Ioan Nistor. Amintiri din închisoare

Patimile îndurate de elita politică, administrativă și militară a României interbelice, în penitenciarul de la Sighet, sunt descrise, în amintiri dureroase, de Ion Nistor, fost academician și director al Bibliotecii Academiei, liberal de vază cu legături politice strânse cu Gheorghe Tătărăscu. Facem publice aceste amintiri acum. în luna iulie, lună în care se împlinesc 65 de ani de când Nistor, ctitor al Universității românești din Cernăuți, a fost eliberat din închisoare după cinci ani de chin. Mărturia fostului academician este deosebit de importantă mai cu seamă că, în afară de evocarea lui C.C.Giurescu – Cinci ani și două luni în penitenciarul de la Sighet – și de un capitol substanțial din Memoriile lui Nicolae Carandino, nu există alte mărturii ale supraviețuitorilor din gulagul de la Sighet.

(14 iunie 1957)

ION NISTOR

S-a născut în localitatea Vâcovul de Sus, județul Rădăuți, la 4 august 1876. Doctor în filozofie și litere al Universității din Viena (1909), profesor de Istoria Europei Sud-Estice, cu deosebită considerație a istoriei românilor, la Universitatea germană din Cernăuți (din 1912). Membru al Academiei Române (1915). După începerea primului război mondial a trebuit să se refugieze în Vechiul Regat, devenind unul din marii tribuni ai luptei naționale pentru unirea Bucovinei cu România. Organizator și participant activ la Congresul General al Bucovinei, din 15/28 noiembrie 1918, când, la Cernăuți, s-a votat Unirea Bucovinei cu România. Ministru secretar de Stat, delegat cu administrarea Bucovinei, numit în toate Guvernele României din decembrie 1918 și până în mai 1920. Ctitor al Universității românești din Cernăuți (octombrie 1920) al cărei profesor și rector a fost, și al Partidului Democrat al Unirii (din Bucovina), fuzionat în 1923 cu Partidul Național Liberal condus de Ionel Brătianu. A fost deputat și senator în toate legislaturile interbelice. Din nou ministru de Stat (1922-1926); al Lucrărilor Publice (1927-1928); al Muncii, Sănătății și Ocotirii Sociale (1934-1937). În timpul dictaturii carliste a fost membru al Consiliului superior național al Frontului Renașterii Naționale și ministrul Culturii și Artelor (noiembrie 1939-11 mai 1940) în Guvernul Gh.Tătărescu. Cu tristul prilej al „Ultimatumului Molotov”, Ion Nistor a fost cooptat (28 iunie-4 iulie 1940) în ultimul Guvern Gh.Tătărescu, ce pregătea iluzoriu negocieri cu sovieticii. Odată cu răpirea Bucovinei de Nord, I.Nistor a fost nevoit să se stabilească în București, ființând ca profesor la Universitatea din Capitală. Istoric strălucit, de mare probitate științifică, s-a ilustrat vreme de decenii prin multele și laborioasele lucrări de specialitate (îndeosebi de istoria românilor).

În timpul războiului pentru reîntregirea României și în lunile de după 23 august 1944, a avut strânse legături politice cu Gheorghe Tătărescu, în al cărui partid Național Liberal disident a intrat (1945), dar numai ca simplu membru al partidului, fără să accepte funcții politice, guvernamentale sau parlamentare. Adunarea Generală a Academiei Române l-a ales director al Bibiotecii Academiei (1945-1948); din învățământul superior fiind pensionat încă din octombrie 1941, iar din calitatea de academician a fost radiat în anul 1949.

În noaptea de 5/6 mai a fost ridicat de la domiciliul său din București și, împreună cu alte zeci de foști înalți demnitari din perioada interbelică, încarcerat la penitenciarul din Sighet, de unde a fost eliberat – fără nicio judecată sau condamnare – la 8 iulie 1955. După ani de privațiuni de tot felul a încetat din viață la 11 noiembrie 1962.

În anii 1990-1991, pe când pregăteam pentru editare două importante lucrări ale istoricului Ion Nistor – retipărirea Istoriei Basarabiei și tipărirea ineditei Istorii a Bucovinei – fiica marelui om de știință bucovinean, venerabila doamnă Oltea Apostolescu, ne-a cedat dreptul de publicare a Amintirilor din închisoare ale tatălui domniei sale – o dactilogramă primară de pe textul manuscris descifrat și dactilografiat chiar de doamna Oltea.

Am găsit nimerită ocazia de a publica ineditele Amintiri din închisoare ale lui Ion Nistor, chiar în prelungire și întregirea cărții care tratează în principal Cazul Gheorghe Tătărescu. Fiind un text de doar 15 pagini dactilo n-aveam șansa să-l publicăm separat, dar, în acest cadru, puținătatea filelor de manuscris este compensată din plin de bogăția informațiilor despre patimile îndurate de elita politică, administrativă și militară a României interbelice, în penitenciarul de la Sighet. Mai cu seamă că, în afară de evocarea lui C.C.Giurescu – Cinci ani și două luni în penitenciarul de la Sighet – și de un capitol substanțial din Memoriile lui Nicolae Carandino, n-avem alte mărturii ale supraviețuitorilor din gulagul de la Sighet (Stelian Neagoe- Addenda Cazul Gheorghe Tătărescu : plata şi răsplata „tovarăşilor de drum”)

Amintiri din închisoare

Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor odioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația unirii care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Ionculeț, au trecut la cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga. Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru. Am rămas singur în viață sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale stropită cu sângele eroilor de la Mărășești.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la ușă. Am sărit din pat și, ajungând la ușă, am întrebat: „cine bate?”. Mi s-a răspuns: „Poliția”. Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în camera unde dormeau nepotul meu Vlăstar și nepoata mea Ileana. Nevastă-mea îngrozită înlemnise lângă patul meu. Unul din agenții de poliție îmi prezentă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliției pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat și să-i urmez. Am urmat somațiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soția mea și de la nepoți, care priveau cu groază ridicarea mea. Doi dintre agenți mă luară între ei și mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înțeles și să nu strig. Ieșind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aștepta o mașină.

Am fost împins în mașină și așezat între cei doi agenți, dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii. Am scos batista din buzunar și m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc. În timpul cursei am bănuit că porneam în direcția Poliției. Mașina s-a oprit însă la Ministerul de Interne. La intrare mi-au pus ochelari negri ca să nu văd nimic, până ce fui introdus într-un birou. Acolo mi-au luat ochelarii de la ochi și am văzut un comisar la o masă, care primi în taină un scurt raport de la agenții ce mă însoțiseră, după ce aceiași vorbiră la telefon cu agenții rămași în locuința mea pentru percheziție.

Rămas singur cu comisarul acesta îmi luă un scurt interogatoriu, uitându-se într-un registru, pe care îl avea pe masă, însemnă în registru ceva și mă somă să depun pe masă portofelul ce-l aveam la mine cu bacnota de o mie de lei; inele, stilou, ceasornic sau alte obiecte nu aveam cu mine; mi-au mai ordonat să-mi desfac cravata și șireturile de la pantofi, pe care le-au luat în seamă și le-au trecut în registrul din fața sa. După îndeplinirea acestor triste formalități, a chemat un om de servici și m-a dat în seamă. Acesta îmi aplică ochelarii negri, îmi spuse să-mi țin gura și mă conduse într-o sală mare cu lăiți de lemn împrejur. Eram primul sosit. După mine apărură în sală, după scurte intervale toți foștii miniștri și subsecretari din guvernele burgheze, care se aflau în București, așa că odată ce se făcu ziua, sala era plin de deținuți. Îi cunoșteam pe toți, ne făceam semne, dar ne era interzis de gardienii care ne păzeau de a schimba o vorbă. Alăturea se găsea o a doua sală plină de foști înalți demnitari militari și administrativi.

Când se făcu ziua se deschise ușa și-și făcu apariția un comisar cu o listă în mână, ordonându-ne să ieși în curte. Acolo se găseau mai multe camioane dube. Comisarul pronunță numele deținuților, dispuse să se dea fiecăruia o pâine, mici pachete de brânză și marmeladă, precum și o cutie de conserve pentru patru persoane. Cu merindele acestea în mână furăm invitați în dubă unde încăpeau 18-20 de persoane. Dubele erau fără ferești, lumina intra printr-o ventilație de sus. În duba în care intrai eram înghesuiți 18 inși, fiecare cu merindele în mână. O găleată cu apă se găsea la ușa de intrare, bine păzită de doi gardieni zdraveni și foarte scumpi la vorbă; nouă însă nu ni se oprise să vorbim împreună. Eram toți cunoscuți. Rețin numele câtorva tovarăși de suferință: Teofil Sauciuc Săveanu, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Sever Dan, Voicu-Nițescu, generalul Gorski, doctorul Marinescu, Gheorghe Leon, Radu Portocală ș.a. După cât am putut afla mai apoi era și o dubă cu celule în care intrară Gheorghe Tătărescu, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Ion Gigurtu, Constantin Argetoianu ș.a., care erau păziți să nu comunice între olaltă. Îmbarcarea în dube a ținut mai bine de o oră. În sfârșit duba noastră fu pusă în mișcare, dar fără ca noi să putem ști în care direcție. Din merindele cu care fuseserăm aprovizionați conchideam că drumul nostru trebuie să fie mai lung. Unii credeau că ne duce la Văcărești sau Jilava. Dar prin o crăpătură la ușa de intrare, am putut vedea teii de la șosea. Eram deci în drum spre Câmpina și Doftana. Ceas nu avea nimeni asupra sa, dar totuși văzând că timpul înaintează și duba urcă greu la deal, ne-am convins că am trecut de Doftana și că înaintam spre penitenciarele din Transilvania. Am trecut Brașovul, am ajuns la Sibiu și de acolo, după ce dubele se aprovizionară cu benzină, am pornit spre Aiud. Credeau cu toții că vom fi reținuți acolo.

Ne-am înșelat în presupunerile noastre

După un ceas și mai bine dubele au pornit înainte spre Cluj, unde au oprit din nou, mai bine de două ore. Așteptam să fim încarcerați la penitenciarul de acolo. Dar am pornit înainte, noaptea târziu, neștiind încotro mergeam. Unii credeau că am luat drumul spre Huedin și Ciucea. La revărsarea zorilor s-a dovedit că aceștia aveau dreptate. Undeva între Huedin și Ciucea convoiul dubelor s-a oprit pe loc, la marginea unei păduri, unde ni se încuviințase să ieșim din dube pentru nevoile noastre. Oprirea aceasta ni se păru foarte suspectă! Unii se temeau să nu fim duși în pădure pentru a fi împușcați! Se făureau planuri de rezistență și de apărare. Cei mai mulți dintre noi ne păstram cumpătul fiindcă ne dădeam seama că nu putea fi vorba de o execuție în masă, fără nicio sentință judecătorească. Iar când ni s-a ordonat să reintrăm în dubă s-au convins cu toții că avurăm dreptate. În zori am plecat mai departe și pe la prânz am ajuns la Oradea, unde am făcut iarăși un popas mai lung, în așteptarea de a fi vărsați în penitenciarul de acolo. În drum doctorul Ciugureanu suferind un atac de cord fu chemat medicul care însoțea convoiul într-un automobil. I s-au făcut injecții. Cum însă starea bonavului se agrava sosi medicul din nou spre a-l muta în automobilul său. Se pare că sucombase în drum fiindcă din momentul acela Ciugureanu n-a mai fost văzut. Și generalul Gorski se îmbolnăvise grav de nervi în cursul călătoriei astfel că n-a mai fost văzut între deținuți.

De la Oradea convoiul trecu prin Careii Mari, unde umplurăm găleata cu apă și de acolo se îndreptă spre Sighet, parcurgând serpentinele Gutinului. Era în dubă o căldură insuportabilă, când obosiți și nedormiți, duminică, la 6 mai 1950, ajunserăm pe la orele 4 după amiazări la penitenciarul din Sighet, o clădire mare cu subsol, parter și etaj, înconjurată de un zid de 6 metri înălțime cu turnuri de veghe în cele patru colțuri. Clădirea fusese ridicată în 1896, cu ocazia mileniului descălecării lui Arpad în Panonia. Cuprindea 91 de celule mai mari și mai mici. Penitenciarul jubiliar era menit în prima linie pentru deținuți politici, îndeosebi ruteni sau ucraineni din Galiția, Bucovina și Rusia Subcarpatică, precum arătau grafitele de ușile de fier ale penitenciarului După unirea cu România penitenciarul adăpostea deținuți de drept comun, bărbați și femei, care fuseseră evacuați scurt înainte de sosirea noastră.

După ce intraseră în curtea închisorii dubele traseră rând pe rând la scară. La ieșirea din dubă am fost întâmpinați de un comisar-colonel, iar un gardian ne servea câte un pahar de apă rece. Colonelul dirija noii sosiți după o listă, încredințându-i gardienilor pentru a fi duși în celule. Eu am fost condus singur la o celulă de la etaj unde, mort de oboseală și căldură, mă aruncai pe patul de cazarmă cu un (indescifrabil în manuscris) de fier și adormii. Nu știu cât am dormit când fui deșteptat din somn de un gardian care mă întrebă de nume. I-am răspuns, somnoros cum eram. S-a uitat într-o listă pe care o avea în mână și-mi porunci să-l urmez. L-am urmat, am coborât treptele și am ajuns la parter. M-a oprit în fața celulei 13, a deschis ușa care era bine încuiată cu un lacăt mare cum nu mai văzusem până atunci, și m-a împins înăuntru, fără să-mi spună ceva, a ieșit și a închis ușa, încuind-o pe dinafară cu lacătul cel mare. Celula cuprindea mai multe paturi de fier suprapuse, cu saltele și perinițe de paie, acoperite cu câte un cearceaf și câte o pătură de lână. În colț, lângă ușă, se găseau două putini – tinete – una pentru apă și alta pentru alte nevoi.

Zăpăcit cum eram, nu observasem imediat că în celulă se mai găseau și camarazi de suferință. Din zăpăceala aceasta mă dezmetici un glas cunoscut din fundul celulei, care mă strigă pe nume. Era al lui Dori Popovici, care ajunsese cu o zi mai înainte la Sighet, venind din Sibiu, împreună cu Ion Lupaș, Aurel Vlad și Ienici Pop, cu măști pe față, într-un automobil, ca să nu vadă nimic. Erau cunoscutele măsuri de vigilență ca și în dube, ca arestații să nu vadă nimic și să nu fie văzuți. Și în adevăr, numai noi din duba noastră, grație iscusinții și cunoștințelor locale ale doctorului Marinescu, știam că am ajuns la Sighet, câtă vreme cei mai mulți dintre camarazii noștri nu știau în ce localitate se aflau. Numai târziu a ajuns la cunoștința tuturora că se aflau la Sighet, după inscripția de pe sacii de fasole, pe care o alegeam pentru bucătărie. Se mai găseau în celula 13 și Costică Angelescu, Dorel Dumitrescu, foști guvernatori ai Băncii Naționale, eram deci laolaltă 7 inși, cunoscuți de mai înainte.

Am ales pe Dori Popovici șef de cameră, care avea să dea zilnic raportul de dimineață și de seară și portparlerul nostru cu directorul închisorii și cu gardienii. La raport se anunța numărul camarazilor din celulă și eventualele lor reclamații. El intervenea și la distribuția porțiilor de hrană.

Riscul de a ajunge la „neagra”

Din prima zi noi, acești șapte, am fost izolați de ceilalți deținuți, neputându-i vedea, necum vorbi cu ei. Orice încercare de a vedea și de a schimba un cuvânt cu deținuții din alte celule era strict oprită. Contravenienții intrau în „neagră”, o celulă fără ferești, cu ciment cu apă pe jos, unde contravenienții erau aruncați desculți și numai în cămașă. Termenul pedepsei se fixa după gravitatea contravenției la disciplina închisorii, la mai multe ore și chiar nopți întregi. Pe cei mai mulți dintre cei ce petrecusem noaptea la Ministerul de Interne, sau fuseseră deportați în aceeași dubă, nu-i văzusem decât după eliberarea din închisoare. Numai când complexul din celula noastră era scos la plimbare prin curte puteam risca o privire spre ferestrele celorlalte celule, dar și aceasta cu riscul de a ajunge la „neagra”. Astfel, l-am văzut la fereastra de la etaj pe Gheorghe Vântu, iar prin borta cheiei pe Gheorghe Tătărescu. Pe Dinu Brătianu, care se găsea în celula vecină, nr.12, îl auzeam prin perete gemând, iar pe Gheorghe Brătianu îl zărisem odată cum se plimba singur prin curtea penitenciarului. Noaptea se auzeau accesele de tuse și gemetele bolnavilor din celule, căci penitenciarul nu avea o infirmerie, îngânate lugubru de strigătul cucuvelelor din podul clădirii. Pe Constantin Argetoianu l-am văzut, frânt de boală și suferință, odihnindu-se pe o lespede din curte. Despre Iuliu Maniu aflasem că zăcea mereu în pat, fiind paralizat, fiind îngrijit de Sebastian Bornemisa. Pe Ion Mihalache l-am văzut mișcându-se singur prin curtea închisorii. Episcopii uniți Iuliu Hossu, Rusu, Bălan, Suciu fură văzuți de camarazii mei mișcându-se prin curte. Cei 40 de canonici, oameni tineri și curajoși erau întrebuințați la tăiatul lemnelor și la curățenia prin coridoare. Activitatea lor la bucătărie a fost de mare folos pentru deținuți, fiindcă ei se înțelegeau foarte bine la pregătirea bucatelor.

Hrana deținuților era cât se poate de neîndestulătoare. În primele zile ale internării noastre ne păstrarăm hainele civile cu care fusesem arestați. A treia zi însă furăm conduși sus, la magazia de haine a închisorii și chemat câte unul în biroul magaziei. Cel dintâi intră acolo Dori Popovici, pentru ca după zece minute să se întoarcă în noua uniformă vărgată de pușcăriaș cu veston, pantaloni și capelă. Bocancii îi primirăm mai târziu. Apariția lui Popovici în noua uniformă ne zgudui adânc pe toți. Nu voi uita niciodată groaza ce mă cuprinsese la aspectul acesta. Dar nici n-avurăm timp să ne reculegem din spaima noastră, fiindcă îndată intrarăm unul după altul în birou unde dezbrăcarăm hainele noastre civile și îmbrăcarăm noul costum vărgat. Vestonul, pantalonii și capela ce le primisem erau prea largi pentru mine, dar altele mai înguste nu se găseau în magazie. Piesele erau confecționate din stofă de aba groasă, de lână destul de rezistentă, pentru a le purta cu mici ajustări și cârpeli timp de 5 ani și trei luni, până la eliberarea mea din închisoare. Prin octombrie 1950 am primit chiar și o manta de aba vărgată pe care am purtat-o până la eliberare. Unii dintre camarazii mei de suferință n-au fost așa de fericiți cu hainele lor, fie că erau confecționate dintr-o stofă mai puțin rezistentă, fie că fusese purtată de alți pușcăriași înainte. Eu eram unul din camarazi care mă pricepeam la cusut și la cârpit și le veneam adeseori în ajutor. Ac și ață trebuia să cerem la „raport” și ni se dădea cu mare socoteală. Ascunderea acului atrăgea după sine intrarea la „neagră”. Odată am rupt acul din nebăgare de seamă; am anunțat la raport pozna mea, arătând capetele acului rupt în două. M-am ales însă numai cu o aspră dojană. Capetele acului rămaseră la mine. Am ascuțit capătul cu urechea acului de patul de fier pentru a-l folosi pe ascuns la cusutul nasturilor sau la aplicarea de petece pe vestoane și pantaloni. Avui însă ghinionul să fiu observat de gardian prin viziera ușii. Imediat s-a deschis ușa și ofițerul de serviciu mă surprinse în flagrant delict și m-a dus la „neagră”. Am stat acolo dezbrăcat și desculț pe betonul umed. Noroc că era vara. După trei ore de pedeapsă am fost readus în celulă și am fost bun bucuros că am scăpat numai cu atât. Pățania mea însă a determinat pe concelulari să arunce pe fereastră acele ce le aveau ascunse ca să nu ajungă și ei la „neagra”. După ce am primit și bocanci cazon, pantofii mei au mers la magazie și mi-au prins bine la eliberare că aveam cu ce mă încălța, căci nimeni nu putu păstra niciun capăt de ață din inventarul penitenciarului. Deodată cu uniforma vărgată, am primit fiecare câte două cămăși și două perechi de izmene cazon de care ne-am folosit în timpul deținerii noastre. Ni s-a mai dat și câte un cearceaf și două fețe de perină. Aceasta era zestrea cu care direcția penitenciarului ne ferici în cele 1887 de zile petrecute acolo până la eliberare; pentru iarnă ni se mai da și câte o a doua pătură de învelit.

Hrana deținuților era (după cum am spus) cât se poate de neîndestulătoare. Dimineața primea fiecare câte 250 gr. de pâine neagră pentru toată ziua. Rația aceasta de pâine s-a dovedit insuficientă. Slăbisem cu toții văzând cu ochii. Eu ajunsesem la 50 de kg. Dacă acest regim continua am fi murit cu toții de foame și de inaniție. La 1953 s-a convins despre situația noastră tragică și direcția penitenciarului. Se pare că în urma raportului ei sosi la Sighet o comisie sanitară care ne cântări pe toți și ne supuse unei vizite sanitare. Se vede că la raportul acestei comisii sanitare ni s-a dublat rația de pâine de la 250 la 500 de grame, o măsură în urma căreia am scăpat mulți dintre noi cu viață. Numai după înzdrăvenirea noastră am înțeles cuvintele enigmatice ale directorului închisorii, despre care aflasem că se numea Ciolpan – când ne spunea că „ați avut mare noroc”!

Pe lângă rația zilnică de pâine primeam dimineața un polonic de cafea de malț cu două grame de zahăr. La dejun și seara așteptam cu gamelele la ușă să ni se dea din ciubărul purtat de gardieni de la ușă la ușă un polonic de fasole, de mazăre, de varză fiartă, de zeamă de cartofi. Din când în când primeam și câte 50 de grame de carne de vacă. Mai mare era porția de carne de miel în lunile de rimăvară. Seara primeam arpacaș sau griș pentru cei bolnavi. Era mare fericire când primeam câte o mică porție de lapte dule – de regulă serbezit (sterpezit) – sau de lapte acru. Ne săturasem până în gât de fasole și arpacaș, astfel cred că mi-am consumat porția din aceste alimente pentru toată viața. Setea ne-o stingeam din tineta cu apă pe care o umpleam sub mare pază dimineața și seara. Cu apa de dimineață ne spălam pe față turnându-ne unul altuia în pumni. Odată la două săptămâni ne duceau, celulă după celulă, la camera de baie cu dușuri reci și calde. La dispoziția celor bolnavi erau două putini sau vane. La baie venea fiecare cu bucățica de săpun pe care o primeam din când în când pentru spălatul de dimineață. Odaia de baie servea și ca spălătorie pentru rufăria de corp, dar și ca anexă la bucătărie pentru clătirea alimentelor. Cartofii îi curățam în celulă. Tot acolo alegeam și fasolea, ca și mazărea. O inspecție mai simandicoasă ne surprinse la curățatul fasolelor și privindu-ne cum stăteam cu toții din celulă aplecați asupra gamelelor noastre, unul din comisie ne îndemnă la lucru cu observația că „de alta și așa nu sunteți buni”!

Eram 16 inși în 8 paturi suprapuse

Odată pe săptămână spălam podelele din celulă și câteodată și din coridor, sub cea mai strictă supraveghere, ca nu cumva să vedem pe cineva din celulele vecine, deși cam știam noi cine erau vecinii, camarazii noștri de suferință. Spălatul rufăriei se făcea pe rând de deținuții din diferitele celule, compuși de regulă de cei mai tineri dintre noi. Monocelularii, adică cei încarcerați unul singur în celulă, erau scutiți de corvezi.

Din mai până în octombrie 1950, am rămas în colectivul nostru din celula 13. Colectivul nostru a fost mutat în altă celulă, ceva mai spațioasă, cu opt paturi suprapuse. Acolo am dat peste camarazi cunoscuți, pe care nu-i văzusem din momentul arestării. Erau: Gheorghe Cipăianu, Dumitru Caracostea, generalul Mihail Racoviță, fost adjutant al Reginei Maria, Portocală, Mihai Priboianu, Sebastian Bornemisa. Burileanu, Popovici Tașcă, Ion Pelivan. Eram 16 inși în cele 8 paturi suprapuse. La început ne-am bucurat cu toții fiindcă fiecare avea ceva nou de povestit. Astfel primele săptămâni ne-au trecut mai repede. Fiecare avea de comunicat întâmplări din viața sa. Venise însă toamna cu ploi și cu frig. Nu mai puteam dormi cu cele două ferestre ale celulei deschise. Eram avizați la căldura animală a celor 16 inși, dar aerul din celulă ne înnădușea. Tineta pentru nevoile noastre nu mai era suficientă pentru 16 oameni. Ni se mai puse în celulă și o sobă de tuci cu țeavă prin fereastră, pe care o încălzeam cu puține bucăți de lemn și cu mai mult lignit, umplând celula de fum și gaze otrăvitoare. Ne îngălbenisem cu toții, pierzând pofta de mâncare. Eu, care până atunci mă simțisem bine cu sănătatea, mă trezii deodată cu abcese pe tot corpul pentru care sanitarul, care fusese ajutor de prosector la un spital, îmi recomanda tinctură de iod, pe care mi-o dădea îmbibată în vată. Medicul nostru, Schlesinger, n-a găsit niciodată de bine să vadă cel puțin abcesul cel mare de la piciorul stâng care puroia mereu. Mai mult chiar, eram silit să merg la baie cu abcesele mele pe care nu îndrăzneam să le tratez cu apă rece. Refuzul meu ar fi însemnat trimiterea la „neagra”. M-am dus la baie dar am știut să mă feresc de apă și așa mă fofilam cum puteam cu ajutorul camarazilor mei. Am suferit mult în tăcere pe urma acestor abcese pe care, după modestele mele cunoștințe medicale, le consideram ca o curățare de sânge. Și, de fapt, încetul cu încetul, abcesele au dispărut și am scăpat de ele până în ziua de astăzi.

La raportul de dimineață și de seară stăruiam mereu asupra aerului insuportabil din celula noastră, cerând o cameră mai mare pentru colectivul nostru. După multe reclamații și inspecții s-a convins în sfârșit și direcția închisorii de îndreptățirea cererii noastre; cererea noastră a fost luat în seamă și jumătate din colectivul nostru fu ridicat și mutat în altă celulă. Atunci ne-am despărțit de: Lupaș, Caracostea, Emci Pop, Angelescu, Vlad – și ne-am mutat într-o celulă de la etaj, mai spațioasă, cu paturi mai multe și cu o sobă care nu afuma cel puțin. Noua celulă avea trei ferestre spre curtea cu plantații a închisorii și cu o vedere peste zidul închisorii, de unde se vedea turnul cu orologiu al bisericii catolice, de unde se auzeau clopotele mai bine, la semnalul cărora generalul Racoviță cădea în genunchi și rostea în taină rugăciuni fierbinți.

Am mai schimbat de câteva ori celula, cu mici modificări în compunerea colectivului nostru. În celula spațioasă de la etajul întâi unde am fost mutați în primăvara lui 1952, am rămas până în 1954. Acolo a venit, între alții, profesorul Florian Ștefănescu-Goangă și Constant, cu care am avut repetate discuții cu privire la Mișcarea Legionară, și Baran. În celula aceasta au murit: Portocală, Pelivan, Burileanu, Bornemisa și Popovici Tașcă și generalul Mihail Racoviță. În primăvara lui 1955 am fost mutați într-o celulă de la parter unde găsirăm pe Dumitru Nistor, Gheorghe Leon, Gheorghe Strat, Constantin Giurescu, Victor Papacostea și Nicu Sibiceanu. Ne despărțirăm de Baran, Priboianu. Dorel Dumitrescu care rămăsese cu noi, muri în mai 1955, probabil de cancer la stomac. Spre marea noastră bucurie veni ceva mai târziu Aurel Bentoiu în celula noastră care ne întreținea mereu cu recitarea din memorie a minunatelor sale poezii cât și cu interesantele sale amintiri din strălucita sa carieră de avocat, în marile procese, între care procesul SCODA. Cum ne nimerisem mai mulți istorici, teologi, psihologi, economiști și agronomi, ne treceam timpul cu referate și discuții din domeniul specialității fiecăruia. Avocatul Dumitru Nistor din Timișoara și profesorul Constantin Tomescu din Chișinău ne delectau cu cântările lor în surdină.

În aprilie 1955 am fost din nou fotografiați, luându-ni-se și impregnările digitale. Curând după aceasta a venit o comisie de anchetă compusă din mai mulți comisari în uniformă care chema pe rând și asculta pe fiecare. Cei anchetați, ca Gheorghe Leon, nu s-au mai întors în celula noastră. Eu am fost chemat de două ori în fața unui singur comisar care, după obișnuitele formalități, mi-a pus diverse întrebări în legătură cu activitatea mea politică, istorică și socială, între care și citate din publicațiile mele istorice. M-am întreținut mai mult asupra activității mele ca ministru al Muncii și al Asigurărilor Sociale.

Unde este „O Mama”

În ziua memorabilă de 6 iulie 1955 am fost chemat din nou în fața comisiei de anchetă care, spre marea și plăcuta mea surprindere, mi-a comunicat că am fost pus în libertatea, să trec pe la frizer, apoi la magazie pentru a depune hainele cazone și a primi hainele mele civile. Nu mi-a mai fost îngăduit să mă reîntorc în celulă, la camarazii mei de suferință, pentru a le comunica bucuria. M-am întâlnit însă cu cei mai mulți dintre ei la magazia de efecte, unde veniseră și ei să-și ridice efectele lor civile. Libretul de Economii nr.44.11.87 C.E.C. Casa de Economii și Consemnațiuni cu 3 lei (rămași în urma deselor devalorizări a sumei de 1000 de lei, pe care le depusesem la arestare), împreună cu hainele mele, mi s-a dat și o Foaie de drum Sighet-București, fără să mi se elibereze și cuvenitul „Bilet de Eliberare”.

Am plecat însă numai a doua zi, fiindcă distribuirea efectelor se prelungise până seara târziu și trenul de București plecase. Am dormit toți claie peste grămadă, în două celule, până a doua zi, la 7 iulie, când ni s-au dat merinde de drum: o pâine, brînză și marmeladă.

Am ajuns la București prin Vișeu, Salva, Dej, Miercurea-Ciuc, la 8 iulie orele 24 noaptea. Afară ploua. Unde era să mă duc când nu aveam niciun ban în pungă? Oferisem unui om de serviciu din gară Libretul cu 3 lei în schimbul sumei în numerar de 2 lei pentru a putea vorbi la telefon. M-a refuzat cu observația că nu are ce face cu libretul, care nu era pe numele său. Și avea dreptate. Eram hotărât să rămân în sala de așteptare până când se va face ziuă, pentru a porni pe jos spre fosta mea locuință din strada Vasile Stroescu nr.10, crezând că voi afla acolo pe soția mea, unde o lăsasem înainte de 5 ani, fără ca în acest timp să fi primit vreo știre de la ea. Dar nici mie nu mi-a fost îngăduit să-i scriu din închisoare. Învârtindu-mă prin holul gării mă abătui pe la Biroul de Informații, unde găsii o carte de telefon. Mă aruncai asupra ei și începui a căuta în carte numărul telefonului din vechea mea locuință. Nu l-am găsit. Atunci am căutat numărul de telefon al fiicei mele, OLTEA APOSTOLESCU, și spre plăcuta mea surprindere l-am găsit la nr.13937. Aveam nevoie însă de o monedă de 25 bani pentru a putea vorbi. Un portar mi-a creditat moneda de 25 de bani și astfel am putut obține legătura. Trezit din somn ginerele meu Ioan Apostolescu întrebă cine-i. Îi răspund și el îmi recunoscu imediat vocea. I-am spus că am sosit la gară și-l aștept să vină cu o trăsură să mă ducă acasă. N-am așteptat decât o jumătate de oră și ginerele meu sosi în grabă. Nu am nevoie să descriu emoția de care eram stăpâniți amândoi. Am restituit portarului moneda împrumutată și cu mare mulțumire am plecat. Prima mea întrebare a fost, firește, cum se află ai mei. Mi-a spus că bine. Observam însă că îmi tăinuiește ceva. Dar n-avurăm mult timp de discuție căci sosirăm în strada Vasile Lascăr nr.55, casa fiicei mele, care fusese naționalizată, rezervându-i-se două cămăruțe la mansardă, fostă locuință a femeilor de serviciu. Prin scara de serviciu am urcat prin întuneric la etajul 2 unde-mi deschide ușa fiica mea OLTEA cu nepoțica ILEANA. În îmbrățișările lor de-abia putui să întreb unde este „O Mama” căci așa numeam cu toții pe soția mea Virginia. A fost, atât pentru mine cât și pentru ele, un moment de dureroasă emoție. N-am putut desluși mai mult din răspunsul lor decât că „nu mai este” și răspunsul acesta m-a zguduit adânc!

După ce ne-am revenit cu toții din emoția și durerea care ne cuprinsese cu totul, am aflat din povestirea lor că în ziua de 30 iunie 1950, după arestarea mea, biata mea soție a fost ridicată din locința ei și dusă în FUNDĂTURA FĂURARI nr.21 numai cu hainele strict necesare și patul de dormit, reținându-i-se tot mobilierul cu hainele ei și cu cele ale mele, împreună cu toată gospodăria. Locuința din str.Vasile Stroescu nr.10 a fost sigilată în absența ei, fără a se fi semnat vreun proces-verbal de predare a întregului mobilier compus din: birou, canapele, fotolii, covoare, pian, frigider, veselă, etc., etc., (mobilă și lucruri care de fapt aparțineau fiicei mele, făcând parte din zestrea ei, căci tot avutul meu fusese pierdut la Cernăuți, în urma ocupației din 1944 de către sovietici). La 21 iunie 1953, soția mea murit în chinuri și suferințe de neînchipuit, iar despre moartea ei nu am aflat decât la întoarcerea mea din închisoare, la 8 iulie 1955.

Găsind vechea locuință ocupată, am avut norocul de a mă putea adăposti în mansarda fiicei mele cu domiciliu flotant care trebuia aprobat de Miliție din trei în trei luni, fiindcă până astăzi cererea mea pentru o locință, în locul celei din Vasile Stroescu nu a fost rezolvată (14 iunie 1957 când scriu aceste amintiri). Am intervenit la Procuratura de Stat pentru restituirea mobilierului și lucrurilor ridicate din vechea mea locuință dar fără niciun rezultat.

Reclamație pentru Petru Groza

Deodată cu arestarea mea mi s-a reținut și pensia ce-mi fusese recunoscută prin Decizia din 1949. La cererea mea de reordonanțare a pensiei pentru cei 37 de ani de serviciu în învățământ mi s-a cerut să prezint Buletinul de Liberare din închisoare, care nu mi s-a dat la eliberarea mea. Am intervenit de repetate ori la Direcția Generală a Închisorilor, cât și la Direcția Penitenciarului din Sighet, fără să primesc buletinul cerut. În situația mea nenorocită am adresat Președintelui Prezidiului (Petru Groza) Marii Adunări Naționale următoarea reclamație:

„Tovarășului Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale,

Subsemnatul ION I.NISTOR, fost academician și profesor universitar în pensie, am fost reținut pentru cercetare la Sighet timp de 5 ani și 2 luni, de la 6 mai 1950 la 6 iulie 1955. În timpul acesta am fost interogat de mai multe ori dar nu mi s-a găsit nicio vină, astfel că n-am primit nicio sentință de condamnare. La 7 iulie a.c. am fost pus în libertate, dându-mi-se o Foaie de Drum pentru a mă întoarce la București.

Sosind la București am aflat că între timp soția mea fusese ridicată din locuința noastră din Str. Vasile Stroescu 10 și evacuată într-o cameră insalubră din FUNDĂTURA FĂURARI nr.21, unde a decedat acum doi ani. Locuința din str. Vasile Stroescu a fost sigilată împreună cu toată mobila și lucrurile ce se găseau în ea și distribuită la alte persoane. Astfel că, la întoarcerea mea, neavând unde mă adăposti, mă găsesc de prezent ca flotant la fiica mea, care locuiește și ea într-o mansardă, strâmtorată, cu familia ei.

Pentru a obține o locuință, de preferință în casa în care locuiește fiica mea dat fiind că la vârsta de 80 de ani am nevoie de o permanentă îngrijire, am înaintat cereri la Sfatul Popular al Raionului nr.1 mai, Spațiul Locativ, fără a fi primit până astăzi nicio hotărâre.

Dar lipsa de locință nu este singura nenorocire care s-a abătut asupra capului meu. Mi se mai refuză și reordonanțarea pensiei pe care o primeam regulat până la arestarea mea din mai 1950. Am făcut cereri peste cereri ca să mi se reordonanțeze pensia, la care mi s-a răspuns că trebuie să prezint Biletul de Eliberare din închisoare. M-am adresat Direcției Penitenciarelor din București; Direcția Penitenciarelor mă trimite din nou la Sighet, pentru a cere acest bilet de acolo. De acolo la București la Direcția Penitenciarelor. De atunci au trecut mai multe săptămâni fără a fi primit niciun răspuns.

În situația de mizerie în care mă găsesc, fără locuință și fără pensie, mi-am îngăduit să mă adresez Domniei Voastre, ale cărui sentimente de dreptate și umanitate sunt cunoscute, și vă rog respectuos să-mi faceți dreptate, intervenind la forurile în drept, ca să mi se atribuie o locuință și să mi se reordonanțeze pensia cuvenită, ce mi-a fost recunoscută prin Decizia din 1949”.

Pensie de nimic după zeci de ani de carieră

La 25 octombrie 1956 am primit la reclamația mea următorul răspuns: „Vă comunicăm că s-a primit cererea dvs. adresată Tov. Preș. Dr. Petre Groza Partea privitoare la pensie a fost îndrumată spre rezolvare ministerului competent iar în ceea ce privește locuința urmează să faceți cerere separată care să fie trimisă locului competent”.

Am făcut și numeroase cereri Oficiului de Locațiune dar fără ca să fi primit până în prezent vreun răspuns decât că cererea rămâne înregistrată dar că nu se găsește nicio locuință liberă.

În sfârșit, la finele lui decembrie am primit mult-așteptatul Buletin de Eliberare nr.57106 din 1956, prin care se certifică că am executat (?) în formațiunea 0951 de la 6 mai 1950 până la 7 iulie 1955, fiind depus de organele M.A.I. când am fost pus în libertate, fără să fi fost judecat sau condamnat. „Conform legilor în vigoare susnumitul poate munci în întreprinderile de Stat sau particulare, drept care i s-a eliberat prezentul Bilet de Liberare”. În urma acestui act de liberare mi s-a reordonanțat pensia, prin Decizia nr.154.625 din 9 noiembrie 1956 cu începere de la 1 octombrie 1956 de lei 518, pentru 37 de ani de vechime în câmpul muncii. Pentru timpul petrecut la închisoare mai 1950-iunie 1955 și nici de la eliberarea mea – iulie 1955-sept.1956, nu mi s-a recunoscut dreptul la pensie. Trec peste condițiile triste în care am trăit în timpul acesta, pentru că este prea dureros pentru mine de a mai stărui asupra lor.

După câte știu s-au dat pensii de merit până la 2000 de lei lunar unora dintre foștii mei colegi în cariera didactică. Eu nu m-am învrednicit de această favoare, pe care nici n-am solicitat-o. Se vede că activitatea mea didactică, de profesor universitar, ca rector al Universității, ca membru al Academiei Române și ca autor a numeroase pubicații istorice, ca autor a 5 volume de documente din colecția Hurmuzachi, publicate de Academie, ca întemeietor și director al revistei beletristice Junimea Literară 1904-1938 și al Buletinului Institutlui de Istorie și Limbă „Codrul Cosminului”, 10 volume, care se găsesc în toate bibliotecile mari din străinătate, n-au fost luate în considerare la acordarea pensiilor de merit. Și cu drept cuvânt! Fiindcă activitatea și meritele mele literare și științifice n-au fost considerate de mine ca merit, ci ca o sfântă datorie a vieții mele de om de litere!!!…

Ion Nistor

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.