Joaca de-a parlamentarii

Ziceam că sunt parlamentar… După cum ştii, mă pricep la câteva chestii, dar nu la toate. Să zicem că am de votat o lege a mediului. La chestia asta nu mă pricep. Cum procedez? Am trei consilieri la biroul meu parlamentar, dar niciunul nu e specialist în mediu. Dacă vreau să-mi iau unul specializat în mediu, am de dat afară pe unul din cei trei. OK. Îl dau afară pe cel specializat în urbanism, dar curând vine la Parlament o lege a urbanismului. Ce fac? Îl dau afară pe cel cu mediul şi îl aduc înapoi pe cel cu urbanismul?

Niciun parlamentar român nu s-a plâns vreodată că nu are consiliere de specialitate pe anumite domenii. Presupoziţia lui e „merge şi aşa”, „las’ că mă descurc eu când o să vină la rând, pentru dezbatere şi votare, o lege într-un domeniu în care sunt habarnist”.
Parlamentarul român a fost de multe ori în SUA şi a aflat că acolo un congresman are un buget care îi permite să-şi angajeze peste 30 de consilieri, fie cu statut permanent, fie drept colaboratori temporari, iar consilierii au, la rândul lor, asigurate resurse financiare pentru a comanda cercetarea unor tematici care au legătură cu agenda procesului legislativ.

Ne comparăm noi cu SUA? Da, ne comparăm. La câtă risipă de bani şi la câtă furăciune din bugete suntem capabili să participăm, am fi putut participa şi la o lege a finanţării parlamentarilor care să asigure cam 2 la sută din cât e „prevăzut” pentru risipă şi hoţie, astfel încât acest 2 la sută să garanteze buna documentare a „geniilor” din Parlament.
De ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare? – ăsta a fost un consens ocult vreme de 30 de ani. Un consens neobservat din afara Parlamentului. Nu am auzit vreodată o dezbatere de presă în care să fie cercetat răspunsul la întrebarea „Cum se documentează parlamentarul nostru în domeniile în care nu vine gata documentat din viaţa lui profesională anterioară carierei politice?”.

Dacă te uiţi îndeajuns de atent la cenaclurile de comentatori ai site-urilor noastre actuale, îţi dai seama că „instinctul” de documentarist este ca girafa aia din banc: „Aşa ceva nu există!”. Sunt medic, dar mă pricep şi la păduri. Sunt prof de engleză, dar mă pricep şi la sănătatea publică.
Ravagiile pe care le face acest „cioclopedism” ciocoiesc răvăşesc societatea noastră de la Caragiale până în prezent, fără să-i revolte pe alţii decât pe înşişi ciocoii „cioclopedismului” naţional, niciodată şi pe cei care au în mână pâinea şi cuţitul soluţiilor şi finanţarea lor.
Cunosc pe cineva care consultă mereu Wikipedia ca să afle definiţia unor chestii. Nici prin cap nu i-ar trece unei astfel de persoane că roata nu a apărut plecând de la definiţia roţii.

Boala noastră cea mai gravă este acel primitivism al discernământului care la primitivi nici n-a existat. Chiar şi cei care au un discernământ mai bine educat rămân în regula strămoşească a lui „o să ne descurcăm noi…”, fără să afle că „descurcăreala” asta prin alte părţi (mai organic educate) se bazează pe documentare solidă şi cercetare socială (sociologică) non-stop, finanţate de stat, dar mai ales din surse private. Vremea când decizia era ceva personalizat a apus în lumea civilizată de mai bine de o sută de ani.
La noi, lipsind cu desăvârşire buna-credinţă, este imposibilă empatia.
Dar dacă am reuşi o secundă să ne punem în sufletul parlamentarului, am descoperi că lui nu i-ar conveni un sistem în care să se bazeze pe documentare şi cercetare. N-ar putea pricepe concluziile care i-ar contrazice prejudecăţile. Ce avem aici? Fructele unei anume şcolarizări mai dogmatice ca Papa. O tembelizare anume gândită să nu hrănească raţiunea, ci pasiunile (simpatia şi antipatia, nicidecum empatia şi buna ei credinţă).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.