Secretariatul de Stat pentru Culte a rămas probabil singura instituţie prin care parlamentarii şi alţi oameni politici, mai mult sau mai puţin conjuncturali, direcţionează sume pentru binele şi devenirea personale.
Aceşti bani reprezintă uneori doar în subsidiar finanţări ale unităţilor de cult. Instituţia a fost deseori lăsată în mod deliberat fără buget, pentru ca mai apoi alocările să fie făcute strict în urma unor hotărâri de guvern sau a unor amendamente ale acestor parlamentari. Fireşte, dintr-o întâmplare, stabileau înainte sau determinau ulterior şi beneficiarii în alegerea firmelor care urmau să încaseze aceşti bani în urma lucrărilor, firme care veneau la noi cu devize supradimensionate pentru a acoperi contabil fenomenul. Motivul îşi avea ca acoperire măsura noastră internă, neoficială însă, că noi putem onora jumătate din valoarea devizului…
Există deprinderea în democraţia noastră ca parlamentarii să primească anumite sume pentru efortul de a ridica mâna cum şi când decide puterea. Aceşti bani nu pot avea tangenţe cu ei până când nu se găsesc nişte beneficiari agreaţi, de obicei, chiar din propriile colegii. În acest mod, destinatarului parţial îi este indusă, nu doar la nivel psihologic, identitatea stăpânului. Sunt zeci de cazuri, surprinse întâmplător de media, din sutele şi miile de acţiuni de propagandă politică ilegală, făcute coordonat sau la nivelul micilor înţelegeri locale. O fi meteahnă românească, însă nici măcar americana Direcţie Naţională Anticorupţie nu a găsit interes până acum în a ne repara originala democraţie, adică să lucreze puţin la baza vocaţiei poporului român de a fi liber…
O insulă de putere și credință
Noi, la Secretariatul de Stat pentru Culte, în lipsa unui audit intern şi în prezenţa unei supuneri de tip medieval, avem doar două modalităţi de control: Curtea de Conturi, pentru activitatea din trecut, şi propria conştiinţă individuală (cea colectivă fiind exclusă) pentru restul timpului. Ambele, cu acelaşi rezultat. De altfel, controlul anual al doamnelor de la Curtea de Conturi, în general în aceeaşi alcătuire, pentru a nu bulversa menirea specialiştilor din instituţie, a avut exigenţa masculului comun în exerciţiul seducţiei. Doamnele au patinat, mai mult sau mai puţin graţios, pe tematica de control.
Preocuparea, salvatoare pentru fiecare dintre părţi, a fost mai degrabă pentru dimensiunea formală a activităţii noastre, preponderent financiară, niciodată pentru ceea ce înseamnă fondul acestor finanţări. Adică în ce fel sunt acestea făcute, dacă respectăm sau nu măcar procedura internă de alocare sau totul este determinat de voinţa unilaterală a secretarului de stat, care, fireşte, are de pus în practică propriul interes, solicitările de la partid sau intenţiile unor terţi, cu toţii fiind vioii reprezentanţi ai unui popor pasiv şi chiar devitalizat. Uneori, dacă se întâmplă să fie membri ai celor două comisii de Buget-Finanţe, putem onora în Secretariatul de Stat pentru Culte şi intenţiile aleşilor din opoziţie. Sub aspect formal, al amprentelor pe care le lăsăm atunci când desfacem robinetele cu bani, puţin obturate în ultima vreme, adică în ceea priveşte hârtiile, CC ne-a făcut observaţii, ne-a dat recomandări, chiar şi termene, adică patinajul a devenit în timp unul artistic. Niciodată măsuri corespondente situaţiei reale!
Ca răspuns, noi le-am dat satisfacţie. Alteori, am ajuns la situaţii suprarealiste, când consilierii au trebuit să schimbe cu ajutorul beneficiarilor hârtiile contabile de justificare a sumelor, parţiale sau întregi. Trebuiau să apară alte lucrări, alte sume şi/ sau alte preţuri. Şi pentru toate aveam argumentul solicitării din partea Curţii de Conturi şi chiar aşa le spuneam reprezentanţilor unităţilor de cult, când îşi arătau supus şi amical nedumerirea, că suntem şi noi obligaţi la acest absurd de Curtea de Conturi.
De fapt, altele erau resorturile care ne făceau să schimbăm degrabă actele din dosarele care primiseră finanţare. Curtea de Conturi s-a preocupat să avem totul în ordine din punct de vedere celulozic, nu a fost preocupată de ordine din perspectiva legalităţii. Pentru doamnele Curţii de Conturi a fost de ajuns puţină interesată afecţiune profesionistă din partea noastră şi rolul dumnealor, obligatoriu şi legitim în statul de drept, s-a subţiat în timp, ca smartphone-ul. Instituţia a devenit o fantasmă cehoviană, un fel de aşezământ de asistenţă socială, care, prin simpla trecere a timpului, se va transforma în azil cu bătrânei împăcaţi că nu au mai ajuns preoţi şi preotese inapte pentru societate, angajate aici ca într-un fel de refugiu social.
Din fericire, soluţia statului pentru angajaţi este limita de vârstă, ceea ce nu se poate spune şi în cazul demnitarilor, care ar putea veni aici şi perfuzaţi, pe tărgi sofisticate, sau, mai rău, purtaţi pe scări de alţi angajaţi ai statului de drept. Acum, dacă mai sunt din când în când colegi care îşi exprimă nemulţumirea sau chiar teama de consecinţele lucrurilor pe care le fac sau le acceptă ori au vreun firav exerciţiu al demnităţii, li se comunică să plece dacă nu le convine, că asta e aici, că nu au încotro, că acceptă sau pleacă. Punct de vedere rudimentar, de moşieri fără respect de sine, în primul rând.
Acest dialog cu sclavii suspendaţi, a căror activitate nu este circumscrisă cadrului legal, este unul de interlopi fără vocaţie. Evident, sclavii nu pot forma niciodată un popor liber când continuă să rămână sclavi. Şi pe asta se şi bazează cei care deţin puterea funcţiei publice sau, după caz, cei plantaţi de partide pentru recolta continuă din sera administraţiei. Pentru noi, atunci când nu suntem dominaţi de confortul de a fi mănuşile cu care operează reprezentanţii puterii, există obligaţia în lege de a nu participa la ilegalităţi, inclusiv de a ne opune ilegalităţilor pe care le constatăm. Doar starea de foame le mai poate schimba acestor mănuşi împăcarea, însă ridicole beneficii şi, mai ales, iluzia acestora îi satură în răstimpuri.
Cu timpul, spiritul lor (şi aşa diluat de întâmplările vieţii pe care au ales să o trăiască) dezvoltă antipatii şi distanţare faţă de cel care le enunţă realitatea în care ar trebui să trăiască şi supunere faţă de agresor, uneori fidelitate, când se întâmplă să mai şi dorească vreo devenire profesională, adică să fie măcar o speranţă acolo de schimbare de statut, adică să poţi ajunge mâine ceea ce nu ai fost niciodată, devenire decisă chiar de stăpân, pe criteriul interesului şi corespondenţelor sale intelectuale, plus similitudinea caracterială.
Referitor la cei mai mulţi, pentru autoimpunerea stării de veşnici prizonieri este de ajuns şi simpla frică sau gândul că nu pot face nimic. În aceste condiţii, nu este posibilă existenţa un grup capabil de reacţie, care să recunoască anterior unei cercetări de natură penală că lucrurile stau întocmai. Revenind la concreteţea Secretariatului de Stat pentru Culte, fireşte că diverşii conducători ai instituţiei săvârşesc un abuz cu stupidele practici de ameninţare şi intimidare. Nu ei sunt legea, nu ei sunt cei care ne plătesc, iar alteori, din punct de vedere formal, nu sunt nici măcar responsabili pentru ilegalităţile pe care le facem noi în exerciţiul de a le fi pe plac, responsabilitatea dumnealor este doar la nivel moral şi tocmai acest lucru se doreşte a fi inhibat prin mitocănia ameninţării.
Cum se poate îngropa o dezvăluire
De pildă, doresc să ilustrez în continuare reacţia internă a instituţiei, de struț, la articolul care semnala problemele salarizării personalului de cult din România, articol apărut pe 15 martie 2018 în Cotidianul. Fireşte, Curtea de Conturi a sesizat erorile referitoare la încadrarea personalului clerical şi a transmis instituţiei un termen în vederea rezolvării situaţiei, fără a comunica urmările, fără a preciza ce ar trebui să se întâmple nici cu sumele cu care a fost prejudiciat bugetul de stat şi nici cu sumele cu care au fost prejudiciate veniturile unor oameni. Unii au primit mai puţin decât li s-ar fi cuvenit şi alţii mai mult. Secretariatul de Stat pentru Culte avusese aceeaşi sarcină şi în urmă cu doi ani. Fără rezultat, de vreme ce Curtea de Conturi şi-a repetat cerinţa. Instituţia a decis comisii pentru reîncadrări corecte şi calcule pentru sumele care trebuiau recuperate, dar nu şi cu sumele care ar fi trebuit plătite compensatoriu celor nedreptăţiţi.
Salariile clerului, scandal și birocrație
În ziua următoare, pentru a bloca accesul la informaţiile, de altfel, de interes public, referitoare atât la prejudicierea bugetului de stat (semnalate de Curtea de Conturi), cât şi la prejudicierea veniturilor salariale ale întregului personal clerical din România, secretarul de stat îşi pune admiratorii din instituţie să iniţieze demersurile pentru a mă elimina din această „comisie responsabilă cu reevaluarea încadrării întregului personal clerical ce beneficiază de sprijinul statului pentru salarizarea personalului clerical care îşi desfăşoară activitatea în ţară, în cadrul cultelor din România, recunoscute potrivit legii“. Probabilitatea ca semnatarii care apar pe documentele premergătoare să fi hotărât ei de capul lor să pornească această luptă de muşamalizare a situaţiei şi de blocare a accesului la informaţii publice este zero.
Răspund însă comenzii şi iniţiază procedura, la un nivel intelectual imposibil de evaluat, şi precizează că motivul „administrativ“ ar fi starea mea de sănătate, atestată, e adevărat, prin câteva concedii medicale, şi purced să le enunţe, dată şi număr. Deşi cunoşteau foarte bine motivele pentru care am fost nevoit să îmi întrerup activitatea de serviciu, îmbolnăvindu-mă grav, cardiac cronic, strict din cauza situaţiilor absurde la care am fost supus. De felul meu nu tolerez absurdul, în afara celui care are un suport literar.
Fac menţiunea, doar pentru cititori, că de la 1 septembrie 2017 nu am mai avut nici măcar birou în Secretariatul de Stat pentru Culte, situaţie care a continuat până la mijlocul lunii martie anul curent. În absolut fiecare zi în care am venit la serviciu am fost nevoit să fiu musafir prin două birouri de la etajul al II-lea, fără loc, fără calculatorul rămas la arhivă.
Anul trecut, într-o singură zi, chiar de Halloween, domnul Victor Opaschi, deghizat în burghez, detaşat şi formal, a vorbit despre lipsa biroului meu cu colegul Moroiu. Ulterior, m-a chemat la biroul său pentru a-mi dărui un album de artă, cu precizarea că este o carte pe care să o aşez pe birou. Deşi era o mârlănie în context, gluma, nu cadoul, nu m-a deranjat încercarea de a poseda umor, eu simpatizez aspiranţii. Domnia sa, când nu e bântuit de preţiozităţi inutile, locvacitate afectată şi isterii proprii condiţiei, vrea să fie amabil şi glumeţ.
Din 10 glume sau ironii, îi reuşesc cu indulgenţă două, însă acest lucru nu îl face în comunităţile modeste în care îmbătrâneşte urât, mai puţin plăcut, exigenţele intelectuale sunt peste tot la pământ. Evident că este superior multora dintre cei pe care îi are superiori în partid. Acestei realităţi i se adaugă și sprijinul celui cu puterea emanată din sângele curs degeaba în decembrie 1989. Tot ca o calitate, pe Ion Iliescu îl stimează şi acum cu afectul câinelui faţă de stăpân, chiar şi mult după ce acesta l-a făcut om, lucru foarte rar la comunişti… Voi explica această relaţie pe parcursul demersului publicistic. Dar să nu divagăm.
După patru luni, nu doar că am reprimit un loc în instituţie, acum am chiar 5 birouri. E adevărat, unele sunt cu picioarele în sus, depozitate lângă mine. Cum să nu fiu afectat cu atâtea mesaje subliminale, la un nivel atât de subtil, o persoană cu sensibilitatea mea? Revenind la documentele emise: începând cu următoarea zi a apariţiei articolului din Cotidianul, apare din spuma mării, vineri, 16 martie, 2018, Nota S.E.R.U.A. nr. 62, care ar propune ceva, neprecizat, prin formula „vă rog să dispuneţi să fie efectuate măsurile necesare în acest sens“. Nu este afirmat nimic, nu se vorbeşte nici măcar despre vreo măsură luată înainte în cabinetul domnului Opaschi. Semnează Anca Mădălina Eugenia Romanowski şi Mihăilă Mariela.
Cu o rapiditate specifică intervenţilor din Legiunea Străină, alţi doi semnatari intră în luptă şi îi trimit în următoarea zi lucrătoare, luni, 19 martie, domnului Victor Opaschi un referat în care îi spun că este oportun ca domnul Marius Şolea să nu mai facă parte din comisia care, după cum am văzut, în întreaga ei componenţă, acoperă plăţi eronate din bani publici. Voi explica în altă conjunctură de ce este aşa. În opinia mea, intenţia este foarte murdară, secretarul de stat nu trebuia să oblige oameni fără competenţe în respectiva problemă să aibă demersuri administrative şi nici intenţia de a acoperi aceste erori nu este una legală. Acest referat este semnat într-o halucinantă, pentru mine, asociere, fie ea şi procedural, între Florin Frunză şi Adela Dinu.
Ziua următoare, marți, 20 martie, 2018, primul lucru pe care îl face instituţia, domnul secretar de stat luând act de doleanţele subordonaţilor, este emiterea Ordinului nr. 42, prin care sunt eliminat din comisia stabilită prin Ordinul nr. 32 din 22 ianuarie 2018. Semnează, în sfârşit, secretar de stat Victor Opaschi, ca şi cum ar fi trebuit doar să consacre prin ordin ceea ce, de fapt, hotărâseră subalternii… Metodă care însă nu poate ascunde abuzul, nici disperarea de a restrânge accesul la ilegalităţi şi nici prostia celor care emit asemenea imbecilităţi, pentru că: a) dacă ei enumeră concediile medicale care mă fac în opinia lor nepotrivit pentru a lucra în comisie şi pentru a constata în mod direct nişte tâmpenii care se fac în instituţie, de ce am mai fost numit în respectiva comisie în data de 22 ianuarie 2018, dată la care eram chiar în concediu medical, chiar la al doilea concediu medical consecutiv?!
Adică, atunci când am fost numit tot de Victor Opaschi, eram în aceeaşi situaţie, îmbolnăvit de instituţie, oamenii ei ştiind exact situaţia, rezultată cel puţin din aceleaşi documente medicale invocate în ajutor acum. Şi la numirea mea în comisie, în exerciţiul conducerii de a-i responsabiliza pe toţi angajaţii de erorile angajaţilor agreaţi, de ce nu a contat legal exact acelaşi motiv care a contat la eliminarea din comisie? Adică însuşi aşa-zisul motiv pentru eliminarea din comisie de către Victor Opaschi, la „propunerea“ subalternilor, este contrazis de chiar Victor Opaschi prin numirea din 22 ianuarie 2018; b) pe de altă parte, eu am fost nevoit să fiu în concediu medical în trecut.
Cu două săptămâni înainte de eliminarea din comisie venisem la serviciu fără niciun fel de întrerupere. Ordinul prin care a fost blocat accesul la ilegalităţile instituţiei producea urmări din 20 martie încolo, prezent şi viitor, fără nicio legătură cu perioada de repaus profesional cauzat. Foarte ciudat cum o dată instituţia îşi aduce aminte de asta şi altă dată nu, în funcţie de ceea ce doreşte să ascundă… Deci nici în această logică nu poate funcţiona nimic.
Cine câștigă și cine pierde
O sugestie pentru personalul clerical, indiferent de cult, mai cu seamă pentru cei ortodocşi, mai mulţi şi mai apropiaţi: dacă aţi primit ceva mai mulţi bani, cu prejudicierea, fireşte, a bugetului de stat, nu este infracţiunea voastră, i-aţi primit de la stat, este strict neglijenţa noastră, nu vă poate obliga nimeni să îi returnaţi fără o hotărâre judecătorească, lucru imposibil din mai multe motive. Statul nu se poate lovi pe sine, iar miza este mică. Iniţial, s-a dorit o înţelegere cu eparhiile pentru recuperarea acestor sume, infime faţă de ce se întâmplă în mediul înconjurător.
Acestea urmau probabil să fie recuperate de la preacucerniciile şi preacuvioşiile voastre, prin metodele pe care le cunoaşteţi, blânde şi sentimentale, nefiind în avantajul nimănui să le explicitez într-un spaţiu cu acces gratuit. Cei cărora însă venitul salarial le-a fost prejudiciat prin încadrări eronate ar trebui să se îndrepte întru recuperarea acestor sume. Iniţiativa ar fi mai simplă dacă ar exista asociere juridică, însă, bineînţeles, poate fi făcută şi individual. Secretariatul de Stat pentru Culte ar trebui să răspundă pozitiv la simpla solicitare şi să nu fie nevoie de acţiune judecătorească. Se constată incompetenţa şi se fac demersuri pentru bugetarea efectelor acesteia, foarte simplu, acest lucru se face continuu în această ţară.
Dar ar fi nevoie de puţin curaj, cel puţin pentru o cerere în care să vi se răspundă dacă aţi fost sau nu încadraţi corect, cel puţin în ultimii doi ani. Şi domniile voastre ştiţi foarte bine dacă a fost aşa sau nu. Şi sursa acestui curaj ar trebui să existe, pentru că eu nu cred că sunteţi slujitori în altarele zeului Rilă Iepurilă. Despre curajul cu sursă în Hristos se zice prin cărţi că ar fi mai puternic şi mai împlinitor decât cel cu sursă în genetică sau în disperare. În Biserica noastră, nu e de ici, de colo, măcar ca exerciţiu, nici lupta pentru cele materiale, mai ales când pentru cele spirituale cam lipseşte în momente decisive pentru existenţă…
Consilieri cordiale
de la un nou cardiac,
Marius Marian Şolea
P.S.: De salariile personalului clerical este responsabilă din acest an, printr-o altă întâmplare, doamna Claudia Gina Stănescu, tot preoteasă, evident. Nu vă pot exemplifica şi demonstra într-un ziar răutatea ei. Lipsit de experienţă, nu întâlnisem până acum asemenea specimene, însă în episoadele următoare vă voi exemplifica nivelul intelectual şi cultural, care este cu adevărat furnizor de fascinaţie, chiar şi dacă ar avea ca sursă emitentul din lanul de porumb, din care, tot întâmplător, provine, ci nu un funcţionar superior din administraţia centrală, UE, 2018.
Voi a-ti prezentat mismasurile prin care se „diminueaza sau majoreaza bugetul cultelor”, in functie de cata iertare pentru minciuna, hotia si tradarea propriului popor primesc „parlamentarii si ceilalti escroci” din politica romaneasca. Asta are legatura cu „credinta ?????????”, NUUUUUU, Dumnezeu a ajuns moneda de schimb, paravan pentru afaceri financiare dubioase uriase in mainile unor sarlatani avizi, lacomi de bogatii materiale si financiare care nu au nici o singura legatura cu „Dumnezeu si credinta” ci cu „controlul si manipularea maselor „!.
Mare escroc Opaschi asta ,ma intreb daca e roman si la care serviciu secret are cartea de munca..Cititi si Cotidianul din iunie 2012:”De la Opaschi la Dan Diaconescu-Istoria unei case”!