Creşterea economică a Italiei a fost foarte lentă chiar şi în anii „buni” de dinainte de 2008. Singurul motiv pentru care ţara nu a fost lovită de criza imobiliară este caracteristica culturală care îi face pe italieni să economisească şi să devină proprietari ai locuinţelor.
Evaziunea fiscală, sport naţional şi „drept natural”
Prosperitatea postbelică a făcut ca sute de mii de italieni să iasă la pensii cu beneficii totale chiar înainte de 50 de ani. Aceeaşi prosperitate a făcut ca sacul, aparent fără fund, al bugetului să revină în proporţie de 50% birocraţilor şi politicienilor, scrie Associated Press, în timp ce „italienii nu se gândesc de două ori înainte să plătească pe sub masă pentru renovarea unei locuinţe, o lucrare dentară sau chiar şi pentru un capuccino”. Este de înţeles astfel dificultatea politicienilor de a majora vârsta de pensionare până la 67 de ani, asa cum o cere Bruxelles-ul. În aceste condiţii, ţara se confrută cu nota de plata pentru decenii întregi de excese, scrie AP.
Astfel, jumătate dintre italieni obişnuiesc să nu declare venituri mai mari de 16.000 de euro pe an, potrivit unor date ale Ministerului Economiei, citate de Foreign Policy, iar cei bogaţi preferă să-şi depună banii în paradisuri fiscale precum Luxemburg sau Elveţia.
Potrivit Foreign Policy, în 2007, economia subterană a Italiei reprezenta 22% din PIB. Doar Grecia avea o economie neagră mai extinsă decât cea italiană. Însă acest motiv pare să fi fost unul de mândrie pentru italieni, atât timp cât, luând în calcul acest procent, economia devenea, la finalul anilor ’80, mai mare decât cea britanică.
Italia prin ochii imigrantului român Giovanni Pula
Reporterii The Telegraph au încercat să surprinda atmosfera din Roma în zilele premergătoare demisiei lui Silvio Berlusconisi şi au stat de vorba cu un imigrant roman, care s-a recomandat drept Giovanni Pula. „S-a mai liniştit puţin în această perioadă, dar mulţi turişti îmi dau bani”, spune imigrantul purtând o mască care imită un craniu. „Toată lumea spune că Berlusconi este un clown, dar eu cred că este extraordinar. Aş da orice ca să merg o dată la una din petrecerile lui bunga bunga”, se încheie reportajul din ziarul britanic cu spusele imigrantului.
Patru decenii de dolce far niente
În topul percepţiei corupţiei publicat în 2010 de Transparency International, Italia era depăşită, în UE, doar de România, Bulgaria şi Grecia. Într-o ţară în care premierul Berlusconi se întreba, în 2004, dacă nu cumva taxele prea mari au trasformat evaziunea fiscală într-un „drept natural”, nu este de mirare că evaziunea a costat guvernul, în 2010, circa 100 de miliarde de euro, echivalentul primului împrumut oferit de UE şi FMI Greciei. „Evaziunea fiscală este aproape un sport naţional. Italienii nu plătesc pentru că simt că primesc foarte puţin în schimb-străzi cu gropi, spitale aglomerate, transport public învechit”, scrie The Telegraph. Iar problema nu este Berlusconi. „Avem aceste probleme de 30-40 de ani şi nimeni nu a făcut nimic. Acum prăpastia este prea adâncă. Nu prea văd speranţa”, spune un italian de 42 de ani intervievat de cotidianul britanic.
Maserati si salarii regeşti pentru politicieni
Salariul unui parlamentar italian este de 140.000 de euro anual, aproape de două ori mai mare decât cel al parlamentaruilor britanici sau al europarlamentarilor. Ei beneficiază de pensii mari şi gratuităţi la transportul aerian şi pe calea ferată, precum şi de maşini de serviciu Maserati, Alfa Romeo sau Audi. Exista un parc de 30.000 de automobile de lux pentru demnitari, pentru care contribuabilii (şi ei doar în proporţie de 50% cinstiţi) plătesc 2 miliarde de euro anual.
Gerontocraţie şi sluje pe relaţii
Potrivit The Telegraph, creşterea lentă a economiei italiene este rezultatul corupţiei, a unei birocraţii supradimensionate, a unei clase politice plătite cu sume astronomice, al productivităţii foarte scăzute şi a unui învăţământ în cădere (dintre primele 200 de universităţi din lume, doar una este italiană-Bologna). Toţi acesti indici arată o situaţie mult mai gravă în sudul dominat multa vreme de Mafia, iar acest fapt riscă să scindeze si mai mult o naţiune divizată chiar de la unificarea din 1861.
O slujbă bine plătită „costă” mult în Italia şi depinde de relaţii şi recomandări, nu de aceea ce ştii, scruie Foreign Policy. În timp ce milioane de italieni în vârstă se bucură de slujbe pe viaţă, copiii lor se lupta pentru contracte temporare şi chiar lucrează voluntar pentru a intra în domeniul preferat. Şomajul pentru segmanetul de varsta 18-24 de ani este de 30%. Gerontocraţia pare la ea acasă în Italia, unde fostul premier Berlusconi avea 75 de ani, iar preşedintele Giorgio Napolitano are 86 de ani.
Nici structura economiei nu ajută Italia în vreme de criza. Mărcile de renume precum Ferrari, sau Fiat ascund în spatele lor o economie care se bazează pe întreprinderile mici şi mijlocii. Odată baza oricărei economii sănătoase, acestea nu mai sunt considerate un indicator al puterii economice, pentru că noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţie fac foarte dificilă orientarea către asemenera tip de afaceri. „Dacă micile firme ar fi fantastice, atunci Italia şi Grecia ar trebui să fie superstaruri ale economiei occidentale”, scrie Matthew Yglesias, citat de Foreign Policy.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.