Forturile Bucureștiului, atacate cu buruieni

Vestigiile istorice, mai ales cele de mari dimensiuni, sunt păstrate cu grijă. Iar acolo unde este posibil, sunt puse în valoare, în cel mai eficient mod cu putință. Așa se întâmplă peste tot în lumea civilizată. Dar nu și la noi. Capitala României dispune de un patrimoniu istoric deosebit de spectaculos, pe care, din păcate, nimeni nu îl bagă în seamă: Forturile Bucureștiului. Vechi amenajări militare, acestea par a fi cetățile unor uriași, pe care un blestem le-a surghiunit printre gunoaie și bălării.

În urmă cu vreo câțiva ani, pe vremea când era ministru delegat pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Mediu de Afaceri și Turism, Maria Grapini a anunțat, plină de optimism, că a încheiat, cu primarul general, un parteneriat al cărui scop era punerea în valoare a vestigiilor istorice ale Capitalei: „Am omis să spun că am pornit deja parteneriatul cu domnul Sorin Oprescu. Am avut două întâlniri – și la dumnealui, și la mine. Avem pus în strategie Bucureștiul, vrem să folosim ce are Bucureștiul și încă n-a fost folosit. Da, este Bucureștiul pus în strategie și avem deja semnat parteneriatul“. Atunci s-au întâlnit tusea şi junghiul și probabil că se vor fi sfătuit cum să facă și cum să dreagă să „altoiască“ fantasmagorica „autostradă suspendată“ și „Gondola“ lui Oprescu pe trunchiul scorojit al unor vestigii istorice despre care nici măcar ei nu știau mare lucru. Fără să ofere detalii, Grapini a anunțat atunci că „vor fi promovate cetățile din jurul Bucureștiului și Centrul Istoric“. Toate bune și frumoase, dar Grapini habar n-avea despre ce vorbește. În jurul Bucureștilor nu există „cetăți“. De fapt, ea se referea la vechile forturi care compuneau odată centura de apărare a Capitalei, capodoperă de inginerie militară construită din ordinul Regelui Carol I.

Politică și strategie

Istoria a ceea ce Maria Grapini credea că ar fi „cetățile“ din jurul Bucureștiului a început cândva în sec. XIX, la doar câțiva ani după Războiul de Independență din 1877, pe vremea când România se numea „Principatele Unite“. Erau vremuri extrem de tulburi: încă puternic, Imperiul Otoman pornise totuși pe panta declinului politic și bătea în retragere în fața Imperiului Austro-Ungar și a Rusiei țariste. Iar aceasta din urmă era din ce în ce mai agresivă. Militar de profesie, Carol I, care pe atunci era domn al „Principatelor Unite“, a ordonat unor comisii militare compuse din ofițeri cu multă experiență să pună la punct planurile strategice privitoare la ridicarea unor fortificații în Câmpia Română. În urma unor analize complexe, s-a stabilit că obiectivele cele mai importante sunt protejarea Capitalei și Linia Fortificată Focşani – Nămoloasa – Galaţi, ambele menite să pună stavilă unor eventuale atacuri rusești. Luate la un loc, ambele lucrări de artă militară aveau să totalizeze un volum imens de muncă și să coste extrem de mult – sume de bani scoase din bugetul destul de șubred al țării. Prins între cele trei imperii, Carol I a încercat să evite presiunile politice la care s-ar fi putut deda cei trei „vecini“ și, pentru realizarea viitoarelor fortificații, a cerut ajutorul Belgiei, stat neutru în raport cu marile puteri ale vremii. În 1882, la capătul unor tratative complexe, Carol I l-a invitat la Bucureşti pe generalul Henri Alexis Brialmont, proiectantul fortificaţiilor din Liege şi Anvers. Generalul belgian, considerat a fi cel mai bun inginer militar al secolului XIX, își va repeta performanțele anterioare: el este cel care a proiectat fortificațiile din jurul Capitalei. Construcția efectivă a acestora a început în 1884, iar lucrările, deosebit de complexe, au durat circa două decenii.

Foto reptilianul.ro

„Cetatea“ București

Imediat după ce a venit în București, generalul Brialmont a declarat: „Un București fortificat ar crește importanța militară a României, astfel încât țara va fi în stare sau de a refuza participarea la un răsboi care nu i-ar conveni, sau de a cere avantagii, la care nu ar putea altfel pretinde“. Dar, dincolo de asta, construirea centurii de fortificații din jurul Bucureștiului era și semnul modernizării țării, mult rămasă în urmă în majoritatea domeniilor, inclusiv în cel militar. Concret, proiectul generalului belgian prevedea construirea unei linii principale de rezistență, lungă de 72 de kilometri, care era compusă din 18 forturi dispuse circular în jurul Capitalei, amplasate la patru kilometri distanță unul de altul. Între ele erau intercalate 18 baterii de artilerie, numite în limbajul militar de atunci „redute“. Linia de forturi era o lucrare militară cu adevărat impresionantă: în „redute“ existau tunuri ultramoderne produse la Uzinele Krupp, protejate sub turele mobile, cu blindaje turnate din oțel masiv. Strict cronologic vorbind, cele 36 de fortificații au fost construite între anii 1884 și 1894. Dar finalizarea completă, inclusiv instalarea pieselor de artilerie, a mai durat până în 1903. Bugetul alocat întregului sistem defensiv a fost de peste 110 milioane lei/aur, pe atunci o sumă colosală, care, echivalată în moneda zilelor noastre, s-ar cifra la peste 600 milioane euro. Bineînțeles că și pe atunci o investiție de asemenea proporții a atras în jurul ei și o serie de „băieți deștepți” care nu au ezitat să-şi vâre degetele în „borcanul cu miere”. Poate că, puse față în față cu miliardele de euro pe care le plătim acum pentru niște autostrăzi care nu se mai termină niciodată, echivalentul acestor 600 milioane ni s-ar putea părea o sumă modestă. Totuși, această sumă reprezenta bugetul alocat armatei pe trei ani. Atunci, în urmă cu peste un veac, documentele militare ale vremii menționau Capitala României drept „Cetatea București“. Bineînțeles că exista și un „Comandament al Cetății“, condus de militari cu multă experiență. Unul dintre aceștia a fost generalul Constantin Coandă, tatăl savantului Henri Coandă.

O lucrare extrem de complexă…

Cele 18 forturi ale „Cetății București“ și-au luat numele de la localitățile din apropiere: Chitila, Mogoșoaia, Otopeni, Tunari, Pantelimon, Cernica, Leurdeni, Cățelu, Jilava, Berceni, Chiajna, Afumați, Măgurele, Popești, Bragadiru, Măgurele, Ștefănești, Domnești, cărora li se adăugau „bateriile intermediare“. Forturile și bateriile erau unite printr-o cale ferată și o șosea. Ambele funcționează și azi: sunt cele care alcătuiesc, acum, „Centura Capitalei“. Zidurile sunt din cărămidă produsă de o fabrică ce a fost construită special pentru acest scop. În plus, la Brăila a fost înființată prima fabrică de ciment din România, care a furnizat toată cantitatea de ciment Portland, necesară întregii centuri fortificate a Bucureștiului. De menționat că, până atunci, noi importaserăm tot cimentul de care aveam nevoie. Acest imens efort financiar și material, extrem de greu de susținut de o țară care își câștigase relativ recent independența, a fost pus în slujba doctrinei militare din acea vreme: punctul care trebuia apărat cu orice preț era Capitala. Peste doar câțiva ani, în Primul Război Mondial, retragerea în Moldova a demonstrat desuetudinea acelei doctrine.

… dar total inutilă

Mândru de linia de fortificații construită din ordinul său, Regele Carol I a declarat, la un moment dat: „Tunurile vor bubui din toate forturile din București, Focșani, Galați ridicate de Mine, ca un scut puternic al vetrei strămoșești, în timpuri de grele încercări, de cari Cerul să păzească Țara“. Din păcate, evenimentele ulterioare i-au contrazis optimismul. În vreme ce noi ne ocupam de construcții imense, în restul Europei artileria se moderniza, inclusiv prin apariția unor tipuri de obuze deosebit de eficiente, cărora niciun tip de fortificații nu le puteau rezista. Așa s-a întâmplat în Franța, cu fortificațiile de la Liege, Namur și Anvers, la fel s-au petrecut lucrurile și la noi. La scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial, Bucureștiul a fost cucerit rapid, înainte ca imensele tunuri de la „Forturi“ să fi apucat să tragă vreun proiectil. În 1916, după ce Armata Română a încercat o ultimă rezistenţă pe Neajlov şi Argeş și după ce întreaga administrație s-a mutat în Moldova, nemții și-au pus problema să invadeze Bucureștiul. Probabil că se așteptau la o rezistență susținută, inclusiv prin artileria amplasată pe forturi. Dar până la urmă, chiar și ei au rămas șocați: au intrat în Capitala României exact precum un cuțit fierbinte într-un calup de unt. Atunci, feldmareșalul Paul von Hindenburg a cerut predarea Capitalei. Dar probabil că mare i-o fi fost mirarea când comandanţii armatei române au afirmat că Bucureştiul era un oraş deschis, deci nu avea fortificaţii operative. Sau, după cum feldmareșalul a menționat în jurnalul său: „Mi-am imaginat cucerirea capitalei române ceva mai războinică decât a fost în realitate. Noi ştiam că Bucureştii sunt o cetate puternică şi adusesem pentru a o contracara material de artilerie de cel mai mare calibru. Cupolele sale blindate se transformaseră în cupole de lemn. Spionajul nostru, așa de lăudat de inamicii noştri, nici nu parvenise să constate că Bucureştii au fost dezarmaţi înainte de intrarea în război“.

Fortul 13 Jilava: cea mai temută închisoare din România a devenit astăzi muzeu

Născute moarte

În ciuda faptului că a costat un munte de bani, centura de forturi din jurul Bucureștilor a fost, din punct de vedere strict militar, un eșec total. Fapt care s-a reflectat în modul în care acestea au fost utilizate, încă dinaintea Primului Război Mondial. Practic, multora dintre ele li s-a schimbat destinația. Singurul utilizat, în mod constant, a fost „Fortul Jilava“. Dar folosirea acestuia n-a avut mai nimic în comun cu artileria: decenii la rând, Jilava a fost unul dintre cele mai cumplite penitenciare. Acolo au fost întemnițați atât instigatorii răscoalei din 1907, cât și mareșalul Ion Antonescu în ultimele zile de dinaintea execuției sale. Și tot acolo a fost una dintre cele mai dure pușcării politice comuniste. Apoi, în anii ’70-’80, la Jilava erau deținuți infractorii condamnați la moarte. Acolo, în locul numit „Valea Piersicilor”, și-au încheiat afacerile cu viața atât ucigașul în serie Ion Rîmaru, cât și celebrul Ștefănescu, primul și singurul mafiot al „Epocii de Aur“ recunoscut oficial de regimul Ceaușescu. În schimb, fortul de la Mogoșoaia a fost, decenii la rând, depozit de materiale și tehnică militară. În primele decenii ale sec. XX, câteva forturi transformate în depozite de muniție și explozibili au sărit în aer, din cauza unor greșeli de manipulare a acestor materiale de luptă. Aceasta a fost soarta Fortului 9 Cățelu, Fortului 17 Domnești, precum și a câtorva dintre bateriile de artilerie aferente centurii fortificate a Capitalei.

Fortul 13 Jilava

Varză acră pentru Securitate

Apoi, în deceniile care au urmat, forturile care au mai rămas cât de cât întregi au căpătat cele mai diverse întrebuințări. La începutul anilor ‚70, în galeriile subterane ale Fortului Afumați a funcționat depozitul de varză murată al Trupelor de Securitate. Acolo, în hrubele întinse pe sute de metri, erau aliniate mii de butoaie de lemn în care era pusă la acrit varza „pentru trupă“. Adusă periodic în cantinele militare, era materia primă pentru oribila „varză la cazan“, sărată și prost gătită, care ajungea aproape zilnic în farfuriile soldaților, care-i ziceau „Potroaca“. În schimb, Fortul Chiajna, ajuns în custodia Întreprinderii de Legume-Fructe (ILF) Militari, a adăpostit, ani la rând, cele mai mari depozite de murături.

Tot pe la mijlocul anilor ’70, în subteranele Fortului Măgurele au fost depozitate toate deșeurile radioactive, provenite atât din industrie, cât și din exploatarea aparaturii medicale de specialitate, în general capsule cu cobalt radioactiv. Golirea depozitului s-a făcut în 1977-1978, când de acolo au fost adunate și decontaminate circa șase mii de containere care au fost depuse într-un depozit special amenajat în fosta mină de uraniu de la Băița – Bihor.

Preschimbat într-un veritabil muzeu, similar celebrului Memorial de la Sighet, Fortul 13 Jilava este singurul care a căpătat o destinație cu adevărat demnă. Dar, în general, spațiile cât de cât mai salubre din vechile forturi au fost transformate în ciupercării. Cu siguranță că militărosul Rege Carol I nu s-a gândit vreodată că uriașa rețea fortificată construită din ordinul său va căpăta o asemenea destinație. În rest, cu excepția celor enumerate mai sus, celelalte forturi, preschimbate în ruine, zac printre bălării, cotropite de gunoaie. Pe lângă unele s-au amenajat poligoane militare, iar aproape de unul dintre ele s-a amenajat un cimitir.

Fortul Tunari

Un parteneriat inutil

Plecată din funcția ministerială, Maria Grapini și-a uitat de mult promisiunile privitoare la parteneriatul încheiat acum câțiva ani. În plus, nici pe colaborarea lui Sorin Oprescu nu se mai poate baza cineva: omul are mult prea multe probleme cu justiția, ca să-l mai intereseze povestea pusă cândva la cale cu Maria Grapini. În ciuda acestei situații, uriașele forturi din jurul Capitalei au totuși un potențial imens. Ar fi necesare doar niște operațiuni de igienizare și o parțială reconstrucție și marea lor majoritate ar putea fi introduse într-un circuit memorialistic, pe care cu siguranță că turiștii străini, dar și cei români, ar fi deosebit de interesați să-l parcurgă. În Occident, după ce s-au dovedit la fel de inutile ca și „forturile“ noastre, vechile fortificații ale „Liniei Maginot“ au fost conservate, iar acum adăpostesc muzee și spații comerciale care atrag un număr imens de vizitatori. Aici, acasă la noi, vechiul zid de apărare al cetății Timișoara este, de asemenea, un punct de atracție de mare interes. Numai în Capitală nu se întâmplă mare lucru. În afara celor câteva foste hrube preluate de câteva instituții, restul zac în uitare.

Fotografii: reptilianul.ro

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.