Filmul despre un film filmat pe film, marca Porumboiu

Suntem în mijlocul filmărilor. Paul, regizorul (interpretat de Bogdan Dumitrache), are o relaţie amoroasă cu Alina, o actriţă dintr-un rol secundar (jucată de Diana Avrămuţ).

A doua zi se vor filma ultimele scene în care apare Alina. Paul se hotărăşte să filmeze o scenă nud cu ea. Se trezeşte de dimineaţă, plin de îndoieli, şi îşi schimbă planurile: în loc să filmeze scena nud, îi spune producătorului că are o criză de ulcer. Apoi îşi ia o zi liberă pentru a se întâlni cu Alina. Treptat, filmul se întrepătrunde din ce în ce mai mult cu viaţa reală, iar filmarea ia o turnură neaşteptată.

Regizorul Corneliu Porumboiu a decis să spună o poveste mai degrabă abstractă, în acelaşi timp plăcându-i şi aspectul său tragicomic. O poveste care arată cumva nonsensul profesiei de regizor. El a povestit cum i-a venit ideea acestui film şi, în acelaşi timp, a dezvăluit una din explicaţiile pentru faimoasele sale cadre lungi, marca Porumboiu:

“Scriam deja la scenariu, când a fost propus un proiect de lege care ar fi schimbat modul de finanţare a filmelor în România: ca să obţin fonduri, ar fi trebuit să prezint nu doar scenariul, ci şi un storyboard detaliat.

Nu am fost de acord cu această lege, dar mi-a amintit de perioada mea de pregătire ca cineast. Limitările presupuse de pelicula de 35 mm, nevoia de a planifica fiecare cadru au făcut parte din formarea mea. Ca urmare a acestor restricţii s-a dezvoltat şi aplecarea mea faţă de repetiţii şi cadre lungi. Deci am vrut să vorbesc despre naşterea unui film şi constrângerile aferente ei. (…) M-a inspirat povestea unui prieten cineast, care şi-a investit toţi banii în producţia unui film de-al său, începută acum zece ani şi apoi sistată în toiul filmărilor. Am fost inspirat de ideea unei filmări fără sfârşit… Până la urmă, am vrut mai ales să întorc camera spre meseria regizorală, să arăt cum lucrăm, metodele pe care le folosim, cum se realizează un proiect; să arunc o privire în spatele cortinei”.

Când aşteptările care te antrenează sunt mari este important ca, în cele din urmă, să înţelegi latura absurdă a realizării unui film, spune regizorul.

“Cinema-ul (…) este un mod de a privi lucrurile. Mi s-a părut mai important să arunc o privire în culise şi să arăt pauzele lungi, momentele petrecute în aşteptare, decât să spun o poveste propriu-zis. Cred că toate filmele mele se preocupă de această stare intermediară. În «A fost sau n-a fost?», personajele sunt suspendate între trecut şi prezent. În «Poliţist, adjectiv», personajul pendulează între carieră, legea pe care ar trebui s-o aplice şi propriile credinţe şi dorinţe.”

Propoziţia “Când se lasă seara peste Bucureşti” denotă pentru regizor sentimentul existenţei mereu liminale, într-o stare intermediară, în căutarea a ceva. “În acelaşi timp, cuvântul “metabolism” evocă trupul, fizicalitatea existenţei. Niciodată nu vedem vreo imagine care să ilustreze acest titlu. Această dublă referinţă îmi face filmul mai abstract, şi totodată mai absurd.”

Întrebat, într-un inteviu acordat pentru “Film Menu” despre importanţa îndoielii şi dacă tema centrală în “Metabolism” ar fi nehotărârea, Corneliu Porumboiu mărturiseşte: “Da, e situaţia în care se află acest regizor: nu poate lua o hotărâre. Îmi place să lucrez cu acest interval de timp, cu acest gol temporal… Filmele mele nu presupun revelaţii spectaculoase, îmi place în schimb să descriu aceste mici clipe din viaţă care în cele din urmă se schimbă puţin. Aici am decis să plonjez direct în mijlocul unor filmări, ca într-un microorganism. Filmul înaintează prin detalii, prin reflecţii… Regizorul o ia razna, dar acţiunile şi îndoielile sale ne dau o idee despre întreg: despre corpul său, viaţa sa şi oraşul său, inseparabile”.

Porumboiu mărturiseşte că intenţia sa e ca, prin “cadrele-secvenţă”, să obţină un fel de obiectivitate, o energie anume între actori. Vrea să arate relaţiile dintre trupuri fără a se concentra exclusiv pe dialog. Nu vrea să dea prea multă mână liberă montajului în ghidarea spectatorului, ci doar ca tăietura să indice trecerea timpului, să ajungă mai aproape de ritmul real al timpului. În cadrele lungi se poate detaşa şi lucra cu materialul brut.

Despre personajul principal, Paul, jucat de Bogdan Dumitrache, regizorul Corneliu Porumboiu afirmă: “Urmărim personajul observându-i limbajul trupului. De asemenea, am ţinut ca el să fie exclusiv ancorat în prezent. Nu este descris prin acţiunile sale, ci prin situaţii şi dialoguri. Apoi înţelegem că în sinea lui se dă o luptă permanentă: este sfâşiat între filmul său şi relaţia sa cu actriţa, între ambiţiile sale profesionale şi viaţa sa reală, între bucătăria orientală şi cea occidentală. Filmul meu reflectă schizofrenia regizorului: trupul său bolnav care face parte dintr-un organism şi mai mare, lumea înconjurătoare. Acest personaj nu tinde spre eroism.

În filmele mele, dialogurile lungi generează o anume tensiune. Dar un film bazat pe personaje excepţionale aflate într-o situaţie excepţională nu e pe gustul meu. Toate filmele mele spun poveştile unor oameni aflaţi în stări tranzitorii. Filmele mele jonglează cu această frustrare. În filmul meu anterior, «Poliţist, adjectiv», un anume tip de deznodământ se lasă aşteptat, ca într-un thriller, pentru ca finalul să survină apoi printr-o discuţie, în loc de o scenă de acţiune”.

Filmul meu e ca o discuţie

Bogdan Dumitrache, din nou într-un rol de zile mari

La întrebarea “Te-ai temut că spectatorii cărora le-a plăcut «A fost sau n-a fost?» şi au acceptat convenţia aceea de burlesc, vor respinge «Poliţist, adjectiv» şi «Când se lasă seara peste oraş sau Metabolism», în care elementele de comedie sunt mai puţine?”, Corneliu Porumboiu răspundea: “Sincer, nu mă interesează aspectul acesta. Nici când am făcut «A fost sau n-a fost?» nu am flirtat cu publicul. Era o preocupare de-a mea, o poveste care venea din mine şi pe care o ştiam din ’99, când am văzut emisiunea respectivă, şi care a lucrat în capul meu. Chiar când am făcut filmul, mulţi actori m-au întrebat: «Cum poţi să vorbeşti aşa despre Revoluţie?!» În anii ăia nu prea se mai vorbea de subiectul ăsta, iar Revoluţia rămăsese ceva sacru. Am auzit reproşul ăsta şi de la unii spectatori cu care am discutat, mai ales de la cei mai în vârstă, care îşi motivau existenţa în jurul acelui eveniment istoric. Niciodată nu am avut în vedere reacţia publicului când am lucrat la filmul acela, cum nu m-a interesat nici la «Poliţist, adjectiv» şi nici la «Metabolism». E un tip de demers pentru care ai un public, mai mare sau mai mic. Unora nu le-a plăcut «A fost sau n-a fost?» şi poate le-a plăcut «Poliţist, adjectiv».

Nu-mi pun problema în termenii ăştia. Dacă o să-mi pun problema vreodată aşa, o să fac un film de gen, cu termeni precişi, respectând regulile, în care totul e distanţat. Eu mă gândesc la un spectator al filmelor mele care îmi e asemănător, filmul meu e ca o discuţie sau intermediază un anumit tip de comunicare. Asta înseamnă că eu îmi respect spectatorul şi consider că poate să vadă fără probleme un cadru cu durata de zece minute. Şi oricum nu înţeleg ce înseamnă cinema de public în România, unde totul e derizoriu la acest nivel. Dacă vreau să fac asta, mă duc în Statele Unite ale Americii sau în Franţa şi joc după regulile dictate de industriile respective. (…) În «A fost sau n-a fost?», personajele şi construcţia erau gândite foarte diferit de scurtmetraje (scurtmetrajele regizorului din anii de facultate). Prima parte a filmului era gândită iniţial ca o reconstituire a operatorului care filmează emisiunea. Planul din final în care se schimbă culoarea cadrului brusc, în timp ce acesta vorbeşte cu felinarul din afara câmpului vizual, deschidea un soi de arc în prima parte a filmului. Schimbarea impunea că prima parte a zilei – în care îi vedem pe protagoniştii separat, în mediul lor cotidian – era de fapt o reconstituire a operatorului. Prin poziţionarea camerei – uşor exagerată – am încercat cumva să am o poziţie teatrală, personajele fiind cam tot timpul filmate cu obiective grandangulare; de multe ori, camera e perpendiculară pe planul doi şi mă interesa să captez un soi de răceală a naratorului în raport cu personajele. Toate aceste elemente ar fi trebuit, la modul ideal, să dea senzaţia că operatorul recompune ziua aceea din viaţa personajelor. Ar fi trebuit să se asemene, practic, cu ceea ce am simţit eu când am văzut emisiunea care stă la baza poveştii din «A fost sau n-a fost?». La momentul realizării acestui film aveam pregătit un alt scenariu, cu care câştigasem de altfel finanţare de la CNC, şi pe care mă pregăteam să-l realizez. Lucram la el de doi ani, dar ajunsesem într-un punct în care nu mă mai satisfăcea. Personajele erau şi acolo modelate după o poveste reală, a unui om din Vaslui care îşi făcuse singur un deltaplan şi zbura din când în când cu el. Scenariul la «A fost sau n-a fost?» l-am scris în câteva săptămâni, în cadrul unei rezidenţe de şase luni câştigate la Cannes, în timpul căreia ar fi trebuit, de fapt, să finalizez celălalt scenariu – ceea ce am şi făcut, doar că în luna şi jumătate de stat la Paris care îmi mai rămăsese după încheierea scenariului filmului iniţial. Am scris «A fost sau n-a fost?» ca un fel de joacă, încercând să ies din celălalt, pentru că nu îl mai simţeam. După ce am hotărât că acesta va fi primul meu lungmetraj, iar nu scenariul la care lucrasem în ultimii ani, am căutat emisiunea care stă la baza lui, dar patronul televiziunii nu a mai găsit-o în arhivă; mi-a spus că o ştersese între timp. Aşa că a trebuit să îmi bazez scenariul pe amintirea vizionării emisiunii.”

Filmul “Poliţist, adjectiv” (2009) i-a fost inspirat de povestea unui prieten: “Un prieten de-al meu poliţist mi-a mărturisit că a avut o astfel de problemă de conştiinţă la un moment dat. Şi mai ştiam o poveste despre un băiat care şi-a trădat fratele într-o situaţie asemănătoare celei din film. Era ceva ce nu vedeai în filme, o chestiune minoră şi importantă în acelaşi timp, consumată în orice film în cinci minute. M-a atras mărturisirea prietenului, împreună cu toată explicaţia adiacentă, că el crede că o să se schimbe legile. De aici, am intrat într-o zonă documentaristă, m-am interesat de toate etapele anchetei şi asta m-a dus apoi într-o zonă mai tehnică.

În cazul lui «Poliţist, adjectiv» (…) protagonistul e un tip care încearcă să dea un sens lucrurilor (şi, în felul lui, reuşeşte până la urmă); urmăreşti la un moment dat toată povestea asta, dar dintr-un unghi foarte coerent, al meu. În «Metabolism» m-am apropiat poate şi mai mult de lucruri: e ca şi când ai avea o secvenţă şi te apropii atât de mult de ea, încât parcă îşi pierde orice sens univoc (nu mai ai legăturile, trecerile). Iniţial, poate provine dintr-un soi de insatisfacţie, sau dintr-o imposibilitate a comunicării. La «Poliţist, adjectiv» era oricum destul de evidentă această temă a imposibilităţii comunicării. În «Metabolism» devine şi mai grea şi mai puţin posibilă comunicarea. În primul caz, ideile mi-au venit în urma documentării, văzând rapoartele poliţiştilor, înţelegând la ce şi de ce e atent un poliţist în cadrul filajelor – sunt lucruri care te fac să te întrebi dacă nu eşti şi tu formatat de anumite scheme atunci când priveşti lucrurile. De aici, şi dorinţa de a filma rapoartele, care a venit în timpul repetiţiilor. Tot din etapa documentării au decurs şi schema desenată de personajul lui Dragoş Bucur în final, şi cele două scrisori care leagă structura filmului. Am intrat în tipul de coduri ale unui poliţist, care vede într-un anumit fel lucrurile: regulile de filaj foarte precise sunt conţinute în imaginile din «Poliţist, adjectiv» (niciodată să nu fii direct în spatele urmăritului, trebuie să existe un intermediar, sau să stai pe partea cealaltă a drumului; trebuie să calci tot timpul cu talpa mai întâi, ca să nu se audă – poliţiştii au până şi adidaşi de o anumită factură; niciodată să nu te opreşti în faţa uşii, pentru că cel din interior poate privi întâmplător în afară şi să îşi dea seama că e urmărit; tot timpul trebuie să mai faci un drum ocolitor, şi după aceea să te întorci în locul care te interesează de fapt etc.)”.

Corneliu Porumboiu despre Corneliu Porumboiu

Secvenţă din film

Regizorul s-a născut în 1975 la Vaslui. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), unde a studiat Regie de film. Scurtmetrajele sale realizate în timpul facultăţii au fost premiate la festivaluri importante de film precum Cannes şi Montpellier.

În 2006 apare primul său lungmetraj, “A fost sau n-a fost?” (12:08 East of Bucharest, titlul în engleză), care este selectat la “Quinzaine des Réalisateurs” şi câştigă “Camera d’Or” pentru debut şi “Label Europe”, premiul distribuitorilor de film. Pelicula adună numeroase alte premii pe la festivaluri din toată lumea.

În 2009, al doilea lungmetraj al său, “Poliţist, adjectiv”, câştigă premiul FIPRESCI şi Premiul Juriului la Cannes, unde este proiectat în cadrul secţiunii “Un Certain Regard”.

“Până la 18 ani am locuit în Vaslui. Am dat după aceea la ASE, în Bucureşti, unde am şi intrat. Pe atunci eram un consumator oarecare de cinema – vedeam multe filme pe casete video, din zona Bruce Lee, filme de acţiune etc. În liceu citeam literatură clasică (Cehov, Dostoievski), dar nu scriam beletristică, nu eram implicat în nimic creativ. Nu mă gândeam că o să ajung să fac cinema. În perioada petrecută în Vaslui aveam acces exclusiv la cinema popular. Aveam un aparat video şi mai veneau prietenii cu filme pe la mine. Apoi, mai ţin minte că toate chefurile din liceu începeau doar după ce se termina episodul din «Twin Peaks», serial difuzat o dată pe săptămână, în weekend-uri. Eu nu eram fan, dar ceilalţi insistau să ne uităm la serial şi abia apoi să petrecem. Cam astea sunt în mare amintirile mele legate de cinema.

Aveam un verişor în Bucureşti, care urma să plece chiar atunci în Canada, şi cu el mai petreceam câtva timp prin capitală. El m-a dus la un moment dat pentru prima oară la Cinematecă şi am văzut «La dolce vita» al lui Fellini. Nu îmi plăcea ASE-ul, era prin 1994-95, aşa că am ajuns să mă duc regulat la Cinematecă (o dată, sau de două ori pe zi). La început nu am structurat nicicum ce vedeam, nu îmi făcusem un plan în legătură cu asta, dar îmi plăcea să văd filme, îmi plăcea ca experienţă în sine. (…)

Era, altfel, o perioadă în care nu prea aveam acces la filmele momentului şi singurul spaţiu cinefil era Cinemateca. În cinematografe veneau aproape numai filme americane, nu erau festivaluri aproape deloc, nu exista internetul. Nu am intrat la ATF (astăzi se numeşte UNATC) de la prima, ci de la a doua încercare. Am vrut în anul de pauză dintre terminarea ASE-ului şi intrarea la Film să mă angajez la «Media Pro», dar nu a mers; aşa că am stat şi am mai scris scenarii, am văzut filme.”

Corneliu Porumboiu se regăseşte pe lista celor “20 Directors to Watch” (20 de tineri regizori care merită să fie urmăriţi în viitor), alcătuită de “The New York Times” şi publicată în 5 septembrie.

Bogdan Dumitrache, un excelent actor premiat şi aplaudat

Bogdan Dumitrache alături de Mihaela Sîrbu şi Diana Avrămuţ

Pe actorul Bogdan Dumitrache (“Bughi”) regizorul l-a ales personajul principal din „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” pentru că îl cunoaşte de 10 ani şi a lucrat la multe din filmele sale ca director de casting. “Ştiam că e un tip cerebral. Iniţial, am scris scenariul pentru cineva care semăna prea mult cu mine. Din fericire, Bogdan a venit şi cu alte aspecte: mobilitate, fragilitate şi acea dezintegrare a limitei dintre minte şi trup care îl caracterizează atât de bine pe personaj.”

Bogdan Dumitrache a fost singurul actor român care a participat, prin intermediul a două filme diferite (“Metabolism” şi “Poziţia copilului”), la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto (5 – 15 septembrie), secţiunea “Contemporary World Cinema”.

Partenera din film a lui Bogdan Dumitrache este actriţa Diana Avrămuţ. Li se alătură Mihaela Sîrbu şi Alexandru Papadopol.

Bogdan Dumitrache s-a născut în mai 1977 la Bucureşti şi a absolvit Academia de Teatru şi Film în 1999. A debutat ca actor pe scena teatrului “Constantin Nottara” în anul 2000, dar a renunţat repede la teatru în favoarea filmului. Bogdan a jucat în câteva dintre cele mai titrate lung şi scurtmetraje ale momentului: “Trafic”, regia Cătălin Mitulescu, “Moartea domnului Lăzărescu”, regia Cristi Puiu, “Tramvaiul Andreei”, regia Alex Iordăchescu, “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, regia Cătălin Mitulescu, “Lecţia de box”, regia Alexandru Mavrodineanu, “Portretul luptătorului la tinereţe”, regia Constantin Popescu, “Captivi de Crăciun”, regia Iulia Rugină, “Din dragoste, cu cele mai bune intenţii”, regia Adrian Sitaru.

Actorul a avut un rol principal şi în “Poziţia copilului”, în regia lui Cătălin Netzer, film care anul acesta a primit “Ursul de Aur”, cel mai important premiu la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, precum şi Premiul “FIPRESCI” (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique). Pelicula respectivă este şi cea desemnată să reprezinte România la Premiile “Oscar” de anul viitor, categoria “Cel mai bun film străin”.

Devenit cunoscut publicului larg datorită rolului din serialul “În derivă”, Bogdan a câştigat aprecierea criticilor pentru rolul lui Alex din filmul “Din dragoste, cu cele mai bune intenţii”, pentru care a primit “Leopardul de Aur” la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno în 2011. Acelaşi an, 2011, îi aduce lui Bogdan Premiul “GOPO” pentru rolul Laurian Haşiu “Leu” din filmul “Portretul luptătorului la tinereţe”.

Se pare că, în anii de facultate, Bogdan era un tip ceva mai zvăpăiat, mai zmucit, aşa cum el însuşi spune despre el. Pentru a-i semnala acest lucru, profesorul său de atunci de la “Teatrul Pod”, Cătălin Naum, i-a zis “Bughi”. Nu se ştie cum se scrie, pentru că domnul Naum nu a specificat şi în scris.

“Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” al regizorului Corneliu Porumboiu este cel mai recent film în care îl puteţi vedea având rolul principal.

Diana Avrămuţ s-a născut în august 1987, la Oradea. Este absolventă, din 2009, a Universităţii de Arte Târgu-Mureş – Facultatea de Teatru, specializarea Arta Actorului, pe care a continuat-o cu un masterat în aceeaşi disciplină. În 2011 a absolvit “Programul de studii psihopedagogice privind certificarea pentru profesia didactică” din cadrul Universităţii ,,Petru Maior” Târgu-Mureş, iar în 2013 Şcoala Populară de Arte, specializarea canto-muzică uşoară. A avut numeroase colaborări cu teatre din Târgu-Mureş şi Oradea, iar în prezent este actriţă la “Teatrul Naţional” din Târgu-Mureş.

În ultimii zece ani a jucat în mai multe spectacole la “Teatrul de Stat” din Oradea, la Fundaţia “Ecoart” Oradea, unde este membru, şi la teatrele din Târgu Mureş (“Teatrul Naţional”, “Ariel”, “Scena”, “Studio”, “74” etc.), din care enumerăm aici doar o parte: “Ninetto”, în “Decameronul” de Boccacio (regia Emil Sauciuc), Filomena, în “Surprize pentru Pulcinella” (regia Emil Sauciuc), „Oamenii cavernelor” de W.Saroyan (regia Radu Olăreanu), Daniţa, în “O familie îndoliată” de Branislav Nuşici (regia Radu Olăreanu), Lisa, în “The glory of living” de Rebecca Gilman (regia Marius Oltean), Mara, în “Trilogia din Belgrad” de Biljana Srbljanovic (regia Cătălin Mîndru), Wanda Serafim, în “Gaiţele” de Al. Kiriţescu (regia Dana Lemnaru), Patrizia, în “Push-up 1-3” de Roland Schimmelpfennig (regia Harsány Zsolt), Mundus, în “Carmina Burana” de Carl Orff (regia Gigi Căciuleanu), Silvana, în “Efectul Genovese” de Alina Nelega (regia Gavril Cadariu), Audrey, în “Poveste Irlandeză”, după basme populare irlandeze selectate şi traduse de Gabriela Monica Rusu şi Mircea Sorin Rusu (regia Oana Leahu), Fata, în “Contra Iubirii” de Esteve Soler (regia Radu Alexandru Nica).

Bogdan Dumitrache şi Diana Avrămuţ

În 2006, Diana Avrămuţ a apărut în scurtmetrajul “Reflexii”, regizat de Emil Sauciuc. Rolul Alina din lungmetrajul “Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” reprezintă debutul ei în lungmetraj.

Alexandru Papadopol s-a născut în aprilie 1975, la Râmnicu Vâlcea. A absolvit secţia de actorie a UNATC în 2002. În timpul facultăţii a participat de două ori consecutiv la secţiunea “Quinzaine des Réalizateures” din cadrul Festivalului de Film de la Cannes.

În 2001, în timpul facultăţii, Alexandru Papadopol a câştigat “Premiul pentru cel mai bun actor” pentru rolul lui Ovidiu din filmul “Marfa şi banii”, regia Cristi Puiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Salonic, iar în 2003, Uniunea Cineaştilor din România i-a acordat “Premiul pentru cel mai bun actor” pentru rolul Luci din filmul “Occident”, regia Cristian Mungiu.

Mihaela Sîrbu a absolvit Secţia Germană a Catedrei de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi Secţia Actorie-Teatru din cadrul UNATC, continuată cu un doctorat în Studii Teatrale. A fost actriţă la “Teatrul Evreiesc”, dar a lucrat şi ca freelancer în România, Elveţia şi Germania; este profesoară la Catedra de Teatru a UNATC şi, de asemenea, a predat în Germania, la “Athanor Akademie”. În 1996 a pus bazele grupului teatral independent ,,Teatrul fără Frontiere”, unde este manager şi regizor.

Ca actriţă de film, Mihaela Sîrbu a apărut în scurtmetraje regizate de Hanno Höfer, Paul Negoescu, Radu Jude, Emanuel Vasiliu sau Ciprian Alexandrescu. A primit roluri secundare în lungmetrajele “Cealaltă Irina”, regia Andrei Gruzsniczki, şi “Medalia de onoare”, regia Călin Peter Netzer. În filmul “Tatăl fantomă”, de Lucian Georgescu, este pentru prima dată distribuită într-un rol principal, iar în “Toată lumea din familia noastră”, regizat de Radu Jude, primeşte, de asemenea, un rol principal.

În 2012, Uniunea Cineaştilor din România i-a acordat premiul pentru cea mai bună actriţă pentru rolul Tanya din filmul “Tatăl fantomă”. De asemenea, rolul Otilia din “Toată lumea din familia noastră” îi aduce în 2013 Premiul de Interpretare “Janine Bazin” la Festivalul Internaţional de Film “Entrevues”, de la Belfort, Franţa, Premiul pentru “Cea mai bună actriţă” la Premiile “Gopo”, ca şi Premiul pentru “Cea mai bună actriţă” acordat de Uniunea Cineaştilor din România.

Anul acesta, filmul lui Corneliu Porumboiu “Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” a participat la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno (7 – 17 august) şi la cea de-a 19-a ediţie a Festivalului de la Sarajevo (16 – 24 august). Spre sfârşitul lui octombrie, filmul va merge la New York, fiind selecţionat în competiţia oficială a celei de-a 51-a ediţii a Festivalului de Film de la New York (27 septembrie – 13 octombrie).

Pelicula este distribuită în România de “Independenţa Film”, casa de distribuţie care promovează filme independente de referinţă, de nişă sau câştigătoare ale unor premii internaţionale prestigioase. “Independenţa Film” a distribuit pelicule ca ”Poliţist, adjectiv”, “Amour”, “The Hunt”, “Los Amantes Pasajeros”, “Trainspotting”, ”Amélie”, ”Melancholia”, ”Todo sobre mi madre”, ”In The Mood for Love”, ”Vicky Cristina Barcelona”, ”Dogville” etc.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.