Gloria & Miseria Romaniae (V) – 1 decembrie 1940

Acum optzeci de ani, pe 27 noiembrie 1940 spre seară, savantul Nicolae Iorga, una dintre nestematele spiritualităţii româneşti, a fost asasinat de o bandă de legionari, în drum spre Bucureşti, după ce fusese ridicat de la reşedinţa sa de la Vălenii de Munte.

A fost doar o victimă dintre multele care au căzut pradă, în acele zile, unui val de bestialitate nemaiîntâlnit în istoria poporului român. Două zile mai devreme, pe 25 noiembrie dimineaţa, generalul Antonescu revenise cu trenul din Germania, declarând că «s-a întors în ţară cu încrederea Führerului şi a întregului popor german».

Nu era prima vizită în străinătate a celui devenit Conducător al Statului Român. In perioada 16-18 noiembrie fusese în Italia, fiind primit şi de papa Pius XII, la Vatican, pe 16 noiembrie. Era, cum s-ar zice, o emulaţie pe plan diplomatic (pe 12-13, Molotov se afla la Berlin, iar contele Csáky, ministrul de Externe al Ungariei, semna aderarea Ungariei la Paktul Tripartit, la Viena, pe 20 noiembrie). Totuşi, prezenţa lui Antonescu în Italia nu cădea tocmai bine, în condiţiile în care, cu numai două săptămâni mai devreme, trupele acestei ţări, masate în Albania, declanşaseră invazia Greciei. Inţelegerea Balcanică, alianţa României, Jugoslaviei, Greciei şi Turciei, teoretic contra Bulgariei, rămânea un simplu angajament fără valoare…ca şi toate cele ale perioadei interbelice.

In 1946, când revista americană Life a împlinit zece ani de existenţă, trustul Time Life Intl. a publicat un număr jubiliar. Dintre toate evenimentele trecutului deceniu ce au fost evocate, două pagini alăturate au fost alocate unei fotografii, preluată de la agenţia oficială germană DNB. Este un monument istoric, întrucât imortalizează atmosfera primei întâlniri dintre Ion Antonescu şi aproape întreaga conducere de la vârf a Germaniei naziste (din fotografie lipseşte Hermann Göring), ce a avut loc în cancelaria Reichului, pe 22 noiembrie 1940, ziua sosirii la Berlin şi preziua iscălirii aderării la Paktul Tripartit, în cadrul unei ceremonii speciale. Toţi cei care au avut de-a face cu Hitler au relatat despre forţa hipnotică a ochilor săi. Din această poză transpare fixaţia pe care generalul Antonescu a făcut-o pentru Führer şi modul în care a legat soarta sa şi a ţării de buna impresie pe care era obligat să i-o facă liderului Germaniei de la această primă vizită.

Era o perioadă în care diplomaţii români mai erau legaţi de consemnul din vară, conform căruia abţinerea de la orice activitate iredentistă vis-a-vis de ocuparea de către URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa era considerată o „îndatorire patriotică“. Generalul Antonescu ştia că din inevitabila confruntare dintre Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin, cu tot tratatul de neagresiune din 1939 şi cu toată cooperarea economică, ceea ce pentru unii reprezenta o veritabilă alianţă, se va naşte posibilitatea recuperării acestor străvechi pământuri româneşti. El resimţea ca infinit mai complicată revizuirea sau anularea Diktatului de la Viena, nefiind greu de intuit că Führerul avea opţiunea (se şi exprimase în acest sens) de a folosi în avantajul său antagonismul româno-ungar, acea bucată de fier înroşit ce se putea mula intereselor Reichului. Pe această linie, s-a înscris şi jocul diplomatic în legătură cu care va fi primul stat, dintre cele două, care va adera la Paktul Tripartit şi folosirea termenului impropriu de aliaţi, în noua relaţie a Germaniei cu România.

Deşi impresia pe care i-a lăsat-o Antonescu lui Hitler a fost aceea a unui om cu «o mare inimă de român», pentru partenerii săi de guvernare, grupaţi în Mişcarea Legionară, aderarea nu a fost decât semnalul că au mână liberă pentru a lichida urmele regimului carlist instituit în 1938, care se bazase, în esenţă, pe personalităţi desprinse din cele două mari partide democratice din ţară – PNL şi PNŢ (desfiinţate oficial, dar rămase la nivelul unor cluburi), ca şi din alte formaţiuni. Aşa s-a ajuns la asasinatele de la Jilava din noaptea de 26/27, când au fost lichidaţi şi câţiva demnitari, printre care fostul premier, generalul Argeşanu, şi fostul ministru de Justiţie Iamandi, implicaţi în conflictul pe viaţă şi pe moarte dintre Carol II şi legionari (fără a fi băgaţi în seamă şi viitori demnitari, Nicolae Ceauşescu, la nici 23 de ani, rearestat de curând, fiind şi el încarcerat în penitenciarul militar de lângă Bucureşti), plus cadrele din aparatul represiv ce participaseră la eliminările fizice ale legionarilor şi fostul şef al spionajului românesc, Mihail Moruzov.

In aceeaşi nefericită zi, a mai fost asasinat un intelectual de marcă şi antifascist, Virgil Madgearu, fost secretar general al PNŢ, profesor universitar şi doctrinar al naţional-ţărănismului. Dacă acesta a fost împuşcat pentru poziţiile sale mai de demult contra Gărzii de Fier, în schimb savantul Nicolae Iorga a fost acuzat de faptul că procesul de calomnie intentat Căpitanului Corneliu Zelea-Codreanu în 1938 ar fi pricinuit condamnarea acestuia (şi apoi lichidarea fizică a sa şi a altor deţinuţi legionari, deveniţi martiri ai mişcării). Uciderea lui Iorga – acest monstru sacru zămislit în spaţiul românesc – rămâne o enigmă în privinţa rolului jucat de generalul Antonescu, pentru că pare neîndoielnic că a fost informat de iminenţa ridicării acestuia de la reşedinţa sa din Vălenii de Munte. Fapta în sine, petrecută lângă Ploieşti, în drum spre Bucureşti, nu poate fi considerată altceva decât opera unor descreieraţi. Din tristeţea însemnărilor din jurnalul lui Liviu Rebreanu, care consemnează inclusiv batjocorirea la care a fost supus trupul istoricului aflat în agonie, ceea ce pare de-a dreptul inimaginabil este că înmormântarea lui Iorga, care ar fi meritat funeralii naţionale sub orice regim politic, a avut un caracter restrâns, de parcă oamenilor le-ar fi fost frică să se facă vazuţi în acea împrejurare. Dezmăţul legionar s-a făcut simţit şi în cartierele evreieşti ale capitalei, prin devastări şi molestări. Acest puseu de naţionalism exaltat s-a stins treptat, nu fără a lăsa asupra obrazului ţării şi a regimului avându-i în frunte pe generalul Antonescu şi pe Horia Sima (ca şef al Mişcării Legionare), povara unui val de repulsie pe plan extern.

Aceasta era doar o nouă rundă din lunga serie de crime cu substrat politic ce a însângerat România până spre anii ’60. Legionarii au vina de a fi adus în peisajul cotidian asasinatul ca formă de reglare a unor conturi, chiar şi la cel mai înalt nivel – prin împuşcarea lui I.Gh.Duca, preşedintele Consiliului de Miniştri, la sfârşitul anului 1933. Regelui Carol II, care în ultimii săi doi ani de domnie, când ţara se afla sub regimul său de autoritate personală, aşa-numita „dictatură regală“, a coordonat crearea de lagăre de internare pentru ţinerea sub control a legionarilor, nu i se poate ierta faptul că a instituit şi o formă ilegală şi profund amorală de distrugere a unora dintre aceştia, prin represalii, inclusiv după asasinarea celui de-al doilea prim-ministru al ţării răpus într-un răstimp de nici şase ani – Armand Călinescu, în septembrei 1939. Aceste represalii includeau împuşcarea şi, uneori, spânzurarea cadavrelor unui număr de câţiva simpatizanţi legionari pe fiecare judeţ, oameni desemnaţi, în general, de prefecţi, dar fără vreo judecată prealabilă.

Prin semnarea aderării la Paktul Tripartit la Berlin, România a acceptat să se integreze în „noua ordine europeană“, pe care Germania şi Italia erau libere să o impună celei mai mari părţi a continentului. La 27 septembrie, data semnării pactului original între Germania, Italia şi Japonia, acesteia din urmă i se recunoştea întâietatea de a transforma Marea Asie de Est într-o „sferă de co-prosperitate“ (un concept larg utilizat de propaganda japoneză pentru a justifica politica agresivă de expansiune promovată de clica militaristă din fruntea ţării, dar care nu apărea textual în tratat). Tot atunci, în vestul Europei, Germania ocupase Danemarca, Norvegia, Luxemburgul, Olanda, Belgia, insulele britanice normande din Canalul Mânecii şi Franţa, coborâtă la un statut de suveranitate limitată şi divizată pe zone. In est, fusese ocupată jumătate din Polonia interbelică, cu anumite regiuni oficial anexate, fără a pomeni şi de acele achiziţii teritoriale germane de dinaintea declanşării ostilităţilor în septembrie 1939, adică Austria (redenumită Ostmark), Cehia (cu o parte devenită Protectoratul Boemiei şi Moraviei) şi zona Memelland din Lituania (alipită Prusiei Orientale). Italia se limitase la ocuparea Albaniei, în 1939 (căreia i s-au oferit aparenţele unei uniuni personale), şi a câtorva zone de la graniţa cu Franţa unde armata italiană reuşise să avanseze în timpul scurtei confruntări militare din iunie 1940.

Când s-a semnat această alianţă transcontinentală, scopul declarat era unul defensiv şi un articol aparte se referea la relaţia specială cu Uniunea Sovietică. Tratatul era perceput ca fiind, mai degrabă, îndreptat împotriva Statelor Unite, implicate masiv în sprijinirea Marii Britanii, devenită bastion al democraţiei europene combatante. Reacţia opiniei publice din SUA a fost una de frustrare, deşi intenţia artizanilor alianţei fusese aceea de a semnala extinderea conceptului Doctrinei Monroe asupra propriilor sfere de interese. In urmă cu peste un secol, când a fost formulată, aceasta avea în vedere, în primul rând, conotaţiile coloniale ale acţiunii statelor europene, drept pentru care emisfera occidentală era proclamată ca fiind protejată (de Washington) contra oricăror ingerinţe din afara celor două Americi. Acum li se sugera americanilor să stea departe de teatrele de război din Europa şi, respectiv, din China. Germania şi Italia (unde tratatul era pomenit sub abrevierea RoBerTo, de la Axa Roma-Berlin-Tokyo) se găseau, deja, în confruntare cu Marea Britanie, dar pentru Japonia semnarea acestuia punea capăt înţelegerilor convenite cu acest imperiu începând din anul 1902 (când Marea Britanie a încheiat singura alianţă a sa în timp de pace de până atunci).

Coeziunea marilor puteri membre ale Paktului Tripartit (care fusese precedat de Paktul Antikomintern iniţiat de Germania şi Japonia, în 1936, la care au aderat şi Italia, în 1937, apoi Spania, Ungaria şi Manchukuo, în 1939) impunea atragerea în combinaţie a Uniunii Sovietice, de bunăvoinţa căreia depindea tot traficul terestru de bunuri şi materiale militare, pe calea ferată transsiberiană, dintre ele. Astfel, s-ar fi materializat conceptul unui bloc continental euro-asiatic de la Atlantic la Pacific. Dar ceea ce i s-a oferit lui Stalin pentru ca paktul să devină quadripartit nu a fost în măsură să-l atragă: Afghanistanul şi, pe seama Angliei şi, eventual, a Iranului, acces la Oceanul Indian. In plus, era subînţeleasă şi abandonarea regimului naţionalist al lui Ciang Kai-shek din China, pe care URSS, alături de Marea Britanie şi SUA continuau să-l susţină făţiş contra agresiunii japoneze.

In cursul vizitei lui Viaceslav Molotov, şeful Sovnarkom-ului [premier al] Uniunii Sovietice, la Berlin, din zilele de 12-13 noiembrie 1940, între Germania şi URSS s-au evidenţiat divergenţe majore. După cum va relata Adolf Hitler, în cursul aceleiaşi întrevederi înregistrate pe blat cu preşedintele Ryti al Finlandei şi cu mareşalul Mannerheim, «cererile pe care acel om ni le-a prezentat erau destinate ca, la sfârşit, [Rusia] să domine Europa». In realitate, interesul declarat al Moscovei s-a limitat la lichidarea Finlandei (considerată ca fiind o ameninţare la adresa Uniunii Sovietice), anexarea sudului Bucovinei rămas României după 28 iunie 1940 (ca test al garanţiei germano-italiene acordate la 30 august) şi includerea Bulgariei în sfera sovietică de influenţă (cu instalarea unor baze militare şi aero-navale sovietice, după scenariul ce condusese la anexarea recentă a Ţărilor Baltice, în ciuda faptului că nici regele Boris III, nici vreun oficial de la Sofia, nu ridicaseră o astfel de chestiune). De altfel, corolarul noilor pretenţii ale Moscovei îl constituia prezenţa unor unităţi speciale ale Armatei Roşii în Turcia, pentru a asigura, în comun, securitatea Strâmtorilor (deşi această ţară nu ar fi putut fi de acord cu încălcarea Convenţiei de la Montreux din 1936 şi a tratatului turco-franco-britanic din 1939).

Intrucât Molotov revenise din capitala Germaniei cu o ofertă complet diferită, la 25 noiembrie 1940, deci imediat după prima extindere a Paktului Tripartit în bazinul Dunării, guvernul sovietic a semnalat disponibilitea de a se plia pe cele precizate de Hitler, nerenunţând, însă, la toate cerinţele anterioare, într-o scrisoare rămasă fără răspuns din partea Berlinului. Totuşi, conform unor rapoarte diplomatice ale misiunilor Japoniei de la Moscova şi Sofia, datate iunie 1941 (rămase neconfirmate de către germani), ar mai fi existat o ultimă încercare de a atrage URSS în pact. In acea lună, toată lumea era preocupată de iminenţa declanşării conflictului armat dintre Reichul German şi Uniunea Sovietică, aşa că mai apăreau şi anumite ştiri false ori dezinformări.

Una dintre noile condiţii impuse de Germania ar fi constat în renunţarea de către URSS la o bucată din Galiţia şi retrocedarea părţii de nord a Bucovinei către România. Aşa s-ar fi asigurat legătura directă între România şi Germania (prin Guvernământul General, care începuse să nu mai fie denumit şi „al teritoriilor poloneze ocupate“). Pe calea ferată Vadul Siret-Cernăuţi-Lvov-Przemysl se derula cea mai mare parte a transportului de ţiţei către Germania, partea de la Sâniatin (fosta joncţiune româno-polonă) spre nord-vest fiind lăsată de ocupanţii sovietici la ecartamentul european (de 1435 mm) după acordurile de partajare a Poloniei din august-septembrie 1939, tocmai pentru a facilita acest tranzit rapid. Intervenise, însă, dorinţa sovieticilor de a trece această rută feroviară la ecartamentul rusesc (de 1524 mm), odată ce operaţiunea respectivă era pe sfârşite în Basarabia şi continua, firesc, în Bucovina şi spre Galiţia. Aici trebuie căutată explicaţia noilor condiţionări. Intrerupt pentru câteva săptămâni din cauza ostilităţilor declanşate la 22 iunie 1941, tot acest flux de petrol dinspre câmpurile de extracţie din România spre Reich a fost restabilit odată cu fixarea noii graniţe comune dintre cele două ţări pe Ceremuş şi Colacin, adică pe vechea graniţă româno-poloneză.

Dacă, în Asia, Japonia s-a putut mulţumi cu atragerea în sfera Paktului Tripartit, şi doar printr-o adeziune conjuncturală, a singurului stat independent din regiunea sud-estică a continentului – Thailanda (ce oferise, totuşi, anumite facilităţi marinei militare japoneze), în cadrul unei reuniuni desfăşurate la Tokyo, târziu, pe 15 februarie 1942, la care au participat şi reprezentanţi ai statelor vasale din China: partea controlată de regimul de la Nankin, imperiul Manchukuo şi nou-creatul hanat al Mongoliei Interioare, în Europa, situaţia nu a fost mult diferită. In decurs de un an, după cele trei state central-europene care au aderat relativ rapid la pact (Ungaria, fără a avea dislocate trupe germane pe teritoriu, la data de 20 noiembrie 1940, apoi România şi, după o zi, Slovacia), în 1941 au aderat trei state balcanice: Bulgaria, la 1 martie (în preziua intrării trupelor germane de peste Dunăre, din România, în tranzit spre Grecia), Jugoslavia, la 25 martie (pentru ca după două zile guvernul semnatar să fie răsturnat, regentul Pavle – exilat, iar tânărul Petar II – declarat major, fără ca noul guvern să repudieze aderarea, dar atrăgându-şi furia şi invazia germană), şi Croaţia, la 15 iunie (Statul Independent Croat fiind clădit pe ruinele Jugoslaviei hăcuite în favoarea tuturor vecinilor, cu excepţia României).

Toate ceremoniile de aderare au avut loc la Viena, în Palatul Belvedere (unde s-au semnat şi arbitrajele-diktat impuse, în 1938 – Cehoslovaciei şi, respectiv, în 1940 – României), în afară de cele ale României şi Slovaciei, care s-au desfăşurat la Berlin, şi de cea a Croaţiei, care s-a derulat la Veneţia – expresie a rolului precumpănitor (la faţadă) al Italiei în raport cu noul stat, căruia i-a dăruit şi un rege – Tomislav II [principele Aimone de Savoia-Aosta], ce, însă, n-a apucat să pună piciorul în noua sa patrie. Diplomaţia germană şi Hitler personal au depus eforturi de a lărgi Paktul Tripartit, fără a impune aderarea unor ţări ocupate sau a celor neutre. In acest sens, singură Spania cu regimul ei franchist, a cochetat cu ideea, semnarea părând iminentă în iunie 1941. Portugalia, legată de secole de Marea Britanie, nu s-a dezis de această orientare, deşi opinia publică a fost şocată de declaraţia preşedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, din 27 mai 1941, prin care ameninţa cu ocuparea arhipelagului Azorelor printr-o acţiune conjugată cu marina britanică, pentru a asigura controlul Atlanticului. De asemenea, la 15 mai 1941, liderul american a avertizat guvernul colaboraţionist al Franţei de la Vichy că nu va tolera adâncirea cooperării cu Germania în afara domeniului economic.

Asupra Finlandei s-au întreprins cele mai puternice presiuni în vederea aderării la pact, mai ales că ţara purta un război pretins paralel împotriva Uniunii Sovietice, aflându-se în război şi cu Marea Britanie (în baza declaraţiei acesteia din decembrie 1941, simultană cu cele adresate României şi Ungariei, pentru participarea la operaţiunile militare în profunzimea teritoriului sovietic, dincolo de graniţele din 1939). Au prevalat dorinţa finlandezilor de a nu se alinia ideologic cu Germania hitleristă şi speranţa ca Statele Unite, cu care nu s-au aflat oficial în conflict, să le mijlocească o pace avantajoasă. [Până la urmă, preşedintele FDR le-a asigurat independenţa, prin rugăminţile repetate adresate lui Stalin în acest sens, în 1944.] Danemarca, Spania şi Finlanda au aderat, totuşi, la Paktul Antikomintern revigorat în septembrie 1941, la cinci ani de la semnarea tratatului original.

Dar dincolo de contiguitatea limitată pe plan central-european, ce fel de alianţă era aceasta, dacă, în aprilie 1941, conducătorii germani nu l-au informat intenţionat pe ministrul nipon de Externe, Yōsuke Matsuoka, aflat în vizită la Berlin, de iminentul atac îndreptat împotriva URSS, oferindu-i, astfel, pe tavă lui Stalin un tratat de neagresiune cu Japonia (încheiat de şeful diplomaţiei japoneze, la Moscova, la întoarcerea cu trenul acasă), care s-a dovedit vital pentru supravieţuirea Uniunii Sovietice? Comisii de experţi nefuncţionale cu sediul la Berlin şi discuţii fără sfârşit în jurul menţinerii în funcţiune a unei ambasade a Poloniei la Tokyo (în condiţiile în care, în mai 1941, la solicitarea Berlinului, la Moscova se închiseseră legaţiile Cehoslovaciei, Jugoslaviei şi Greciei) au marcat primul an de existenţă a alianţei.

Cea mai jenantă a fost, însă, aşteptarea tensionată a unei decizii oficiale a Japoniei în privinţa unei declaraţii de război adresate URSS (căci cea informală, de a ataca în sud, şi nu în nord, conform firii naţiei nipone, care e una meridională, era, deja, convenită). Această confirmare a neimplicării a venit abia la 2 iulie 1941, deci zece zile după invadarea Uniunii Sovietice dinspre vest, prin hotărârea Conferinţei Imperiale de la Tokyo (luată în prezenţa împăratului Hirohito), de a se concentra efortul militar al ţării spre Indochina. Matsuoka însuşi a fost obligat să demisioneze la 18 iulie. Toate acestea au constituit mostrele existenţei unei alianţe lipsite de un orizont global şi fără un plan coerent de colaborare militară între ţările semnatare.

Momentul afirmării la nivel planetar a apărut cu ocazia atacului japonez de la Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941, urmat de declaraţiile de război adresate SUA de Germania şi Italia, la 11 decembrie, şi de cele similare ale mai puţin inspiratelor ţări europene membre ale pactului. Dincolo de această coordonare, favorizată şi de faptul că SUA se găseau într-un veritabil război nedeclarat cu Germania, prin sprijinul oferit Marii Britanii şi URSS pentru a rezista agresiunii, a mai existat un singur acord militar formal, semnat la 18 iunie 1942, referitor la acţiunile comune din…Oceanul Indian. Pe planul cooperării economice, în noiembrie 1943, s-a consemnat ultima livrare de cauciuc natural din partea Japoniei către Germania, când un vas japonez a mai putut penetra blocada adversă spre ţărmul atlantic al Franţei ocupate. La acel moment, Italia era, deja, scoasă din alianţă.

La început, Hitler a simţit că poate avea în regentul Ungariei, amiralul Horthy, un aliat natural în lupta sa pentru revizuirea ansamblului tratatelor de pace de după Primul Război Mondial, cunoscut sub numele de „sistemul Versailles“. Constatând versatilitatea diplomaţiei ungare, care a contribuit la formarea unei axe Roma-Viena-Budapesta, în 1934, dirijată de Mussolini (care, a sperat, timp de câţiva ani, să se înţeleagă cu Franţa şi cu Anglia în privinţa ambiţiilor sale mediteraneene, blocând, de asemenea, expanisunea germană spre sud-estul Europei), Hitler a fost profund nemulţumit. Acestei politici i s-a pus capăt doar în august 1936, când Austria s-a declarat „stat german“, pentru ca, începând din primăvara anului 1938, după Anshluss-ul Austriei, Ungaria să resimtă noua vecinătate a Germaniei mai degrabă ca o ameninţare, deşi era forţa în stare să-i faciliteze împlinirea idealului refacerii graniţelor regatului zis „milenar“.

A devenit mai la îndemână pentru liderii de la Budapesta (care s-au eschivat în a-şi declara disponibilitatea de a ataca Cehoslovacia concomitent cu Germania, dacă n-ar fi intervenit Diktatul de la München, la sfârşitul lunii septembrie 1938) să-şi atingă, fie şi numai parţial, scopurile revizioniste sub umbrela presiunilor exercitate de Berlin asupra Pragăi şi a Bucureştiului. Astfel, prin favorurile Reichului au fost obţinute toate achiziţiile teritoriale în dauna Cehoslovaciei, în noiembrie 1938 (apoi, a Slovaciei şi a Ruteniei, cu Maramureşul de peste Tisa – fostă regiune a Ungariei istorice, pe care a anexat-o în întregime, în primăvara anului 1939) şi a României. Pentru consolidarea acestora, în toamna anului 1940, contele Teleki, prim-ministru al Ungariei, a îmbrăţişat cauza neutralităţii în conflictul european şi a încheiat, la 17 decembrie, un tratat de „amiciţie perpetuă“ cu Jugoslavia, renunţând la revizuirea graniţelor de sud ale ţării.

Numai că Hitler l-a lucrat pe la spate, de conivenţă cu amiralul Horthy şi cu unii conducători ai armatei, forţând Ungaria să-i permită, în virtutea Paktului Tripartit, tranzitul forţelor militare angrenate în invazia Jugoslaviei, atrăgând, până la urmă, inclusiv cooperarea armatei ungare, în aprilie 1941. Contele Teleki a considerat această evoluţie ca fiind dezonorantă şi s-a sinucis. Ceea ce a întărit schimbarea atitudinii lui Hitler faţă de unguri au fost toate tatonările întreprinse în ţările neutre (în special, în Suedia şi în Turcia), în anii 1942-44, pentru dezangajarea din război. Aşa se face că Führerul a început să-i deteste de-a dreptul pe unguri şi nu o dată i-a evocat mareşalului Antonescu posibilitatea de a anula Diktatul de la Viena. Sigur, astfel de declaraţii aveau şi rolul de a menţine România ataşată în luptă de partea Germaniei. Cert este că, în cursul audierii sale în cadrul Procesului de la Nürnberg, von Ribbentrop a putut declara că „Hitler nu i-a iubit pe unguri“.

Şi dacă această turnură de atitudine nu era ferm cristalizată în toamna anului 1940, când Ungaria şi Slovacia au aderat la Paktul Tripartit, în privinţa slovacilor a fost nevoie de intervenţia sa energică, cu numai câteva luni mai devreme, pentru a pune stavilă duplicităţii liderului diplomaţiei slovace, Ferdinand Ďurčanský, care încerca să declare neutralitatea noului stat apărut pe harta Europei (după ce trupele sale participaseră la atacarea Poloniei, în septembrie 1939). La finele lunii iulie, Hitler a convocat, la Salzburg şi Berghof, tot nucleul conducător de la Bratislava şi a impus demiterea acestuia, plasând Slovacia şi din punct de vedere politic pe poziţia unui stat vasal, în condiţiile în care dependenţa totală din punct de vedere economic faţă de Germania fusese perfectată din ianuarie 1940. In acest context, Führerul, ofensat după ce cu numai un an şi ceva în urmă oferise Bratislavei independenţa faţă de Praga, a rostit expresia greu traductibilă azi «Mit den Zigeuner ich nicht mehr spreche…», care dovedeşte că expresia „ţiganii Europei“ nu e chiar de dată recentă.

Pe plan extern, aderarea României la Paktul Tripartit nu a împiedicat acţiunea trupelor sovietice ale Districtului Militar Odesa de ocupare a ostrovului Limba, aflat între gârla Musura (astăzi aproape colmatată şi cu un curs modificat) şi braţul Stambulul Vechi, ce constituia fluxul principal de apă al braţului Chilia la vărsarea în Marea Neagră. In trecut, în perioada 1878-1918, când se înstăpânise pe malul nordic al braţului, Rusia a mai încercat să facă imposibil traficul naval străin dinspre mare spre amonte, prin ocuparea acestei insule (care era abia în primele decenii de la formare) şi declararea braţului Chilia în întregime la dispoziţia sa, lăsând tot traficul românesc şi internaţional prin canalul Sulina, aflat sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării [CED]. Anul 1883, când România a încheiat alianţa secretă cu Austro-Ungaria (la care au aderat, apoi, Germania şi Italia) marcase unul dintre punctele culminante ale confruntării cu Rusia pentru afirmarea suveranităţii româneşti pe această mică bucată de pământ. Totuşi, în acele împrejurări, fără a ocupa insula, Imperiul Ţarist a reuşit să scoată braţul Chilia de sub controlul limitat al CED.

La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a definitivat „graniţele“ dintre RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească, în nordul şi în sudul Basarabiei, situaţia din Transnistria fiind reglementată, în linii mari, odată cu crearea RSSM, la 2 august. Astfel, dacă cea mai mare parte a ţinutului Hotinului a fost alipită regiunii Cernăuţi – în nord, în toată partea de sud, teritoriu al fostelor judeţe Ismail, Cetatea Albă şi Tighina, a fost constituită regiunea Izmail (cu z), având reşedinţa la Akkerman (denumirea turcească, preluată de ruşi, a Cetăţii Albe), iar, din 1941, în oraşul Ismail, Moldovei sovietice revenindu-i un insignifiant acces la Dunăre – pe câteva sute de metri, lângă Giurgiuleşti. In aval de această porţiune, tot malul nordic al Dunării şi al braţului Chilia s-a aflat în componenţa RSS Ucrainene. Până în zilele noastre, ostrovul Limba fiind moştenit de Ucraina de la URSS, plimbarea cu şalupa pe gârla Musura e o aventură, delimitarea fiind supusă unor diferenţe de interpretare între partea ucraineană şi cea română.

De asemenea, apartenenţa României la Paktul Tripartit nu a contat prea mult în formularea punctului de vedere al diplomaţiei sovietice în legătură cu noul statut al Dunării, exprimat în cadrul conferinţei speciale de la Bucureşti, la care participau şi delegaţi ai Germaniei şi Italiei. Odată înlăturată prezenţa Marii Britanii şi a Franţei la Gurile Dunării, exercitată prin intermediul CED, URSS a considerat de cuviinţă să impună un condomium româno-sovietic pe toată Dunărea maritimă extinsă până la Brăila, inclusiv pe canalul Sulina. Argumentul că Uniunea Sovietică şi România erau singurele ţări riverane în zona deltei ar fi fost valabil, în principiu, pentru braţul Chilia, dacă ocuparea celor şapte insule de dincoace de şenalul navigabil nu ar fi limitat posibilităţile de navigaţie pentru partea română la pescajul unor şalupe şi al unor vase de pasageri. De aceea, propunerea prin care URSS ar fi controlat tot traficul fluvial la Gurile Dunării a fost respinsă cu sprijinul Germaniei şi al Italiei.

La 1940, calcule elaborate susţineau că procesul de împotmolire dinspre nord a gurii de vărsare în mare a braţului Sulina e iminent. Acest fenomen se realiza prin depunerea constantă a aluviunilor aduse de apele deltei secundare a braţului Chilia, ce era favorizată de curentul circular de suprafaţă existent în zonă. Prin această prismă, obiectivul ascuns urmărit de sovietici prin controlul celor două principale braţe ale deltei –Chilia şi Sulina – nu era altul decât blocarea efectivă a Dunării maritime şi, eventual, împingerea graniţei până la braţul Sf.Gheorghe. Exista şi o justificare istorică în acest sens, căci acolo fusese limita dintre Rusia şi Imperiul Otoman în perioada 1829-1856.

România nu a declarat război Uniunii Sovietice în virtutea vreunei obligaţii asumate odată cu aderarea la Paktul Tripartit. Chestiunea e foarte clară şi a fost tranşant explicată de mareşalul Antonescu, în mai 1946, în cadrul procesului zis al „Marii Trădări Naţionale“: «…nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu Rusia din [iunie] 1940, când Rusia a fost agresorul». In schimb, în noiembrie 1940, pe drum spre Berlin, cum românii primiseră doar de câteva zile varianta finală a textului tratatului de aderare, ministrul de Externe, prinţul Mihail Sturdza, i-a semnalat lui Antonescu faptul că România s-ar putea găsi, la un moment dat, în postura de a fi forţată să declare război unei mari puteri, fie Anglia, URSS sau Statele Unite, fără ca Japonia să aibă obligaţia de a ataca simultan Uniunea Sovietică, ceea ce s-a şi întâmplat.

Generalul Antonescu nu a vrut să ţină seama de nici un fel de sugestii din partea ministrului său (susţinut în guvern de legionari) şi aşa aderarea semnată la 23 noiembrie a fost necondiţionată, spre deosebire de cele ale Bulgariei şi Jugoslaviei, petrecute în martie 1941, în care cele două state balcanice şi-au impus anumite condiţii. Conform unor anexe secrete la tratatele de aderare, Bulgariei i se permitea să nu declare război URSS în cazul unui conflict cu această mare putere, iar Jugoslaviei i se garanta integritatea teritoriului, fără ca promisiunea expansiunii spre Salonic (unde deţinea, deja, o zonă portuară cu statut de extrateritorialitate), în dauna Greciei, să apară explicit în scrisoarea-anexă. De asemenea, Jugoslaviei nici măcar nu i s-a impus să asigure dreptul de tranzit pentru armatele germane.

Adevărul e că România a declarat război Statelor Unite, în decembrie 1941, ca şi Ungaria şi Bulgaria, în virtutea aderării la Paktul Tripartit. Imediat după ce s-a petrecut acest fapt, în Ungaria s-a lansat în circulaţie o anecdotă, ce a ajuns să fie citată şi în lucrări de istorie de ţinută academică. Aceasta se referă la discuţia unui funcţionar al Departamentului de Stat de la Washington cu delegatul legaţiei ungare din capitala americană, ce s-a prezentat cu declaraţia de război a Ungariei adresată SUA. Funcţionarul n-ar fi fost familiarizat cu geografia Europei, aşa că i-a cerut interlocutorului său detalii despre Ungaria. Acesta a răspuns că e vorba de o ţară mare, având în frunte un amiral [în 1918, Horthy fusese ultimul comandant al flotei imperiale austro-ungare]. «Aha, atunci cu flota Dvs veţi dori să puneţi o stavilă supremaţiei navale a Statelor Unite…», apoi a cerut lămuriri despre ieşirea la mare a Ungariei [pierdută, odată cu Fiume/Rijeka] ş.a.m.d., până când a întrebat dacă nu cumva declaraţia de război nu e justificată de pretenţii teritoriale la adresa SUA. Delegatul a răspuns:«Nu domnule, noi avem pretenţii teritoriale numai la adresa României [sudul Ardealului]», la care, fiind întrebat de ce nu declară, atunci, război României şi nu Statelor Unite, a subliniat: «Domnule, România este aliata noastră!». Aşa a rămas România ultima ţară de pe glob căreia SUA i-au declarat război, la 5 iunie 1942, ca răspuns la notificarea anterioară a acesteia.

Annus horribilis 1940, în care, la 10 noiembrie, în cursul nopţii, a mai avut loc şi un cutremur devastator (având unda majoră de şoc spre Basarabia, ce a ras, pur şi simplu, orăşelul Panciu), a marcat momentul despărţirii de România Mare – o configuraţie teritorială şi de suflet irepetabilă. Ca un făcut, chiar celui care a patronat mutilarea ţării – Carol II, într-un chip slugarnic (ce avea să se regăsească doar în ultimii ani ai regimului comunist), i s-a oferit drept cadou o hartă în relief a ţării, cu puţin timp înainte de a lăsa tronul pe umerii fiului său în vârstă de 19 ani – regele Mihai I. Deşi se poate suspecta că informaţia e cel puţin tendenţioasă, căci puţine publicaţii din anii de după au fost lipsite de o anume rea-credimţă la adresa monarhiei, într-o amplă lucrare publicată în 1968 [„Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani“, ISISP CC PCR, Editura Politică, 645 p.; chiar şi titlul spune multe, dar era, practic, imposibil de afirmat, în acele vremuri, că dinastia devenise, între timp, „de România“], se confirmă existenţa unui astfel de cadou.

In acel an, când producţia de aur a ţării era destinată, în întregime, consolidării rezervei BNR şi ar fi fost de circa 4.000 kg (fără a ţine cont de pierderile cauzate de amputarea nordului Ardealului), banca centrală a remis Monetăriei Naţionale o cantitate de 24,578 kg de aur (valorând scriptic 5.652.963 lei, adică 230.000 lei/kg, în condiţiile în care un salariu bun al unui lucrător din industrie era de circa 3.500 lei/lună). Din aceasta, o parte s-a returnat BNR sub formă de aur fin, iar din restul de 22,796 kg de aur s-ar fi confecţionat daruri pentru rege: un pahar, o farfurie şi pomenita hartă în relief a României Mari. Aceasta avea o masă de aproape 20 kg şi, evident, avea mărimea în funcţie de cât de groasă era. Un cadou ciudat: un bloc turnat de aur cu conturul unei ţări la a cărui împlinire contribuise neînsemnat în cursul Războiului de Reîntregire, ba chiar din contra (cu o dezertare ca să se căsătorească morganatic la Odesa, în 1918), şi la a cărei sfâşiere a asistat impasibil, doar cu unele lamentări, generate de «astfel de injoncţiuni» externe, după cum consemnase în jurnalul său.

Toamna anului 1940 – trei destine împletite…: regele Carol II, trecând, în nici trei luni, de la sublimul adulaţiei ce a însoţit sărbătorirea Restauraţiei din 8 iunie pentru a se regăsi în febra împachetărilor [cum, oare, ar fi putut uita la Bucureşti harta de aur de 20 de kile primită în dar] şi, în final, părăsind capitala cu trenul, în noaptea de 6/7 septembrie, având destinaţia Jimbolia-Chichinda (Jugoslavia) spre Spania, cu speranţa ca acolo să se salveze de furia legionarilor şi de oprobiul ţării; generalul Ion Antonescu, oficializând, la 23 noiembrie, aderarea României la Paktul Tripartit şi spirirtul strălucitor al lui Nicolae Iorga, ucis după doar patru zile, pentru că, după ce-i fusese profesor regelui în tinereţe, a acceptat să-i fie sfetnic, ba chiar şi prim-ministru. Din vara anului 1931, când îndeplinea această funcţie, ne-a rămas una dintre metaforele ilustrului om de ştiinţă, ce reliefează modul în care se schimbă personalitatea, atunci când ajunge în sferele înalte ale politicii. Fiind în vacanţă la mare, la Eforie, într-o dimineaţă, a fost interpelat de o delegaţie a unor profesori din ţară, disperaţi de aplicarea reducerilor salariale, prin „curbele de sacrificiu“. Părea că ei nu pricepeau cum de Iorga nu poate fi solidar cu cererile lor, aşa că au insistat, iar acesta le-a răspuns sec: «Eu nu mai sunt eu!».

La nivelul oamenilor de rând, anul 1940 a trecut cu bunele şi relele sale cotidiene. Trebuia oarece clarviziune pentru a desluşi rostul viitor al României în conflagraţia mondială, odată ce acesta se juca şi n-avea cum să se joace decât pe o singură carte, ţara găsindu-se înglobată într-o Mitteleuropa dominată de Germania şi Italia contra tuturor. La marginea de vest a ţării, o adolescentă, până nu demult – o străjeriţă, trecea la modele mai sofisticate de lucru manual: de la lasetă la milieu. Tuşa Jofca de mai târziu [Žofka, era rusină de neam] ne-a lăsat o plăcută şi inocentă mărturie a acelui îngrozitor an 1940. Avea să trăiască până în 2017. Ca şi Regele Mihai I!

Atunci, în 1940, a fost cel mai trist 1 Decembrie cu putinţă!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.