Grigore Arbore şi Poetica reflexivității

În urmă cu trei ani, miercuri, 15 aprilie 2014, a avut loc la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca ceremonia acordării titlului de Doctor Honoris Causa uneia dintre cele mai importante personalități ale culturii române care trăiesc (mai mult) în străinătate, respectiv poetului, eseistului, traducătorului s și istoricului de artă Grigore Arbore. În Italia a primit azil politic și s-a stabilit în 1987. Suntem siguri de faptul că recunoașterea acordată de cea mai important instituție de învățământ superior din România, în care a studiat pentru câțiva ani și de care a rămas legat afectiv, a fost pentru Grigore Arbore prilej de sinceră emoție. S-a regăsit în acea ocazie între prieteni și colegi cu care a rămas în contact timp de decenii, cultivând cu ei raporturi afectuoase, leale și de colaborare. Muntean, născut la 11 iunie 1943 în comuna Pietroşița, jud. Dâmbovița, el a urmat studiile liceale la Târgoviște, pe lângă Liceul „Nicolae Bălcescu” (după 1970 redevenit, „Ienăchiță Văcărescu”), unde a avut ca îndrumători multe dintre excelentele cadre didactice ale fostului Liceu militar de la Mânăstirea Dealu, desființat în 1948. A urmat, în liceu, direcția umanistică de studii, după absolvirea căreia şi-a continuat studiile superioare la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, unde a trecut examenul de admitere cu calificative maxime. A optat pentru înscrierea la secția Istorie universală.

Dup primii doi ani de studii, s-a transferat la Bucureşti, urmând specializarea în Istorie veche universală și arheologie, lucrarea de diplomă, îndrumată de prof. Dionisie Pippidi, abordând o temă din istoria politicaă a Greciei elenistice. Și-a completat mai apoi studiile pe lângă Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, urmând direcția de specializare din cadrul secției de Istoria și Teoria Artei (ITA). În paralel a lucrat în redacțiile culturale ale ziarelor „Scânteia” și „Scânteia tineretului”, cu un pasaj intermediar (1967-1968) prin redacția revistei „Luceafărul”. În 1970, după obținerea diplomei în Istoria și Teoria Artei, a fost cooptat, ca asociat extern, în catedra de Istoria Civilizației și Culturii Europene al cărei titular era profesorul Dinu C. Giurescu. Formația și-a completat-o cu un stagiu de specializare de doi ani și jumătate (1973-1975) pe lângă prestigioasa Scuola Normale Superiore din Pisa, unde a obținut, cu calificativul Magna cum laude, titlul de Ph.D., susținând o teză despre Cetatea ideală în Renaștere, publicată în română de Editura Meridiane (1978). După revenirea în țară în 1975, din cauza evoluțiilor politice din România, nu a mai fost acceptat în învățământul superior și a lucrat, în capitală, în presa culturală, continuându-și în mod independent studiile de istoria artei și ținând legătura cu studioși și structurile universitare din Italia și străinătate cu care stabilise contacte. Deteriorarea poziției sale în raport cu autoritățile timpului l-au determinat ca, în octombrie 1987, să ceară în Italia azil politic, primit imediat la solicitarea unor influente personalități științifice și politice. După 1987 a funcționat timp de doi ani ca profesor cu contract la Universitatea din Pisa. În 1989 a fost cooptat în cadrul Departamentului de Istoria Arhitecturii al Institutului Universitar de Arhitectură (IUAV) din Veneția, una dintre structurile universitare cu înalt prestigiu pe plan internațional. Simultan, între 1987 și 2001, a lucrat la Milano precum consultant editorial, coordonator de colecții și membru al Comitetului Științific al „Electa” – editură de prim-plan în Europa și în lume pentru producția de cărți de istoria artei și culturii – și al Grupului „Elemond” („Electa”-„Einaudi”- „Mondadori Arte”). În 1990 a fost numit expert național al Consiglio Nazionale delle Ricerche al Italiei – instituție cu care deja colabora din 1988. A exercitat prerogativa respectivă timp de cinci ani, durata maximă și nereînnoibilă, prevăzută de lege. Din toamna anului 1995 a ocupat, până în iunie 2015, funcția de Senior scientist – Chief Technology Officer în cadrul C.N.R. A primit cetățenia italiană într-un timp foarte scurt după stabilirea în Italia, fiind deja persoană cunoscută și apreciată în mediile cultural- științifice ale Italiei, motiv pentru care deja în 1982 fusese distins cu titlul de Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii. După 1989 a fost chemat în mai multe rânduri pentru a reintra în serviciu, în posturi de răspundere, în instituții de prestigiu ale țării de origine. A declinat invitațiile preferând să își continue activitatea în instituțiile Italiei și să colaboreze gratuit cu instituțiile statului român. A contribuit – precum consilier prezidențial extern (1990-1992) și consilier personal al Președintelui României (decembrie 1992 – noiembrie 1996; decembrie 2000-noiembrie 2004) – la consolidarea raporturilor politice, economice și culturale ale ță ii de origine cu țara ce îl adoptase și cu alte țări și instituții europene.

Reîntoarcerea la vers

Debutul în presa centrală al lui Grigore Arbore datează din august 1963, când un prim grupaj de versuri ale sale a fost publicat în paginile revistei „Luceafărul”, prezentarea fiind făcută de Mihu Dragomir. Primele încercări literare i-au fost publicate însă la Cluj, la sfârșitul anului 1960, în ziarul Făclia, în a cărui redacție i-a fost atribuit pseudonimul de Grigore Arbore. În ianuarie 1967, redacția „Luceafărul” îi va decerna Premiul I pentru poezie pe anul 1966. Tot în 1967 i-a apărut, din inițiativa lui Ion Bănuță, directorul Editurii pentru Literatură, căruia Arbore i-a fost prezentat de prozatorii Alecu Ivan Ghilia și Eugen Barbu, primul volum de poezie, Exodul, bine primit de critica literară a timpului, care a văzut în el „o nouă promisiune”, literară, fireşte. De atunci, volumele sale s-au înmulțit, lista sa de lucrări înregistrând titluri precum: Cenuşa (1969), Auguralia (1972), Poeme (1974), Averse (1976), Stolul de argint (1979), Retrageri (1982), Din toate părțile (1984). Din 1984 până la apariția volumului Comentariul unui vis (Editura Vinea, Bucureşti, 2011) Grigore Arbore nu a mai publicat cărți de poezie în limba română, cauza tăcerii prelungite (peste douà decenii și jumătate) fiind probabil de natură existențială. Autorul de altfel a și declarat public în legătură cu lunga perioadă de „vacanță literară”: „viața în acel interval mi s-a părut a fi mult mai puternică decât literatura”. O nouă reîntoarcere la poezie a avut loc de foarte curând, prin publicarea volumului bilingv Senza gloria / Fără glorie (Supernova Edizioni, Veneția, 2017). Este vorba, precum am scris în prefața respectivei cărți, despre o culegere de poeme oarecum paradoxală: a fost gândită și scrisă în italiană și retradusă de autor în română, în unele cazuri în versiuni uşor îndepărtate, ca sens, de versiunea originară. Deși activitatea științifică și eseistică a prevalat în ultimele decenii asupra activităţii literare, poezia a rămas una din trăsăturile principale, distinctive ale modului autorului de a exista în plan spiritual.

Reputație culturală

Grigore Arbore este considerat de mulți specialişti drept cel mai reputat istoric al artelor originar din România din câți trăiesc astăzi în mediul occidental de cultură. Stefano Malatesta, unul dintre principalii editorialişti ai cotidianului italian „La Repubblica”, îl caracteriza precum unul dintre cei mai buni cunoscători ai artei Europei central-orientale (cf.: Mi manda Bisanzio, în „La Repubblica”, 30 iulie 1998). Arbore a cultivat prevalent teme privind istoria artei europene și doar contextual probleme privind istoria artei române. Cu arta română are însă familiaritate. Timp de peste două decenii a deținut rubrici de critică de artă în diferite publicații din România și a promovat multe din tinerele talente ale timpului, devenite ulterior nume cunoscute pe plan intern și internațional. În Italia este cunoscut și pentru proiectarea și realizarea unor cărți și colecţii de înaltă ținută, cărora le-a fost și coautor, precum și pentru coordonarea și organizarea de mari inițiative expoziționale ce au aprofundat teme mai puțin frecventate, valorizându-se astfel fenomene de importanță vitală pentru istoria culturii și artei Europei Centrale, Europei de Sud-Est, ariei Nord-Pontice și ținuturilor Asiei Centrale și Siberiei.

Interesele ştiințifice, culturale și politice ale lui Grigore Arbore nu sunt de despărțit de poezia sa. Am considerat că este interesant să încercăm a surprinde, în „popasul critic” de față, în ce măsură aceasta se leagă direct sau indirect de ele. Metabolizarea lirică a culturii este de altfel o temă critică de remarcabilă dificultate, mai ales în situații obiective de complexitate a personalității subiectului creator.

Neîmplinirea ca permanență

Ceea ce izbeşte de la bun început în poezia lui Grigore Arbore este puțina sa aderență la lirismul practicat îndeobşte în anii debutului său, de unii dintre colegii de generaţie, cum ar fi Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag sau Ana Blandiana. Poezia lui Arbore s-a rupt, aproape în mod ostentativ, de fluxul general al poeziei din anii ’60. Poemele sale au refuzat exuberanța şi vitalitatea existențială, proslăvirea omului socialist sau preeminența sentimentului patriotic. Versurile sale s-au retranșat într-un orizont poetic intelectualist, expresionist, evazionist, ermetic, de sorginte livrescă, clasicist parnasiană. Tânărul poet reînvia tradiția odei, epistolei, scrisorii, imnului etc., cu toată încărcătura lor de solemnitate şi retorică adiacentă, trimițând spre zariştea unei atmosfere atemporale, a unui tumult geologic nedefinit, pândit de cataclisme şi spaime ancestrale. Poezia lui nu lasă deloc sentimentul unei împliniri virtuale, nici bucuria expansivă a unor trăiri miraculoase, ci, dimpotrivă, proiectează asupra existenței expresia unei neîmpliniri permanente, a unei temeri, a unei stări de disconfort. Iată, de pildă, o strofă din paginile volumului de debut, Exodul, titlu și el în vădită disonanță cu celelalte care apăreau atunci: „Bat clopotele a primejdie din patru orizonturi,/ Convoaie vin și pleacă și nimeni nu deschide./ Sub ziduri focuri paşnice și turme se rotesc/ Și cresc livezi în juru-mi cu ramurile vide” (Asediata cetate). Și în alte poezii întâlnim metafore ale stingerii şi primejdiei: „stele stinse şi păduri pustii”, „gheața deasă şi neprimitoare”, „aspra-nvolburare”, „cruci surpate”, „cale neguroasă”, „împietrită melancolie”, „Tăiem fântâni şi grote unde/ ne prăbușim singurătatea” etc. Nu există în întreg volumul o cale de comunicare cu semenii, o zare de optimism, un sentiment de colectivitate glorioasă. Dimpotrivă, poetul apelează la sintagme care trimit la o altă stare a fiinţei: „umblăm spânzurați” „implacabil destinul ne-ajunse”, „soare greu” („Astăzi un soare greu se lasă peste culmi/ şi o pasăre bolnavă de dorul depărtării…”), „privighetorile înnebunesc în cer” etc. În câteva poezii apare cuvântul „vid”, în altele „tăioasele singurătăți” sunt mereu prezente, încât ai impresia că înaintăm într-o lume bântuită de rele, care reface țipătul visceral din volumele lui Blaga din ultima sa etapă: Corăbii de cenuşă și Vârsta de fier. Aceeași lume lipsită de orizont, același frison de spaimă abisală: „Tristețea mea e că nu pot să stărui/ De-a pururi călător prin acea clipă./ Bătând un vânt grozav, neostenit şi nobil/ A-nstrăinat lumina din lumină” (Ca pe un scut). Atmosfera aceasta opacă şi aseptică, am spune, este menținută şi în cel de al doilea volum, Cenuşa (1969), încât ne mirăm chiar că cenzura nu a funcționat deloc în cazul său spre a-l obliga să scrie ode închinate patriei. Pentru un poet care proclamă „Se prăbușește din nou planeta-n asfințit” (Prin ziduri), că „pătrund în case şerpii”, că „Ziua e strânsă-n cearcăne de piatră”, că „somnul groazei [e] incizat pe sternul înfierbântat”, că „vocea beznei se încordează / molatecă vibrând în încăperi”, sentimentul general pe care îl degajă este cel al unei maxime neîmpliniri, al plonjonului într-un timp revolut, nesigur, amenințător: „Iarăşi bufnesc prin păduri avalanşe de platină” (Iarăşi). În acest registru sumbru, după Cenușa urmează la rând Averse (1976), după ce în chiar poezia cu care deschidea volumul Poeme, proclama anxios: „O noapte nouă urcă hăituind” sau „Un vânt zăngănitor/ umblă decapitat pe coasta tracă”. Atrag atenția cititorului precum că citatele alese nu sunt căutate de mine cu lumânarea, ci ele se pot întâlni la tot pasul în poezia lui Grigore Arbore, definind o stare de spirit, un mod de a fi cu totul altfel decât corul general al simțirii şi poeziei triumfaliste. Aici, la Dunăre şi Carpați, sugerează poetul, viața are un aspect vetust, anacronic, dominat de relicvele unui trecut instabil, supus la mari primejdii şi amenințări: „Cât de departe este tărâmul/ unde cuvintele se refuză./ Din cerul lui/ nouri de zburătoare obscure/ cad în falduri deasupra campanilelor” (Cât de departe…). Aici „bivoli uriaşi răcnesc în codrii străvezii” şi „Un trandafir delirează sub portalul traversat/ de corăbii însingurate” (Din spini şi rouă…).

Scufundarea în livresc

Poezia sa face trimitere la un ev scufundat, de mult apus, un ev în care războaiele şi cataclismele sociale țintuiau populaţia într-o stare primitivă, exasperantă, captivă, într-un timp aluvionar, anacronic. În poezia sa nu prea e vorba de sentimente, trăiri şi participări la un timp anume, ci doar de elemente telurice, de inundații, de ploi şi vânturi vijelioase, de ierni scitice de tip ovidian, de destrămări şi dureroase declinuri. E o poezie arheologică, punând în mişcare un verb văituit, amorțit, fără clorofilă, inert, aglutinând simbolurile decepției și stării de insecuritate. Cea dintâi calitate a acesteia este intelectualismul, starea de meditație, nevoia de confesiune, de denunț al unei torpori psihice, prelungite, de notație a unor împrejurări defavorabile destinului uman, aflat mereu în convulsie, în stare critică, prin cultivarea voită a obscurității şi a unui permanent eşec. Elemente livrești, de cea mai diversă factură: reziduuri clasiciste, simboliste, expresioniste, trimiteri la poezia blagiană sau argheziană, parazitează versul său lung, ornat, în stilul odelor clasice, cu o turnură afectată şi pesimism meditativ, dominat de preeminența simbolurilor curgerii, ale apei, ale unduirii, ale vâscozității şi stărilor lichide, de invocația golurilor istorice şi a unor beligeranțe interminabile. Atmosfera generală e aceea de crepuscul, ca în Pajerele lui Mateiu I. Caragiale, de vremuri tulburi, inconsistente, ale unei umanități deșertice, stranii, de instabilitate profundă, cu trimiteri permanente la simboluri ale clasicității: Aheron, Cerber, Ceres, Temistocle, argonauți, Dionysos, Orfeu etc. Cu participarea lor răzbeşte la suprafaţă imaginea unei fertilităţi concupiscente, a unei naturi răzbătătoare, polimorfe, a solului cutreierat de izvoare, de semințe, de rodiri intempestive, de roiri pârdalnice: „E o forfotă nebună în glie dedesubt,/ împing de-a valma animalele materie/ spre un culoar enorm, ce îşi revarsă brusc/ precum vulcanii strânşi cenuşa/ roasă de iertătoarea timpului bacterie” (Printre galerii). Alteori materia compactă, pădurile, stânca, piatra sunt contrapuse stării pluvioase, nă cându-se astfel o poetică a neantizării, vaporosului și melancoliei, prin „cerneri de melodii rămase-n oase/ din orele imemoriale”. În ciuda anumitelor stereotipii şi reluări tematice, poezia lui Grigore Arbore nu-și părăsește solemnitatea, nici aerul vetust și regresiv, mulat pe structurile unei clasicități îndătinate, din care el reface drumul unei afirmări poetice oarecum singular, aluziv, dar de o coerență interioară fără cusur. În logica sistemului său referențial, poezia sa n-a stârnit suspiciunile cenzurii, deşi era de departe una dintre cele mai „nocive”, mai subversive şi mai derutante față de altele atât de trâmbițate. Drumul său poetic neostentativ, de clarobscur, propunând o poetică a reflexivității, cu o stilistică adecvată, bazată pe strategia retragerii şi închiderii, cum spune un prefaţator, lasă loc unei afirmări poetice de substanţă, care nu poate fi ignorată. Refăcând un itinerar poetic al spunerii clamoroase, cu suficiente trimiteri spre poetica barbiană, blagiană sau onirică, refugiul neoclasic al lui Grigore Arbore trebuie cuantificat ca o vădită replică alternativă la lirica oficială, dar și la poezia prea politizată a generației sale.

Arta și societatea

Grigore Arbore nu e numai un poet remarcabil, ci și un critic și istoric de artă apreciat. Încă din anii tinereții, când a avut ocazia să se specializeze la Pisa și la Florenţa, el s-a îndrăgostit de pământul plin de vestigii artistice al Italiei, iar rezultatul a fost publicarea susţinută a unor cărți de artă, precum Chagall (1972), Estetica rococoului (1973), Piero della Francesca (1974), Futurismul (1975), Cetatea ideală în viziunea Renaşterii: Eseu asupra tipologiei formelor urbane (1978), Bellini (1978), Bernini şi stilistica barocului (1980), Forma ca viziune (1984), Paul Vasilescu (1987), Arta în timpul monarhiilor absolute (1997). A coordonat și volume colective precum I cavalieri delle steppe (2000) sau cel intitulat De la Marea Adriatică la Marea Neagră: Venețieni şi români. Trasee şi istorii comune (2003). Nu a rupt nicio clipă legătura cu țara, ci, dup ă 1990, a fost unul dintre comentatorii cei mai prezenți în peisajul socio-politic al mass-mediei românești, ținând o rubrică permanentă la ziarul „Cronica român ă” din capitală, unde a consacrat zeci de articole democrației noastre originale şi tranziției noastre prelungite, contribuţii publicistice adunate în volumele Libertatea fără democrație şi „glonţul de aur” (Rao Internaţional, 2005) şi Destrămări multicolore (Rao, 2007), cărți izvorâte dintr-o experiență insolită de analist politic, dar înțeleasă ca o datorie patriotică de prim rang, făcută nu numai cu competență şi eleganță, dar și cu o verticalitate demnă şi echilibrată, pătrunsă de un înalt spirit civic şi o profundă convingere pusă în slujba slujirii devotate a adevărului, care impresionează și cuceresc. Am citit cele două cărți amintite mai sus cu creionul în mână, atent nu numai la înţelesul pilduitor al conținutului exprimat, ci și la oazele de lirism și artă a evocării, pe care spiritul său treaz și lucid le presăra din loc în loc, semn al păstrării în subteran a unor izvoare de ape freatice inepuizabile. Deja destinate mass-mediei românești, cărțile sale păstrează câte ceva și din erudiția şi informația sa spectaculoasă, de o formație riguros academică și exemplar asumată, cu deschideri multiple spre cultură, politică, sociologie, artă, literatură, istorie, religie, moravuri, întâmplări extraordinare etc., care te îndeamnă să fii atent și la topica frazei, la știința spunerii şi a construcției, la arta gradării și a retoricii textului. Scrise cu talent şi punând în circulație multa informație, cu trimiteri la oameni şi cărți de pe întregul glob, eseurile lui Grigore Arbore educă şi moralizează în acelaşi timp, punând la curent publicul din România cu o serie de teorii, opinii, meditații, critici, reflecții, pe care fiecare român ar trebui să le cunoască și să le aprofundeze, pentru a-și consolida, în cele din urmă, cuceririle revoluţiei din 1989, furate şi deformate sistematic de o generație de membri PCR şi PCUS, reîncarnați în „ciocoi cu bodyguarzi”, după expresia lui Dinu Săraru dintr- un roman apreciat de autor, sau profitori notorii „de pe urma încălcării regulilor noului sistem democratic în ai cărui exponenți și constructori legitimi s-au erijat”. Cu oameni ca Mischie ot Gorj şi Vanghelie ot Ferentari nu se poate ajunge decât la o „caricaturizare a principiilor social democraţiei de către personaje cinice”. Eseuri ca Pseudourbanismul de asalt, Social-cleptocraţia şi etica egoismului, Dictatura invizibilă și cangrena statului paralel abordează problema cea mai gravă a României de azi, care a căzut în capcana de a fi condusă de o clasă politică infectă, de conducători politici demagogi, egoiști și incapabili. Nu sunt ocolite nici probleme legate de tratamentul minorităților, în eseuri precum În deşertul literaturii, antisemitismul a devenit opinie sau Geopolitica şi orfanii dualismului, texte exemplare pentru modul corect în care sunt puse problemele nazismului, lagărelor de exterminare, Holocaustului, politica Israelului astăzi, renaşterea mişcărilor de dreapta etc. Critica unor astfel de moravuri este făcută cu argumente luate din arsenalul de mijloace politice internaţionale, dar şi cu trimiteri la legislația europeană, încălcată la noi în ţar ă chiar de politicieni care au trecut în ochii publicului drept democrați. Autorul nu poate accepta astfel introducerea sistemului de dublă denominaţie a localităților, impus prin șantaj de udemerişti, căci, spune el: „În cartografia ştiințifică actuală nu există posibilitatea infiltrării germenilor de propagandă şovină prin introducerea de elemente de diversiune istorică sau de insinuare a unei alte realități”. Cine călătoreşte prin Transilvania actuală are impresia „că se află într-o țară străină ocupată de români”. Și mai departe: „Pe orice itinerar însă am merge spre Poiana Braşov (sau aiurea), dublarea în maghiară a toponimelor actuale nu numai că nu corespunde normelor filologice acceptate în cartografia internațională ci chiar denaturează realitatea istorico-demografică a teritoriului”. Modul în care el analizează problema dublei denominaţii e de o logică imbatabilă și de o justețe intrinsecă, pe care politrucii noştri dâmboviţeni nu au fost capabili s-o intuiască şi s-o abordeze în parlament cu demnitate şi intransigență. Problemele României sunt multe şi ele sunt inventariate cu o forță de persuasiune remarcabilă: raporturile noastre cu UE, cu Statele Unite, cu Franţa (de la De Gaulle la Chirac), privilegiile prefecților, reformele, privatizarea, condamnarea comunismului, jefuirea fondului forestier, autostrăzile, starea culturii, a presei, sărăcia, inundațiile, luptele electorale, raporturile cu Rusia şi Turcia, genocidul armean, critica dură a unor mentalități și apucături nenorocite care ne-au plasat țara sub semnul Şpagathon etc.

Ceea ce ridică mult ștacheta comentariilor sale politice este remarcabila cultura europeană a autorului. El a introdus în spațiul politic românesc titluri de cărți puțin discutate şi cunoscute, atestând drumuri şi orientări, direcții de acțiune şi de gândire cu adevărat noi, făcand vizibile performanţe şi strategii de dezvoltare în curs de abilitare, vădind o bună orientare in procesele de  dezvoltare al mai tuturor țărilor europene (Croaţia, Serbia, Grecia, Estonia, Georgia, Germania, Italia etc.), fiecare cu plusurile şi minusurile sale. Dezbaterile despre „visul american” și cel european, disocierile întreprinse la capitolul mentalități, oportunități, construcții economice, malversațiuni şi malformații naţionale orientează pe cititorul contemporan în domenii şi strategii de acțiune binevenite. Tocmai pentru seriozitatea discursului analitic oferit, pentru buna cunoaştere a problemelor geopolitice la scară globală, comentariile lui Grigore Arbore reprezintă o lectură formativă de prim rang, recomandabilă atât celor care se aventurează în spațiul politicii, cât şi, mai ales, celor care țin aceste specimene sub control și le vizează greșelile. Farmecul real al multora dintre aceste texte vine din modul ingenios în care știe să alterneze planurile prezentului cu acelea ale trecutului, din suprapunerea de imagini trăite cu altele de tip livresc, cu integrarea amintirii și a unor scene memorabile trăite cu mulți ani în urmă în fluxul general al expunerii, aspecte care dau o notă stilistică distinsă i elevată. Trăim astfel adevărate delicii de lectură atunci când incursiunile lui se opresc asupra unor scene din copilărie, asupra prieteniei cu Dan Marțian, a portretului lui Dinu Adameșteanu, a prieteniei cu Gregor von Rezzori, a frumosului medalion închinat lui Raoul Şorban sau lui Eugenio Garin, a evocării Orianei Fallaci, a lui Vittore Branca, a contactelor sale cu mesagerii culturii noastre în spațiul italian, a unor impresii de lectură prilejuite de cărțile lui Marin Preda sau Dinu Săraru etc. Zona literaturii este surprinsă adeseori din unghiuri inedite și reconstituirea unor astfel de momente întregește în mod cât se poate de inspirat materia bogată în izvoare afective a scrisului său. Sunt elemente care vorbesc de la sine despre bucuria întâlnirii cu o conștiință superioară și cu un combatant de prim-plan.

Mircea Popa

_________

* Textul de faţă preia, actualizează și reformulează consideraţiile și aprecierile făcute din articolul Portret, apărut în „Apostrof ”, XXV, 2014, 12/295, care a constituit baza studiului publicat in sectiunea criticà a volumului Grigore Arbore, Apa de zăpadă, antologie, Scoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.