Insula Zu (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Radu era conştient că n-ai cum să scapi de frica de moarte. Şi ceilalţi ştiau asta, dar totuşi continuau să încerce s-o liniştească pe Otilia, care era foarte probabil cea mai aproape de ea. Probabil. Şi ceilalţi continuau şi continuau să încerce s-o liniştească. Radu simţea aceste momente cumplit de penibile, întrucât ştia că în sinea noastră nu putem ignora nici o clipă moartea. Vorbind cu doctorul Krauss, acesta i-a confirmat cu cuvinte mai savante credinţa că moartea s-a cuibărit în noi: „Ne prefacem, în cea mai mare parte a timpului, că nu ne gândim la Thanatos, însă minte cel ce pretinde că nu-i e frică de el. Moartea este asemenea unei încăperi întunecoase, unde nu ştii ce se află înăuntru şi, dacă nu ştii la ce să te aştepţi, n-ai cum să-ţi faci nici o strategie care să te menţină în siguranţă. Ignoranţa, lipsa oricăror <informaţii sigure> din partea unor <martori oculari>, stimulează, şi în cazul lui Thanatos, imaginaţia. Naşte monştri şi teamă”. „Şi, totuşi, i-a răspuns Radu, am citit despre atâţia oameni împăcaţi cu ideea morţii!” „Ei, acei oameni, se despart de raţiune şi se lasă convinşi de credinţă. Speranţa moare ultima, se spune. Cei ce cred în viaţa de după viaţă sunt puternic influenţaţi de religie, nivel cultural ori apartenenţa la unele societăţi unde, de pildă, credinţa în reincarnare este obligatorie pentru a fi acceptat. Crezând cu convingere sau doar pe un sfert, ei îşi găsesc aici supapele pe care şi le construiesc referitoare la spaima faţă de moarte.” Doctorul Krauss se pare că nu era pus pentru prima oară în miezul unei asemenea discuţii şi vorbea şi în particular de parcă ar fi ţinut un discurs. În schimb, Gusti şi Victor nu se lăsau şi continuau să încerce atât de penibil şi de inutil s-o liniştească pe Otilia.

Cam aşa se petrecea toate întâlnirile mai nou: cu Otilia dorind tot timpul să fie în centrul atenţiei, cu Otilia trecând de la o stare extremă la altă stare extremă. Elvira i-a mărturisit lui Radu că întâlnirile acestea nu-i mai fac nici o plăcere, că o indispun cumplit, dar că, dacă ar invoca pretexte să nu le mai frecventeze, s-ar simţi ca o trădătoare faţă de Otilia. Iar bărbatul ei nu-i putea răspunde că pentru el era mult mai uşor: îl lăsa pe Radu acolo, în vreme ce Robin e hăt departe. Însă şi Robin a fost de faţă în acea sâmbătă când Victor a vorbit despre cum suntem colecţionari cu toţii. Da, aşa este. Robin se bucură că procurarea şi completarea „colecţiilor” lui nu prezintă nici o problemă, trebuie doar să şi le dorească. Dar Radu ştia că asemenea remedii nu au un efect de mai lungă durată decât cel al unui analgezic la o durere de dinţi. Şi Robin ajunge în curând la aceeaşi concluzie. Pentru el, analgezicul îşi face efectul atâta vreme cât îşi fixează priorităţile, până când acestea au devenit fără nici un efort realitatea de pe Insula Zu. Pe urmă, chiar şi în ACUM, treptat, efectul se diminuează. E drept, a mai fost o perioadă cât, atunci în cunoştinţă de cauză, i-au trebuit mai multe săptămâni lui Radu să-i stabilească lui Robin din ce să se compună „colecţiile”. Când a aflat, efectul analgezicului a dispărut cu totul.

Ce-i de făcut?

Dar, cu toate acestea, fără Insula Zu Radu nu mai poate. Insula Zu i-a intrat în sânge. Uneori apare hodoronc-tronc chiar şi când nu este cazul. Altădată dispare tocmai când o caută. Insula Zu se dovedeşte capricioasă ca o femeie.

Ce-i de făcut?

Robin stă tolănit într-un şezlong de pe uriaşa terasă de la etajul trei, etaj încă nici pe departe de a fi terminat. Nu se întoarce pe Strada Constituţiei, aşa că hotărăşte ca măcar azi să nu facă nimic: să stea pe uriaşul balcon-terasă de la etajul trei şi să admire marea. Marea care se întinde până la infinit. Priveliştea fără timp şi fără spaţiu. Iar faptul că balconul încă nu are nici măcar balustradă are avantajul că nu secţionează perspectiva. Robin stă şi priveşte apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie. Dulăul Rudy se află şi el tolănit alături. Şi priveşte şi el în zare. Reveriile celor doi, om şi câine, se contopesc pe linia orizontului. Acolo unde se contopeşte totul. (Până la urmă, totuşi este o mare deosebire între Radu şi Robin: dacă Robin stă tolănit într-un şezlong de pe uriaşa terasă de la etajul trei, hotărât ca „măcar azi să nu facă nimic”, Radu n-ar fi luat niciodată o asemenea decizie…)

Din păcate pentru Robin, poţi să stai să nu faci nimic, însă e mult mai greu să stai fără să gândeşti la nimic. E chiar imposibil! De pildă, acum: Robin se miră cum pot efemeridele să trăiască toţi anii lor de nimfe cu speranţa că vor deveni fluturi pentru o zi, ştiind că ziua aceea atât de aşteptată va fi şi ultima pentru ei? Oamenii ar putea năzui la aşa ceva?

Robin constată că Roby Boy apare tot mai rar: în vreme ce lui Robin îi place mai mult reveria – e cucerit de reverie -, Roby Boy nu stă nici o clipă locului. Roby Boy numeşte reveria lui Robin „lene”. Dar Robin are o explicaţie mult mai pesimistă: la orele de psihologie din liceu, li s-a spus că „jocul este activitatea de bază a copiilor, munca este activitatea de bază a adulţilor şi contemplarea este activitatea de bază a celor aflaţi la vârsta a treia”. Aşa scria şi în manual. Dar profesoara, cunoscută cu idei nonconformiste, i-a atenţionat că nu trebuie să iei drept literă de lege tot ce scrie prin cărţi şi le-a explicat că, da, jocul este activitatea de bază a copilului, însă nu numai a copilului. Şi a continuat: jocul însuşi trece prin mai multe etape – de la jocul strict fiziologic, atunci când, de pildă, bebeluşul îşi vâră degetul mare de la picior în gură şi exteriorizează pentru reuşita acestei isprăvi o evidentă satisfacţie, la jocul imitativ etc.. Iar jocul cel mai elevat este cel pe care copilul nu-l mai joacă singur, ci cu unul sau cu mai mulţi parteneri, adică jocul cu reguli şi roluri. Acesta pretinde, aşa cum îi precizează şi numele, nişte reguli acceptate de toţi participanţii, nişte ierarhii („Eu sunt căpitanul, tu eşti soldatul”), nişte rivalităţi, un scor. Unii devin protagonişti, alţii participă ca simplii figuranţi, pe când în jur se află spectatorii, chibiţii. Păi, viaţa adultă, le-a explicat profesoara, are loc după exact acelaşi scenariu şi le-a dat exemplul cel mai la îndemână: ora de curs, unde se respectă regulile şcolii, unde există o ierarhie evidentă între dascăl şi şcolar, unde există rivalităţi între premianţi („şi între profesori, din păcate, dar asta nu trebuie să luaţi acum în considerare, veţi avea timp mai târziu!”). Şi, da, uneori spectatorii sunt mai implicaţi chiar decât protagoniştii, de pildă când meciul este aranjat şi chibiţii se bat între ei. Ori când părinţii sunt mai implicaţi în performanţa şcolară a copiilor lor decât copiii înşişi. Păi, dacă acceptăm că tot ceea ce facem facem doar pentru satisfacţie, atunci veţi vedea că jocul copiilor nu se deosebeşte prea mult de jocul adulţilor. Doar în două privinţe se deosebeşte: copiii, dacă se supără, îşi adună jucăriile şi pleacă, iar a doua zi o iau de la capăt, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, însă adulţii, dacă nu le convine situaţia – jocul -, dacă renunţă, se pot aştepta la consecinţe mult mai serioase, uneori chiar hotărâtoare. „Nu-ţi place de şef, îţi iei jucăriile, vreau să spun că îţi dai demisia şi… şi rămâi şomer,” Iar a doua deosebire constă în aceea că pruncii au nevoie de satisfacţie imediată, pe când adulţii acţionează în special în vederea unei satisfacţii amânate. „Stai la birou şi faci tot felul de munci plictisitoare, dar le faci pentru că te mână din spate satisfacţia amânată, salariul care-ţi va da voie să-l foloseşti cum vrei. Şi, atunci, de ce este jocul activitatea de bază numai a copilului? Iar contemplarea bătrânilor… contemplarea bătrânilor seamănă izbitor cu condiţia de chibiţ, care face şi ea, aşa cum am văzut, parte din joc.” „De ce nu mai sunt activi bătrânii?” a întrebat un elev. „Fiindcă nu mai au putere, fiindcă sunt obosiţi, pentru că nu mai au motivaţie pentru câştigul sperat din joc.” Orele profesoarei de psihologie au fost o plăcere. Pe urmă, la mijlocul semestrului doi, a venit în locul ei un profesor de cu totul altă natură, sever, fără dialog şi plictisitor.

Aşadar, îşi aminteşte vag Robin, în timp ce stă pe un şezlong de pe uriaşa terasă de la etajul trei – etaj încă nici pe departe de a fi terminat – şi priveşte la apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie, jocul se transformă în contemplare fiindcă nu mai are putere, fiindcă e obosit, pentru că nu mai are motivaţie pentru câştigul sperat din joc? Asta în timp ce Roby Boy nu stă nici o clipă locului, e implicat şi veşnic nerăbdător.

Robin se scutură: nu e adevărat, Radu nu este bătrân, mai are suficientă energie, toată lumea se miră de cât este în stare să lucreze directorul adjunct la ROVAC, nimeni nu-l consideră terminat, chiar dimpotrivă! Directorul adjunct a rămas jalonul, speranţa! Şi nici acasă Elvira n-ar avea de ce să se plângă de el, că i-ar fi scăzut puterile.

Şi, totuşi, în clipa asta se simte bine aşa: stând pe un şezlong de pe uriaşa terasă de la etajul trei – etaj încă nici pe departe de a fi terminat – şi privind apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.