Cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la dispariţia divei Dalida, un şir de omagii a fost propus de mai multe canale de televiziune, au fost reeditate CD-uri, DVD-uri, au fost lansate cărţi.
A lăsat zeci de melodii, reluate astăzi de cântăreţi sau de formaţii, ca Lara Fabian, Julien Doré sau grupul electro-rock “Shaka Ponk”, printre care cele mai cunoscute sunt “J’attendrai”, “Pour ne pas vivre seul”, “Fini la comédie”, “Mourir sur scène”, “Il venait d’avoir 18 ans”, “Bambino”. Astăzi încă în restaurante şi în cluburile de noapte din Montmartre şi nu numai lumea dansează în sunetul vocii ei.
În luna aprilie a fost lansat albumul “Les diamants sont éternels – 25 ans déjà”, o integrală în 24 de CD-uri şi o carte.
Regizorul Mabrouk el-Mechri pregăteşte, pentru 2013, realizarea, în Franţa şi în Italia, a unui film biografic, cu Nadia Farès în rolul cântăreţei.
“Rând pe rând napolitană, copil din Panama, regină a Tropicelor, cântăreaţă realistă, Dalida, femeia-flacără incendiază scenele”, scria în 1979 Marion Thébaud.
A debutat cu piese latino, a supravieţuit valului yé-yé, a devenit emblema stilului disco şi a paietelor. A fost prima care a primit un Disc de aur, un Disc de platină şi un Disc de diamant creat special pentru ea.
Yolanda Gigliotti, pe numele real, s-a născut la Cairo în 1933. Era fiica unei familii italiene imigrate în Egipt la începutul secolului al XX-lea, tatăl ei fiind violonist la Operă. În pofida unei infecţii oculare, care îi provoacă un strabism operat de mai multe ori fără succes, fapt pe care-l va resimţi ca pe un handicap întreaga viaţă, are copilăria şi adolescenţa obişnuite pentru un copil din mica burghezie din Cairo.
În 1951 se prezintă, fără ştirea părinţilor, la un concurs de frumuseţe. Publicarea fotografiei ei în costum de baie va provoca un scandal în familia celei care, trei ani mai târziu, va deveni Miss Egipt. Tânăra vampă brunetă este angajată ca actriţă, pentru filme turnate la Cairo, Hollywood-ul Orientului la acea vreme. Remarcată de regizorul francez Marc de Gastyne, Yolanda, devenită Dalida, pleacă la Paris.
Începe să ia lecţii de canto şi este primită de probă într-un cabaret de pe Champs-Elysées, apoi la “Villa d’Este”, un club ceva mai elegant, unde este prezentată drept “revelaţia cântecului francez”.
Duetul Parole, Parole, înregistrat cu Alain Delon, a făcut înconjurul lumii
Era perioada în care Bruno Coquatrix, care tocmai cumpărase vechiul cinematograf Olympia, realiza o emisiune la Radio “Europe 1”. Dalida este invitată şi interpretează “Etrangère au Paradis”. Cu acest prilej îi întâlneşte pe Lucien Morisse, directorul postului de radio, şi pe editorul de discuri Eddy Barclay, care, amândoi, căutau “perla” care să le lanseze întreprinderile. Şi aceasta a fost Dalida.
La sfatul lui Lucien Morisse, înregistrează, în 1955, primul LP, intitulat “Madona”. Piesa “Bambino” o impune pe scena muzicală, iar în anul următor apare pentru prima dată la Olympia ca invitată a lui Charles Aznavour, entuziasmând publicul. În 1957 primeşte Discul de Aur pentru vânzarea a 300.000 de exemplare. În acelaşi an imprimă cel de al doilea mare succes al ei, “Gondolier”, care-i aduce în anul următor “Premiul Oscar al Radio-ului Monte Carlo”.
Urmează turnee în Franţa şi în Italia, iar numele ei începe să fie preţuit în întreaga Europă. În Egipt este numită “vocea secolului”. În 1961 se căsătoreşte cu Lucien Morisse, după o lungă idilă. Căsătoria durează puţin din cauza apariţiei în viaţa cântăreţei a lui Jean Sobieski, pentru care face o adevărată pasiune. Cariera rămâne însă pe primul plan. În Franţa sosise moda yé-yé. În decembrie, acelaşi an, urcă pentru prima dată ca vedetă pe scena de la Olympia. Este un triumf. Va cânta timp de o lună în această sală care primea 2.000 de spectatori pe seară. În urma unui turneu, devine idolul iubitorilor de muzică din Hong Kong şi Vietnam.
Reuşeşte să cucerească publicul foarte tânăr cu o nouă melodie, „Petit Gonzalez”. În această perioadă cumpără faimoasa casă din Montmartre, unde va trăi până la sfârşitul vieţii. După ruperea relaţiei cu Sobieski, cântăreaţa se schimbă. Devine mai sofisticată, încearcă să umple lacunele intelectuale şi… devine blondă.
Epoca “Madonei” şi a show-urilor à l’americaine
În concert la Olympia în 1981
Din nou Olympia. Este de acum cântăreaţa preferată a francezilor şi nu numai. În 1965 cântă “Dansul lui Zorba” pe muzica lui Theodorakis, care formează banda muzicală originală a filmului.
Dar, în 1966, Casa de discuri italiană RCA îi prezintă un tânăr compozitor foarte talentat: Luigi Tenco, care o impresionează. Se hotărăşte să prezinte la Festivalul de la San Remo melodia compusă de el. O nouă pasiune şi o dramă. Cei doi cântă împrenă, dar Tenco nu poate suporta pierderea premiului şi se sinucide. Câteva luni după aceea, Dalida încearcă să-i urmeze exemplul, dar eşuează.
O nouă schimbare în psihologia şi în cariera artistei. Introvertită, îşi creează ceea ce astăzi am numi un nou look. Este epoca “Madonei” în rochie lungă, albă, şi presa franceză o numeşte “Sfânta Dalida”. Revine la Olympia, iar în Italia primeşte marele premiu al cântecului, “Canzonissima”.
Diva care incendia sălile de concert
Din 1970 doreşte să cânte numai piese cu o dimensiune poetică. Începe cu “Avec le temps” de Léo Ferré, pe care încearcă să-l popularizeze. Bruno Coquatrix, patronul sălii Olympia, nu crede în noul repertoriu. Dalida închiriază sala pentru trei săptămâni şi obţine un succes fulminant.
În 1972 înregistrează, împreună prietenul ei Alain Delon, faimosul duet “Parole, Parole”, care devine în câteva săptămâni numărul unu în hit-parades în Franţa şi în Japonia, unde actorul este deja un star.
Tot la începutul anilor ‘70, în viaţa ei apare playboy-ul Richard Chanfray, care îşi ia numele de Comte Sain-Germain. Noua relaţie îi redă gustul de a trăi. Intră în faza “hollywoodiană” a carierei ei. Pascal Sevran îi propune un cântec pe care ea îl acceptă cu destul scepticism, dar care va urca primul loc în topuri în nouă ţări, printre care şi Germania: „Il venait d’avoir 18 ans”. Urmează un alt succes mondial, „Gigi l’Amoroso”, cântat şi vorbit în acelaşi timp, Dalida fiind acompaniată de cor.
Japonia, Canada, Germania… La începutul anului 1975 primeşte “Premiul Academiei discului francez”.
Împreună cu Richard Chanfray
Egipt, Liban şi ideea de a cânta în limba arabă. Reia în 1978 o melodie populară egipteană, „Salma Ya Salama”, pe care o lansează în Franţa şi în Orientul Mijlociu. Succesul este atât de mare încât o înregistrează în şapte limbi.
În acelaşi an imprimă „Génération 78”, un fel de medley combinat cu disco, foarte la modă în acel moment. Este contactată de americani şi entuziasmează publicul la Carnegie Hall, mai ales cu „Lambeth Walk”, un fel de reluare a muzicii anilor ‘20.
Începutul anilor ‘80 este ca un foc de artificii. În culmea gloriei, apare la Palatul Sporturilor din Paris, timp de 15 zile, într-un show “à l’americaine”, în care schimbă 12 costumaţii cu strasuri şi pene şi în care este însoţită de 11 dansatori şi 13 muzicieni, într-o coregrafie grandioasă ce aminteşte spectacolele de pe Broadway. Sala este arhiplină în fiecare seară.
În 1981 primeşte Discul de Diamant pentru cele 80 de milioane de discuri vândute în întreaga lume şi 55 de discuri de aur.
În aprilie 1983, Dalida înregistrează un nou album pe care se află cântece ca “Să mori pe scenă” şi “Lucas”. Discul este lansat după o adevărată cabală dezlănţuită împotriva ei în urma relaţiei cu François Mitterrand.
Deşi apăruse în mai multe filme, primul rol important i-l oferă în 1984 reputatul regizor egiptean Youssef Chahine, în “Sixieme jour”, unde cântă şi melodia „Laissez-moi pleurer”. Critica primeşte elogios prestaţia ei în rolul unei tinere bunici. Plăcerea de a cânta începuse însă să dispară.
În vila sa San Giorgio din Corsica, la 50 de ani
Depresivă, marcată de sinuciderea multor bărbaţi din viaţa ei, în 1987, în plină glorie, se sinucide în apartamentul din Montmartre, cartierul în care, astăzi, o piaţă poartă numele ei. Avea 54 de ani. “Nu mai suport viaţa, iertaţi-mă. Dalida.” Era biletul de adio.
Dintr-o nevoie de absolut niciodată satisfăcută, Dalida era o pasională, exaltată, exigentă, încercând să impună perfecţiunea celor din jurul ei.
A încercat să lupte împotriva demonilor proprii. A devenit adeptă a filosofiei budiste, s-a iniţiat în yoga. Dar nevoia de dragoste niciodată împlinită cu adevărat, şirul de morţi care i-a jalonat existenţa, începând cu cea a tatălui pe când avea numai 12 ani, depresia din ce în ce mai accentuată au marcat-o.
Cea care cântase “Să mori pe scenă” dispărea în urma unei doze masive de barbiturice acum un sfert de veac.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.