Insula Zu (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Ce bine era când „În oraşul acesta de provincie nu se întâmplă nimic!” cum se tot văitau copiii, pe măsură ce creşteau. Totuşi, „în oraşul acesta de provincie unde nu se întâmplă nimic!” se mai petreceau şi evenimente ce apăreau la ştiri pe micul ecran. Câteodată chiar la Breaking News! Câteodată chiar greu de înţeles. În „oraşul acesta de provincie unde nu se întâmplă nimic” a avut loc la o bancă o spargere soldată cu patru morţi şi mai mulţi răniţi. Greu de înţeles, fiindcă s-a întâmplat chiar în mijlocul crizei, când banii se devalorizau din minut în minut, până ce şi-au pierdut aproape toată puterea. (Vedeai tot mai des pe străzi nefericiţi ce făceau troc cu obiecte din casă pentru mâncare! Şi rafturile magazinelor au devenit tot mai goale, nefiind indicat să vinzi când preţurile se prăbuşeau.) Ce să facă bandiţii cu sacii de bancnote cu care abia de puteai cumpăra o pâine?

Incidentul a fost sângeros – pentru ce? pentru nişte bani fără valoare? – şi şi-au pierdut viaţa unul dintre cei trei infractori, doi clienţi surprinşi în bancă şi o casieriţă. Dintre ceilalţi doi bandiţi, unul a reuşit – cum? – să se facă nevăzut, iar unul a fost rănit. Dar surpriza cea mare a venit când poliţiştii au scos masca de pe faţa spărgătorului rănit, o surpriză uriaşă: era chiar marea vedetă Paul Roberto, bărbatul fatal, bărbatul după care – de atâta vreme! – suspinau mii de femei de pe toate meridianele. Uriaşă surpriză![1]

Al treilea bandit pur şi simplu a dispărut.

Pe Insula Zu nu există criză economică, nu e frig, nu sunt spargeri, nu sunt bandiţi, marea este la fel de fascinantă, ba, tumultul din depărtare tot creşte, munţii, pornind chiar din spatele Palatului, se răsfrâng în apă, totul vibrează. Până şi vibraţiile pot fi agasante, de obicei sunt agasante, dar nu şi aici, îşi spune Robin.

Stă şi admiră „drăcovenia”. Printre altele, chestiile astea fără rost ne deosebesc de animale, îşi mai spune Robin. Însă e cu adevărat un avantaj că ne deosebim de animale? Copil fiind, Răducu a fost de Paşti la obor, de unde tata a ales un miel. Animalele cumpărate erau sacrificate acolo pe loc, în văzul suratelor lor. Care nu păreau deosebit de stresate la gândul că le putea veni oricăreia dintre ele rândul. Nu erau capabile de a gândi la aşa ceva sau n-a înţeles copilul Radu privirea din ochii lor? Oricum, copilul Radu a dat semne incomparabil mai evidente de spaimă decât mieii martori la cruda scenă. E un avantaj că ne deosebim de animale? Păi, în primul rând, că putem să ne luptăm cu natura, cu bolile, că putem economisi efortul fizic, că… Pe măsură ce realizăm mai multe „minuni ale tehnicii”, dorim mai mult. Bucuriile trec repede şi iar dorim mai mult. În timpul ăsta, mieii par impasibili. Robin face să dispară „drăcovenia”, un „obiect inutil care ne ajută să ne deosebim de animale” şi, fiindcă nu mai e nimic în locul ei, Robin se deosebeşte mai puţin de un animal? O face să reapară.

Niciunde nu există o climă mai perfectă decât pe Insula Zu. Acolo… aici, niciodată nu e frig, niciodată nu e zăpuşeală, o boare binecuvântată vine din larg. În timp ce Roby Boy aleargă în susul şi în josul Palatului, Robin stă întins pe şezlongul de pe terasa de la nivelul al treilea – „terasa de sus” sau „terasa de pe chelie” – şi contemplă marea cea vie. Se simte eliberat de gânduri, dar are totuşi un mic disconfort ştiind că ar trebui să mai facă atâtea lucruri – în primul rând, să rezolve tocmai terasa unde se află, unde donjonul nu se încadrează în nici o concepţie, ieşind ca o alună uriaşă dintr-un cap chel. Imaginea asta îi revine mereu, amintindu-i de un vecin din copilărie, cel mai antipatic dintre vecini, chel, cu o tumoare ca o alună uriaşă pe creştet, cu o voce răguşită, ursuz atunci când nu se înviora într-o ceartă pentru nimic. Parcă-l chema Ister. Sau Istode? Aşa că Robin ştie că va trebui să rezolve terasa de pe clădire ca să nu-i readucă mereu în memorie acea amintire neplăcută. Pe Insula Zu, unde este mereu doar ACUM, amintirile ies la iveală extrem de vagi, dar… Dar nu numai pe terasa de pe chelie mai este de lucru, mai sunt numeroase amenajări ce trebuie făcute; la o construcţie atât de mare, niciodată nu poţi spune că ai terminat.

Ce-ar fi, se întreabă Robin, să desfiinţez terasa asta şi, în locul ei, să ridic un acoperiş clasic? Aşa că priveşte modificarea din podul astfel creat, coboară şi se uită în sus, însă e greu să vezi de acolo cum arată Palatul cu noul său acoperiş, aşa că intră în mare pentru un unghi suficient. Ceea ce vede îi displace profund. Chiar şi donjonul stingher, care nu se încadra deloc în peisaj, chiar şi donjonul dădea mai multă personalitate construcţiei. UNDO! Terasa de pe chelie reapare de parcă nici n-ar fi dispărut mai înainte, iar Robin stă tolănit în şezlong, priveşte marea şi nu se mai satură de privelişte.

Câinele Rudy se află şi el la locul său. Robin îşi odihneşte mâna dreaptă pe blana dulăului. Când simte că îi amorţeşte braţul, şi-şi retrage mâna, Rudy se trage mai aproape şi i se lipeşte de picioare: câinele are nevoie să-l simtă fizic. Şi Robin are nevoie să simtă fizic o fiinţă alături. Îl priveşte pe Rudy şi îi este recunoscător.

Da, din jocul cu reguli şi roluri, vine o vârstă când rolul cel mai convenabil este cel de chibiţ. Mulţi bătrâni se implică din această postură şi, tot observând, sesizează o mulţime de aspecte pe care jucătorii implicaţi nu apucă să le conştientizeze. Atunci, chibiţii bătrâni se supără, devin critici, insuportabili. Robin nu vrea să ajungă acolo, el vrea să ia lucrurile aşa cum sunt şi să se bucure de ele. Numai dacă iei lucrurile aşa cum sunt, te poţi bucura. Mai ales dacă lucrurile nu sunt potrivnice stării de sănătate şi de confort. Or, pe Insula Zu nu există nici boli, nici altceva care să te agreseze. Nici fizic, nici psihic. Pe Insula Zu, verdeaţa este cea mai verde şi se oglindeşte în apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut. Iar din acea oglindire se naşte un curcubeu viu, mereu schimbător, verdele intră în albastru şi revine la suprafaţă mereu în alte nuanţe. Şi toată simfonia aceasta de culori se răsfrânge, la rândul ei, în nesfârşita oglindă a cerului. (Cerul este atât de albastru fiindcă reflectă marea sau marea este atât de albastră fiindcă reflectă cerul?) O pasăre viu colorată se opreşte lângă şezlong, ciuguleşte ceva şi-şi ia zborul. Robin bâjbâie mirat cu mâna şi simte blana câinelui Rudy. Un câine deştept, care n-a sărit de pomană să prindă pasărea. Un câine deştept: terasa nefiind (încă?) limitată cu un grilaj, Rudy, dacă ar fi sărit să prindă pasărea, mai mult ca sigur că, în plin avânt, nu s-ar fi putut opri la marginea suprafeţei de la etajul cel mai de sus al Palatului, ar fi căzut în gol şi s-ar fi zdrobit de solul stâncos. (Sigur, n-ar fi fost o mare nenorocire, Robin, beneficiind de butonul UNDO, l-ar fi adus înapoi, dar cui îi prieşte o asemenea experienţă, chiar de nu rămâne într-o amintire conştientă?) Stând comod în şezlong şi savurând că niciunde nu există o climă mai perfectă decât pe Insula Zu, acolo… aici, niciodată nu e frig, niciodată nu e zăpuşeală, o boare binecuvântată vine din larg. Robin se întreabă dacă nu cumva suntem încărcaţi de asemenea amintiri din perioadele şterse din memoria conştientă? Poate că da, poate că nu, e atât de reconfortant să filosofezi, să-ţi provoci gânduri inutile şi atât de nevinovate! Da, Robin stă tolănit în şezlong, cu câinele Rudy lipit de piciorul său stâng, savurează clima perfectă de pe Insula Zu şi, Robin, fără trecut şi fără viitor, se lasă absorbit de gânduri inutile şi nevinovate. (Pe Radu – cel întotdeauna atât de eficient -, nu l-ar fi crezut nimeni preocupat de gânduri inutile şi nevinovate!) Robin nici măcar nu pune în cuvinte că ACUM chiar este fericit.

Nu ştie cât a durat starea aceea, cât timpul a stat în loc. (Cum, adică? Când timpul stă în loc, are totuşi o durată?) Când a trecut? Radu îşi aduce iar aminte de discuţia cu copiii: şi Andrei şi Andreea i se plângeau tot mai des de faptul că „Oraşul e mort. Aici nu se întâmplă niciodată nimic!” Amândoi au preferat să plece în capitală, deşi în „oraşul mort” există o universitate puternică. (Mai ales prin instituţia aceasta este cunoscută localitatea!) Radu le-a mărturisit că el tocmai liniştea de aici o îndrăgeşte, dar n-a putut să-i convingă, cei doi numai că nu i-au spus că vorbeşte aşa pentru că e bătrân. Trebuie să se obişnuiască: cu copiii, mă rog, cu tinerii, lucrurile au evoluat: pe vremuri, ceea ce spunea educatoarea de la grădiniţă şi doamna de la ciclul primar era sfânt, afară putea să fie soare, dar dacă ele ziceau că ninge şi e noapte, nimeni nu putea să facă puştimea să creadă altceva. Acum, perioada cât se mai întâmplă aşa e scurtă şi reprezintă, poate, singura constantă între generaţii. Apoi, foarte curând, internetul e cel ce le dictează ce să vadă şi ce să creadă. Degeaba le-a spus Radu că el e mulţumit că nu se întâmplă mare lucru nu fiindcă nu mai are energie pentru schimbări, el e mulţumit pentru că, dacă nu se întâmplă mare lucru, nu trebuie să cauţi soluţii, iar soluţiile nu sunt decât ipoteze, ipotezele nu sunt decât nesiguranţă, iar nesiguranţa nelinişteşte, te agită, te face să fii nervos. Chiar şi perspectiva cea mai luminoasă, cea mai aşteptată nu este decât o ipoteză şi, prin urmare, şi ea te face nerăbdător, neliniştit, nervos. Pe Insula Zu, nu există ipoteze, aşa cum nu există decât cel mai concret şi unic ACUM. (Chiar dacă a observat că nici chiar ACUM nu e unic…)

Pe Insula Zu, timpul nu trece implacabil, chiar dacă orologiul de pe zid îşi face datoria, acele sale se învârt normal, dar când ajung la cifra XII, o iau de la capăt şi când anunţă sfârşitul zilei de azi, începe o altă zi de azi. Aceeaşi zi. Pe Insula Zu, totul este ACUM. Robin e fericit. (N-ai cum să explici acest lucru. Toate astea nu se găsesc pe internet.)

[1] Asta l-a făcut pe Radu să priceapă de ce au comis spargerea bandiţii: marele VIP Paul Roberto era plin de bani, aşa că nu pentru bani a făcut ceea ce a făcut, ci pentru aventură, pentru că a simţit nevoia ca şi în viaţa reală să aibă parte de emoţiile de pe ecran. „Altfel, totul n-ar fi fost decât minciună şi eu m-am săturat de minciună!” a declarat chiar vedeta la proces.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.