Citind cu plăcută aplecare scrierea fundamentală a lui Constantin Noica ”Devenirea întru ființă” am deslușit, așa cum am perceput eu, o cale pentru a reformula unele gânduri ordonatoare despre Uniunea Europeană, sau, parafrazându-l, căutarea unei soluții posibile pentru aporiile acesteia. La fel, sunt înclinat să cred că Uniunea Europeană este ”un desăvârșit în nedesăvârșire”, aflată într-o mișcare circulară în care ar urma să mai revină la punctul de plecare, adică acea incomparabilă viziune inițială din mai 1950 de a-i uni pe europeni într-o construcție sistemică a păcii și prosperității, împărtășită de națiunile și oamenii Europei. Cum afirmam în articolul precedent, o auto-regenerare către esența ei.
Regenerarea nu poate fi făcută decât prin oameni, iar oamenii desăvârșesc virtutea capacității de transformare prin cultură; ei deosebesc în interiorul realității direcția necesară a mișcării și organizează procesual cursul acesteia. Noica face o dublă afirmație de o mare valoare: cultura, ca și istoria, se pierde, dacă nu e susținută de o conștiință filozofică. De aici nu înseamnă că această conștiință se adaugă lumii sau este despre lume ci că ”omul ar trebui să fie lumea, în așezarea ei ultimă…(și) rațiunea să fie împlinirea devenirii acestei lumi”. Astfel, Noica produce, în doar câteva cuvinte, un adevărat ghid pentru orice construcție politică, cu atât mai mult pentru cea europeană. Ca și gândirea, făptuirea trebuie să fie progres.„ Nu e destul să făptuiești, trebuie să făptuiești bine.”
Când Pascal spune că ”nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, noi înțelegem astăzi cât e de importantă căutarea unei soluții pentru ieșirea din precaritatea politică (și nu numai) a Uniunii Europene, știind bine cât de uriașă e în fond valoarea construcției europene.
Dacă nu ar fi așa, și în zilele noastre nu pare că ar fi așa, nu am avea decât o situație nefuncțională și neconcludentă, unde ”nimic nu se vindecă, dar totul se judecă.” Traversăm, se pare, exact această situație. Totul este trecător este un gând exasperant, adică fără speranță, inacceptabil. Unii o zic pentru că propulsează irațional și interesat părăsirea și eventuala destrămare a Uniunii Europene, alții pentru că, deși cred sincer în nevoia de existență a UE, nu își dau seama cât de importantă este lupta pentru UE acum.
Mișcarea pe care am primit-o (odată cu integrarea fiecărui stat în UE) și am îmbrățișat-o, pe care ne-o dorim și acum, este aceea a unei reale unificări raționale. Or, unificarea este o sinteză și ca orice sinteză, în primul moment ea este dată de imaginație. Cred că asta putem reproșa liderilor europeni; o lipsă a imaginației ce ar trebui pusă în slujba mișcării europene precum și tot mai insistenta încercare de a o suprapune mișcării (interesului) național. De altfel, avem prea puține exemple de reușită națională bazate pe imaginație. Avem însă prea multe exemple de nereușită, pornite din îngustimea imaginației și supralicitarea populist-electorală. Încercarea de suprapunere se transformă în contra-punere.
În cele ce urmează fac o foarte simplă încercare să aflu în ce măsură o judecată absolută (în sensul filozofic) de tipul construcției politice sistemice (cum este Uniunea Europeană) poate fi supusă tabloului categoriilor clasice: cantitate, calitate, relație, modalitate. Ar putea fi ca o piatră de încercare a temei Uniunii Europene.
Mișcarea europeană fundamentală născută cu un secol în urmă pe ruinele imperiilor ce s-au confruntat în primul război mondial a fost constituirea statelor naționale.
Naționalismul însă, ca ideologie, are o dublă sursă: ideile Revoluției franceze care aduceau în istorie legătura intimă între națiune și voința liber exprimată a cetățenilor cât și cele ale lui Herder cu al său îndemn ”Vorbește germană, tu germanule!”, dar și reacția pasională și violentă a popoarelor împotriva abuzurilor marilor puteri.
Din această perspectivă, Uniunea Europeană nu este doar un spațiu democratic al oamenilor și popoarelor care vor să trăiască în pace și bunăstare, ci un spațiu al asumării diferențelor cât se poate de creative și firești, iar nu al anihilării lor. Uniunea Europeană este cea mai democratică formă, absolut nouă, a structurării economice, monetare și politice europene; în niciun caz o Europă decuplată și asimetrică. Apariția atât de puternică a noilor mișcări politice, cu un discurs net naționalist, nu este rezultatul confruntării cu așa-zisul ”nucleu dogmatic”, situat deasupra națiunilor undeva la Bruxelles. Acesta din urmă există, fără îndoială, însă la rădăcină se află încercarea, cu adevărat dogmatică, de a minimiza ceea ce în mod obiectiv acționează împotriva unității: diversitatea limbilor, frontierele religioase și evident personalitatea proprie a fiecărei națiuni. Ne întrebăm, Estul european nu are altă vocație decât de a fi o replică orientală a Occidentului? Între timp realitatea masivă a imigrației din Occident compusă din milioane de arabi musulmani proveniți din Algeria, Maroc, Tunisia, Mali, Senegal ș.a. și de curând Siria, a dat un cu totul alt răspuns întrebării anterioare. Datele recente furnizate de Ministerul de Finanțe din Germania spre exemplu, arată că această țară a cheltuit în anul 2018, 23 de miliarde de Euro pentru integrarea pe teritoriul său a peste un milion de refugiați, dar și pentru combaterea în țările de origine a cauzelor migrației.
Comparativ cu anul 2017, în 2018 s-a cheltuit cu 11% mai mult, din care aproape 8 miliarde euro pentru a stimula populațiile din Africa și Nordul Africii să nu mai caute să ajungă în Europa. Problema este însă una complexă. Un alt studiu economic afirmă că Germania ar avea nevoie de 260.000 de noi muncitori străini pe an.
Imigrația conduce mai în toate cazurile, fie la coabitare, fie la asimilare. În Occident însă, nici coabitarea, nici asimilarea n-au devenit norma. Factorul economic a fost de fapt decisiv. Când capacitatea de a oferi locuri de muncă noilor veniți a scăzut dramatic, largi sectoare ale națiunilor europene occidentale s-au întors cu spatele la discursul pro-european, devenit tot mai schematic și searbăd, și au re-îmbrățișat vechiul scut ce părea cu totul demodat: identitatea națională. Într-o perioadă de timp remarcabil de scurtă (politic), Uniunea Europeană a devenit ”neîmplinită”, ”efemeră” și chiar ”sub asalt”. Printre liderii Europei n-au mai existat voci care, cum zicea Francis Bacon despre Machiavelli, ”să spună deschis și fără disimulare ceea ce oamenii au obiceiul de a face, iar nu ceea ce își doresc”. Uniunea Europeană, constituită ca un ”stat al statelor”, adică un ansamblu al stărilor și instituțiilor, nu și-a pierdut eficacitatea instituțională, dar a început să piardă un lucru mult mai prețios: încrederea europenilor. Reacția nucleului dominant, despre care am vorbit în primele două părți ale acestui eseu, a fost ce nu trebuia. Este ceea ce englezii numesc ”earned dogmatism” adică sentimentul că au dreptul de a închide orice dezbatere despre un anume subiect, dacă e considerat politic incorect. Slăbiciunea discursului european nu a fost aceea că s-au căutat forme de armonizare a suveranităților naționale ci că s-a încercat depășirea tendințelor naționaliste tot mai evidente prin ignorarea diversităților naționale. Și iată, cei care, dimpotrivă, le-au îmbrățișat, s-au constituit într-o nouă și puternică soluție politică, ce își propune să destrame clasica așezare a democrației occidentale stânga-centru-dreapta. Mi-e teamă că variantele de compromis sunt puține și insuficient de solide. Ansamblul politic s-a schimbat.
Uniunea Europeană se află într-o devenire simplă cum ar zice Noica; ea nu încape într-o judecată categorică: ea este și nu este, în același timp. Este (încă) ceea ce s-a statuat în formarea ei, în proiectul inițial și în tratate, și nu este (încă) ceea ce s-a gândit că ar fi bine și posibil să fie. Prin urmare, în stadiul actual Uniunea Europeană are o realitate precară, e tot mai mult o aproximație. Un exemplu clar este în ce fel funcționează criteriile sănătății bugetare a fiecărui stat, și în primul rând plafonarea deficitului anual la 3% din PIB.
Cu toate acestea, păstrez convingerea că Uniunea Europeană poate intra, sau reintra într-o judecată categorică, devenirea întru ființă a lui Noica, aceea numită de el inherență. În această devenire există și accidente înlăuntrul substanței, dar până la urmă se atinge permanența, momentul unității. Unitatea ca posibilitate a unificării atât raționale cât și emoționale, iar nu ca ceva unic, exclusiv, opresiv. Împrumutând din arsenalul filozofic pare că găsim exact ce ne interesează.
Uniunea Europeană, gândită ca ființă, totalitate, generalitate, presupune diversitate și pluralitate. Posibilitatea unificării rămâne calea coabitării, dacă cea a integrării ar fi prea mult, cu pluralismul politic disident. Goethe spunea: ”dacă există o ordine, ea ține mai ales de pendularea între doi termeni extremi.” Mai subliniez și faptul că gândirea modernă acceptă polaritatea.
Dacă Uniunea Europeană nu găsește o modalitate de evoluție, o transformare, alta decât ce se petrece acum, atunci lucrurile sunt ce sunt, ar putea să fie și altceva și vor fi până la urmă altceva. Acel altceva să nu fie cumva o formulă de Uniune Europeană diluată, deci impotentă. Nu e imposibil ca o cauză externă, iar nu internă ca până acum, să întărească iar nu să slăbească Uniunea Europeană. Oamenii strâng rândurile instinctiv când încep să perceapă cât de mare devine riscul de a pierde ceva care ei credeau că e definitiv câștigat. Nu cred că s-a pierdut momentul în care noi toți, europeni, ne vom înțelepți pentru a ne apăra, împreună și mai bine, de marile incertitudini planetare (naturale și politice). Trăiască Uniunea Europeană!
Mai Petrica… dupa ce citesc o propozitie, fara sa ma uit la cine-a scris articolul, stiu ca esti tu. Mai omule, esti tare plictisitor pentru ca utilizezi termeni sofisticati pe care omul obisnuit din bobor nu-i intelege. Daca vrei sa fii mai frecventabil, vorbeste pe intelesul amarasteanului de rand, nu te mai arata ca un superintelectual, ca nu-i cazul la tine. Mai mult decat atat, in comentariile tale, nu vii cu nici-o noutate… nu faci decat sa repeti ce-au zis altii inaintea ta. Eu inteleg ca esti disperat ca nu te mai baga nimeni in seama, cu exceptia Cotidianului care-ti publica textele din mila dar dac-ai vrea sa faci sa se schimbe ceva in ceea ce priveste perceptia altora despre tine ar trebui sa incepi sa fii sincer, sincer in ceea ce priveste faptele tale… Sa spui public de ce-ai renuntat la a face afaceri cu Toyota in Romania si cum ai fost cumparat de firmele de autoturisme franceze ca sa nu lashi pe japonezi sa intre-n Europa… De fapt tie ti se pot imputa multe din nerealizarile romanilor din ultimii 30 de ani… Stai linistit si-ti mananca pensia si nu te mai produce-n scris. Tu esti deja istorie si-asa va ramane.