poate că şi examinatorii îşi dădură seama că se cam întrecuseră cu gluma şi deveniră o vreme ceva mai exigenţi în dorinţa de a termina totul mai repede. (Dar ipoteza asta se dovedise curând greşită). Fapt este că peste puţină vreme se pomeniră cu toţii făcând parte din aceeaşi familie, rămânând mult timp, din nou, veşnicii candidaţi ai unui viitor tot mai iluzoriu.

Mai târziu, în lungile prilejuri de recapitulare, bărbatul de la pupitrele de comandă încercă să diferenţieze momentul care îi transformase din visători în profesionişti ai iluziei, moment care, ca de atâtea ori în viaţa de toate zilele, se petrece neluat în seamă şi se traduce prin aceea că mergând pe un drum care duce spre orizont, eşti uimit întotdeauna de repeziciunea cu care treci primele obstacole şi distanţa imperceptibil mai mică la care se încăpăţânează să rămână zarea. Este momentul adevărului în care sau renunţi, sau te obişnuieşti cu gândul că lucrurile sunt aşa cum sunt şi mergi mai departe pentru că trebuie s-o faci sau pentru că n-ai curajul s-o iei în altă direcţie, în clipa în care un fragment de cale a fost totuşi, de bine de rău, străbătut, chiar dacă eşti tot mai convins că niciodată, dar niciodată n-ai să ştii a câta parte din întreg reprezintă acest fragment: un sfert, o sutime sau mai puţin de o milionime… Straniu era doar faptul că bărbatul care a ajuns la capătul acelei porţiuni de drum, cel care se afla de acum instalat în postul visat, era bântuit de astfel de gânduri, straniu pentru că altfel ar trebui să numim întâmplarea tragică, deoarece am fi obligaţi să admitem că în spatele interpusului depăşit se afla un nou interpus, iar în locul sentimentului victoriei, succesul îi dăduse doar certitudinea începutului unui drum şi mai greu.

Lucru pe care în clipele de aşteptare nu-l simţea încă nimeni, cu atât mai mult cu cât se deciseră cu toţii să devină nişte profesionişti ai testelor. Cât priveşte rezultatul, realitatea lui devenise tot mai mult o noţiune atât de abstractă, încât cu timpul aproape că nici nu-şi mai puneau problema pentru ce se aflau ei de fapt acolo.

Asta avea darul de a micşora şi susceptibilităţile dintre ei, concurenţa scăzând tot mai mult şi, exceptând miezul ascuns în subconştient, nimeni nu se mai bucura de lipsa la apel a unuia dintre ei. Din contră, cu fiecare nou absent, ei se simţeau mai săraci şi mai trişti, loviţi fiecare personal în durerea sa.

Da, erau tot mai uniţi şi câteodată, după teste, se întâlneau cu toţii la o cafenea de lângă clădirea în care aveau loc examinările şi sărbătoreau ziua respectivă ca pe una mai uşoară, pe care sperau să o fi promovat cu toţii cu bine. Doar că aceste mici petreceri se transformară în curând în tabu-uri pentru că în urma lor, de cele mai multe ori, se pomeneau decimaţi la prezenţa următoare şi, fără să şi-o spună explicit, se feriră să mai sărbătorească împreună succese care încă nu s-au confirmat.

Ceea ce nu-l împiedica pe unul dintre cei doi bărbaţi care avea să câştige până la urmă postul şi pe noua sa prietenă să nu zăbovească în doi cel puţin la o cafea. Chiar până acolo tabu-ul nu ajunsese încă. Deşi…

Se cunoscuseră în sala de aşteptare, dar se remarcară mai ales în zilele în care se intra câte doi sau mai mulţi deodată la testări şi când constatară cu uimire că răspunsurile le erau întotdeauna asemănătoare până la identic, chiar şi acolo unde problemele se refereau la imaginaţie, dând posibilitatea unui evantai nemărginit de răspunsuri. Se cunoscură şi astfel uimirea se preschimbă în curând în încântare la revelaţia confirmării atât de depline a unuia în celălalt. Şi, se gândi mai târziu bărbatul, poate că unul dintre scopurile îndelungatelor testări nu era decât formarea unor asemenea cupluri perfecte, cuplul celor două posturi publicate de la început.

*

Poolo, adolescentul, era dispus să-şi piardă vremea cu orice, pentru că orice îi permitea să construiască raţionamente inedite. Citise, de pildă, cu plăcere tot ce putuse găsi în legătură cu antropologia şi privea în jur de parcă ar fi fost martorul unor etape provizorii ale acestei naturi instabile. Darwinismul îl amuza şi se distra de multe ori reconstituind după metoda lui Lamarck animale „dispărute”, zămislind pe coli de hârtie fantasme caraghioase ale unor vietăţi care, prin firescul desenului, păreau reproduse după „model”. Mulţi ani după ce terminase liceul mai obişnuia să se recreeze cu asemenea desene şi pe colile albe se năşteau în „mod firesc” un soi de cai cu barbă, care „trebuiau neapărat să fie chei şi să aibă marsupii”. Apoi le dădea celor care se nimereau să fie de faţă explicaţii savante pe care aceştia nu ştiau dacă să le ia în serios sau nu, pentru că, deşi el se amuza copios între timp, dacă stăteai să verifici crâmpeie din „disertaţia” lui, constatai că se inspira din surse de cea mai mare încredere.

Doar romanele poliţiste nu-l încântau fiindcă autorii introduc de multe ori în acţiune elemente şi personaje pe care cititorul nu are de unde să le cunoască până atunci, prezumţiile făcute dovedindu-se astfel deseori inutile.

Încă în urmă cu vreo două luni tata a fost ridicat de poliţia legionară şi ţinut la Casa Verde timp de trei zile. Tatăl lui Poolo era tot mai senil şi părintele meu pretindea că l-ar fi văzut printre ceilalţi legionari care s-au ocupat de el în acele zile. Despre ceilalţi membri ai familiei lui Poolo n-a putut pretinde nici tata că ar fi fost amestecaţi în mişcarea verde.

„Bună ziua” îi spuse într-o zi în care o văzu intrând şi căutându-l prin sălile nefolosite de lângă hala mare a antecamerei. Ea venise cu băieţaşul ei de şase ani, cel cu care sosea tot mai des de o vreme, nemaifiind nevoită să-l lase cu te miri cine ca la început ci dându-l în grija celor care aşteptau în continuare, în timp ce ea intra în sala de examinări, iar copilul obişnuindu-se şi el tot mai mult ca toţi cei care aşteptau, mereu aceiaşi, se simţea în perioada cât maică-sa lipsea, de parcă ar aştepta-o în familie, împreună cu o ceată de mătuşi şi unchi şi cumnaţi. „Mă bucur că te văd!”

„N-am întârziat?” Panica ei era motivată. Deşi de obicei erau chemaţi printre ultimii în sala de examinări, nu se putea şti când vor face Ei o nouă excepţie şi o să-i solicite primii. Iar cine nu era acolo când îşi auzea strigat numele, pierdea totul pentru că se considera că nu a făcut faţă testului din ziua respectivă şi era deci eliminat. De aceea toţi se întâlneau mereu punctual, la începutul zilei, iar atunci când totuşi − foarte rar − cineva întârzia, puteai fi sigur că n-a făcut-o dintr-o simplă neglijenţă. „Aş fi fericită dacă astăzi lucrurile ar decurge mai repede, continuă ea, încercând să-şi liniştească respiraţia. I-am promis ăstuia mic că-l voi duce diseară la circ.”

Intrară într-o cămăruţă şi se priviră câteva clipe în linişte. Copilul, obişnuit să fie răsfăţat de prietenii mai vârstnici pe care şi-i făcuse, fugi să se joace cu un tânăr care avea mereu pregătite, mici daruri pentru el. (Toţi îşi găsiră obiceiuri precise pentru zilele lungi de aşteptare: doar unii mai practici îşi aduceau de lucru cu ei: un bărbat uscăţiv obişnuia să copieze aici note pentru filarmonică, un ceasornicar îşi aducea cu el sculele şi ceasurile clienţilor, doi şahişti jucau lungi partide. Doar că aceştia din urmă au fost în curând despărţiţi, mai înainte prin întâmplarea că brusc unul dintre ei a fost chemat la testări printre primii şi pe urmă datorită faptului că celălalt într-o bună zi n-a mai fost găsit pe lista afişată a celor admişi. În legătură cu aceasta circula o superstiţie firavă ca un fum, niciodată exprimată, dar ştiută de toţi, după care dacă cineva ar obişnui să-şi petreacă timpul altfel decât aşteptând, după câteva zile ar fi eliminat din competiţie. Despărţirea iniţială a celor doi parteneri de şah, prin solicitarea lor în diferite momente ale zilei la teste, a fost interpretată în acelaşi spirit drept un avertisment pe care cei vizaţi nu s-au priceput să-l înţeleagă. În aceeaşi idee, mulţi dintre cei care încercaseră să-şi exercite profesiunea sau vreun hobby acolo au fost excluşi. Dar era totuşi exagerat să cauţi regula în aceste întâmplări şi faptul că au rămas şi alţii care nu s-au sinchisit, a risipit şi aici o tendinţă certă, la fel cum nicio certitudine nu era relevantă în vreo regulă pe care credeai că ai descoperit-o la un moment-dat în legătură cu modul în care se desfăşurau aceste examinări.)

„N-au ieşit decât doi până acum, i-a răspuns el, şi am impresia că n-au stat mai mult de zece minute fiecare”.

„Primii doi?”

„Primii doi.”

Da, mai existau fericiţi care de obicei intrau primii şi care erau în felul acesta scutiţi de a-şi pierde toată ziua şi toată săptămâna şi toată luna în acele neutre săli de aşteptare. Aceştia puteau să ducă în continuare o viaţă aproape normală, puteau să-şi menţină o slujbă „afară”, puteau să mai meargă la un cinematograf, la un restaurant sau la un dans. Dar nu erau invidiaţi pentru asta din cauză că se dovedise că aceştia alimentau de preferinţă listele respinşilor. Ajungea să fie scoşi din regula lor şi să fie programaţi într-o singură zi abia spre seară şi ceva se şi deregla în maşinăria lor intimă încât nu reuşeau să facă faţă testului. Dacă, în schimb, erau solicitaţi mai la început obişnuiţii ultimelor ore, aceştia reacţionau normal. (Cei obişnuiţi să fie testaţi mai târziu se consolau cu ghidul că oricum este foarte greu să prevezi ceva, chiar şi doritul tău program pentru ziua în curs, deşi toţi ne încăpăţânăm să facem previziuni, să planificăm…) Aşa că întrebarea pusă se referea mai mult la faptul dacă totul e în regulă, dacă nu − Doamne fereşte! − a fost chemat primul cineva obişnuit să intre ultimul, cineva care tocmai în ziua aceea putea să fi întârziat câteva minute.

Cei doi nu obişnuiau să facă ceva special în orele de aşteptare, adică nu-şi aduceau cu ei niciun fel de muncă de afară şi nici nu-şi umpleau timpul cu un joc de societate. Dar dacă admitem că în atâta vreme se stabilesc totuşi obiceiuri, atunci trebuie să recunoaştem că „ceva special” făceau şi ei acolo. Adică visau. Numai că dacă la început porniseră doar de la fraza aceea de politeţe după care îl măguleai pe interlocutor, arătându-te convins că el ar fi unul dintre cei doi aleşi, în restul timpului fiecare visând pe cont propriu, cu vremea s-au obişnuit să-şi construiască iluziile împreună.

*

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.