În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
„O situaţie poate fi tâmpită şi fără ca noi să avem vreo vină, continuă el să gândească, fără a putea face nimic… în afară doar de puţină disciplină… disciplină… disciplină…” Se uită la o vază mare de cristal care se afla între ei pe masă şi începu să numere faţetele, pe care le vedea. Ceasul bătu undeva de câteva ori şi convingerea că ea îşi bate puţin joc de el sau că în orice caz aşteaptă ceva, creştea continuu, mai ales că femeia se ocupa evident de prea multă vreme cu ceaşca aceea de cafea, fără a spune nimic şi el era convins că dacă ar fi vorbit, ar fi făcut atmosfera şi mai penibilă. Ce să-i spună? Faptul că ea nici nu-l încuraja deloc, dar nici nu-l punea în vreun fel la punct − pentru ce? −, aşa fin, cum ştia ea s-o facă, îl încurca şi mai mult. Se simţea ca la şaisprezece ani, atunci când ştia deja, sau mai bine spus intuia, ceea ce ar trebui să facă un bărbat în prezenţa unei femei, dar nu era capabil să treacă la fapte. Nu-şi amintea că la acea vârstă să fi trecut printr-o asemenea situaţie dacă da, o uitase de mult, cu toate că se spune că aşa ceva nu se uită. N-a fost niciodată un crai, dar relaţiile sale cu femeile au fost întotdeauna fireşti. Acum, de când s-a transformat într-o manetă vie (pensionată, o manetă vie pensionată), trebuia probabil să ia totul de la început, să înveţe să fie din nou om, să se nască din nou la bătrâneţe. Halal! Cu puterile unui om de această vârstă şi cu o experienţă de adolescent! Deşi, cu puterile… asta mai rămâne de văzut!
— Crezi că sunt senil de tot? izbucni el. Îmi aduc aminte din copilăria mea de un bătrân elegant, chiar dacă puţin decrepit, care mergea pe stradă, oprea câte o femeie, îi spunea „Eşti frumoasă!” şi o prindea de nas.
Pe urmă lucrurile se petrecură foarte repede, în contrast deplin cu lunga scenă de mai înainte şi răbufnirea lui fu mai degrabă furioasă decât tandră, de parcă s-ar fi răzbunat pe toate amărăciunile ultimelor zile, de parcă ar fi vrut să înlăture toate umilinţele reale şi imaginare prin câte a trecut în acea zi. Ea a acceptat totul cu puţină uimire la început şi cu acelaşi surâs matern-zeflemitor apoi, fapt care l-a făcut să fie şi mai nestăpânit. În sărutările sale s-a strâns toată viaţa lui din ultimii ani şi în mişcările sale toată puterea. O strângea în braţe cu convingerea că iubeşte pentru ultima oară şi furia sa era tristă, tristeţea pe care până la urmă i-o transmisese şi ei. Ea îl întrebă ceva în şoaptă, dar el nu-i dădu importanţă şi abia mult mai târziu îşi aminti ce l-a întrebat, dacă a ştiut de atunci, de când i-a dat telefon, că o va chema la el acasă şi că aici se vor întâmpla cele ce s-au întâmplat. Atunci, mult mai târziu, reflectă la întrebarea ei, dar nu reuşi să-şi răspundă.
O uşă mare se deschise pentru ultima oară în faţa sa şi tot pentru ultima oară putu vedea ceea ce a mai privit de atâtea ori cu ani în urmă, o imagine asemenea unui caleidoscop înşelător, frumos şi memorabil doar prin întreg, de neamintit în amănunte: odată pătruns furia lui deveni durere şi culmina în unica deznădejde prin care ar fi dorit să mai treacă. Un cer spart în mii de cioburi se recompunea pentru fracţiuni de secundă în faţa ochilor săi contractaţi pentru ca să se fărâmiţeze din nou şi din nou. Obiectele din încăpere pulsau, ca nisipul mării sub valuri şi unduirea aceasta o putea percepe cu toate simţurile sale cunoscute şi obscure. Camera ardea în flăcări.
Frânturi de gânduri se mai străduiau să-şi facă loc în fiinţa sa răvăşită, amintiri şi reflecţii disparate îl loveau ca nişte asteroizi − o cometă nimerită sub o ploaie astrală − şi el trecea prin această cădere de idei şi senzaţii, zburând tot mai adânc prin uşa larg deschisă în sfârşit, indiferent la tot ce a fost şi va fi, pentru prima oară după multă vreme şi pentru ultima oară înainte de sfârşitul lumilor − Bărbat.
1. Poolo avea parcă obiceiul de a ascunde ce pe ceva ruşinos munca sa. Nu rezultatele muncii − pe care le proslăvea mereu şi oriunde, ci eforturile pe care le făcea pentru a ajunge la aceste rezultate. Era de parcă ar fi vrut să convingă lumea că totul nu era decât revelaţie spontană. De unde şi de ce eforturile acestea pentru a nu şti nimeni când lucrează?
Pe urmă mi-am dat cu groază seama − „groază”, acesta e cuvântul − că de fapt parcă nici nu exista un timp în care să lucreze ca toţi oamenii; sigur, el „lucra tot timpul” s-ar fi putut spune, dar modul în care o făcea rămânea o sfidare. (Chiar dacă el se prefăcea că nu observă nimic din toate astea.)
2. Întotdeauna când mă simţeam copleşit de personalitatea sa, pe undeva, foarte în adânc, un persistent sentiment de împotrivire era prezent. Niciodată n-am putut scăpa cu totul de acest sentiment care mă ţinea mereu încordat − chiar şi fără a mai şti de ce.
3. (Din caietul meu de note de la vilă: „De revăzut: prin ce se deosebeşte un muritor într-o secundă dată de un nemuritor?” N-am mai apucat niciodată să revăd această afirmaţie, dar notată pe pagină, ea continua să mă terorizeze. Până la urmă am acceptat-o.)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.