JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

2.C7.1. Percepţia scorului

Percepţia scorului (a rezultatului) este diferită de la individ la individ, alta la învingătorul real, alta la cel ce doar el se crede învingător, alta la învins şi alta la chibiţi.

Scorurile stabilite de arbitri pot diferi radical: pe ring, Donald poate fi declarat învingător la puncte sau învins la puncte; pe terenul de fotbal, Vulturii Negri pot pierde partida fiindcă arbitrul (intenţionat sau nu) a apreciat nu numai că echipa merită să fie penalizată cu o lovitură de la unsprezece metri, dar şi să rămână în zece oameni în urma aceleaşi faze. Cele două galerii se implică extrem de vehement, contestând şi, respectiv, aplaudând decizia arbitrului, După meci, pe micul ecran, nici specialiştii nu cad de acord asupra corectitudinii celor dictate de arbitru, însă scorul oricum nu mai poate fi modificat. Ceea ce nu împiedică încă multă vreme ca să curgă comentarii dintre cele mai acide.

În toate jocurile, percepţia scorului poate fi diferită. În artă, unde cuantificarea valorii este subiectivă, autorul scriitor, compozitor, pictor, balerin etc. trebuie să câştige lozul cel mare pentru a fi validat printre câştigători. Când pe piaţă apar tot mai multe producţii ale fiecărei arte, când mijloacele de popularizare sunt atât de eficiente şi rapide, arbitrii pot impune un titlu, o pânză ori un interpret în cele mai prestigioase topuri, un titlu, o pânză ori un interpret bun care a avut şansa să ajungă sub ochii unui formator de opinie în domeniu, în vreme ce un titlu, o pânză sau un interpret la fel de bun să nu fi avut acel noroc şi să rămână în cel mai cenuşiu anonimat. Aşa că nu e de mirare când un om lipsit de cultură artistică aflându-se în faţa unei pânze pe care este înfăţişat un patrat maro, aflând că tabloul respectiv este preţuit la sute de mii de dolari, exclamă: „Păi, aşaceva pot să fac şi eu!”. Un om şcolit cu cultură artistică nu va vorbi astfel, ci va aduce argumentele învăţate despre curentele artistice şi va pretinde că faimosul pictor a fost mânat de inspiraţie atunci când s-a jucat realizând acea lucrare.

Emisiunile informative au fost pline zilele trecute în legătură cu scorul fantastic obţinut de sculptura „Mâna diavolului” la licitaţia Casei Bumba: 2.342.000 (două milioane trei sute patruzeci şi două de mii) de dolari. Lucrarea, înfăţişând o ţeavă din inox terminată cu o mănuşă de box, reprezintă pentru „privitorul lipsit de cultură plastică” o ţeavă din inox terminată cu o mănuşă de box. Pentru cunoscători, acelaşi exponat reprezintă „Mâna diavolului” şi merită din plin cei 2.342.000 (două milioane trei sute patruzeci şi două de mii) de dolari.

În toate jocurile, percepţia scorului poate fi diferită: mai grav este dacă acest lucru se întâmplă în cadrul unui complet de judecată. Or, de câte ori nu se dau soluţii extreme fără a fi fost unanimitate, când doi judecători au decis sentinţa severă, iar unul a pledat pentru achitare? În ale sale Scrisori persane, Montesquieu a fost mai direct şi a propus ca verdictele tribunalelor cu juri să fie astfel apreciate: dacă zece juraţi sunt pentru condamnare, iar unul pentru achitare, acesta din urmă să aibă votul câştigător, întrucât din unsprezece oameni, de obicei doar unul este înţelept.

Ca să nu mai vorbim despre posteritate, unde unul şi acelaşi personaj şi unul şi acelaşi eveniment vor putea să se bucure de aprecieri total diferite odată cu trecerea timpului!

Rămânând în prezent, într-o actualitate oarecare, politicienii vor susţine cu fervoare puncte de vedere opuse, puncte de vedere ce, până la urmă, vor influenţa decisiv soarta mulţimilor.

Percepţia scorului (a rezultatului) este diferită de la individ la individ, alta la învingător, alta la învins şi alta la chibiţii jocurilor, atât la nivelul grupurilor, cât şi în mai toate cazurile personale.

În cazul lui Bibi, reuşitele lui, care în mod evident îi provoacă atâta satisfacţie, pot fi apreciate de cei din jur sau ignorate de cei din jur. Bibi se joacă singur, aşa că nu are competitori, rivali. Totuşi, dacă un copil mic nu se bucură de feedback, dezvoltarea sa va suferi consecinţe cât se poate de severe, de la întârzierea limbajului, până la modificări  negative ale personalităţii în formare. Aşa că deja şi jocul fiziologic, jocul practicat fără concurenţi, are urmări (uneori decisive) dacă nu este recompensat, dacă este ignorat ori, şi mai grav, dacă este penalizat.

Bubu este bucuros că echipa sa a câştigat meciul de fotbal din spatele blocului şi anunţă acest succes când se adună întreaga familie la cină. Ceilalţi nu dau mare importanţă unei asemenea victorii, dar Bubu nu este foarte deranjat şi-şi savurează satisfacţia şi singur. (După ce s-a bucurat în curte împreună cu coechipierii.)

Augusta este veselă pentru că a luat opt la fizică, disciplina pe care n-o poate suferi, dar fără de care n-ar putea promova clasa. Mama, severa profesoară Victoria, nu este la fel de încântată: „Data viitoare, ar trebui să te ambiţionezi şi să iei zece!” Nici Augusta nu este deosebit de afectată de reacţia mamei: e fericită nu numai că a luat notă de trecere la disciplina detestată de ea, dar nici nu s-a făcut de râs. De data aceasta, tata nu intervine în discuţie, fata s-a descurcat, nu-i face griji, domnul director se poate gândi la ale lui. Nu aceeaşi situaţie este când Augusta vine acasă mult după ora până la care a fost învoită: fata mai respiră în ritmul melodiei pe care a dansat cu Robert, mama n-are cum să-i întunece starea. Dar mama insistă şi Augusta nu poate pricepe cum de nu-i înţeleg ai ei bucuria, chiar dacă nici nu le-a dat toate amănuntele de la serata de unde a venit. Aşa că plânge, se încuie în camera ei, se aruncă pe pat şi adoarme fără ca muzica s-o părăsească. Desigur, întâmplarea aceasta nu este decât o etapă în jocul adolescentei, o alta ar putea avea altă apreciere, de data aceea Augusta, protagonista, arborând nemulţumirea faţă de un scor considerat de ceilalţi (de chibiţi) satisfăcător. La următoarea serată, deşi a dansat mai toată noaptea, Robert s-a întreţinut mult mai mult cu Vanesa. „Ai fost cerută mereu!” încearcă s-o consoleze Lily, colega de bancă şi cea mai bună prietenă. Suferinţa Augustei este mult mai mare decât cea a lui Bubu, atunci când echipa sa pierde la fotbal, suferinţa Augustei este mai mare şi trece mai greu.

Dar insatisfacţia doamnei profesor Victoria trece şi mai greu ori de câte ori are impresia că nu este apreciată după merit în urma activităţii sale. Doamna Victoria are nevoie de un feedback cât mai explicit, asemenea lui Bibi (care se joacă vârându-şi degetul mare de la picior în gură). Numai că, spre deosebire de Bibi, doamna profesoară nu se mulţumeşte doar cu un zâmbet şi cu nişte sunete nearticulate, aşa cum se maimuţăresc adulţii când se apleacă asupra bebeluşilor, crezând că în felul acesta folosesc vocabularul înţeles de cei mici. Doamna profesor Victoria doreşte ca răspunsul primit să fie formulat clar, aprecierile să fie explicite şi fără dubii. Păi, că de zâmbete nesincere s-a săturat! Nu i-a zâmbit cu gura până la urechi colega Morţan (culmea, şi ea tot o Victorie!), când s-au votat salariile de merit şi cu zâmbetul acela le-a votat pe altele! Nu! Aprecierile doamna profesor nu le acceptă decât dacă sunt formulate clar, explicit şi fără dubii! Doamna Victoria şi-a dorit de mică să fie profesoară, la stadiul de joc imitativ, ea şi-a petrecut mult timp „învăţându-şi” păpuşile, lăudându-le ori dojenindu-le. Iar acum, când face acelaşi lucru cu copiii, pretinde ca vocaţia ei să fie apreciată după cum este convinsă că merită din plin. Nu degeaba şi-a luat cu succes toate gradele didactice, nu degeaba a fost avansată şefă de catedră, iar cu doar doi ani în urmă, doi elevi de-ai ei s-au calificat în faza naţională a Olimpiadei! Cu atât mai greu i-a venit când, după ce şcoala a fost vizitată de o brigadă a Inspectoratului şcolar, în procesul verbal nici n-a fost pomenită, în vreme ce alte trei colege au fost date ca exemple pozitive. (Printre ele, şi Victoria Morţan, fiinţa aceea atât de falsă!) Când trece prin asemenea nedreptăţi, mamei lui Bibi, a lui Bubu şi a Augustei îi vine să nici nu mai meargă la şcoală.

Însuşi marele Julius Zimberlan Junior s-a văzut de mai multe ori cum i se conferă scoruri diferite. Şi cât de diferite! Şi cu ce consecinţe! Păi, prima instanţă l-a condamnat la douăzeci şi cinci de ani de puşcărie, la apelul procuraturii, instanţa superioară l-a condamnat la pedeapsa capitală, apoi, la apelul formulat de avocatul său, el, acelaşi inculpat, pentru aceleaşi capete de acuzare, a fost osândit la închisoare pe viaţă, iar, după patruzeci de ani, când un tânăr şi ambiţios avocat, doctor Finch de Poolo, a pus pariu cu însuşi magistrul său, renumitul profesor doctor Raphael Magnus, că poate infirma orice hotărâre judecătorească şi, ajungând de acord asupra subiectului rămăşagului, s-au concentrat asupra cazului aproape uitat a lui Julius Zimberlan Junior, în loc de douăzeci şi cinci de ani de puşcărie, în loc de pedeapsa capitală, în loc de închisoare pe viaţă, acelaşi Julius Zimberlan Junior, protagonistul aceluiaşi dosar şi fără a-i fi fost demonstrată nevinovăţia, a fost eliberat. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă tânărul Finch de Poolo nu ar fi „scos de la naftalină” dosarul vechi de peste patruzeci de ani, ci un altul? Şi dacă n-ar fi reuşit să dovedească printr-o excepţie că nu s-a respectat întocmai procedura? Uneori, arbitrii, bazându-se pe aceleaşi regulamente, fluieră cu totul diferit.

Într-o frumoasă zi de toamnă, când soarele mai zâmbea galeş spre îndrăgostiţii din parcul oraşului, iar păsările călătoare încă nu şi-au făcut bagajele pentru obişnuita lor navetă de sezon, judecătorul pensionar Basil B. Romaşanu priveşte indiferent dintr-o alee splendorile naturii şi parcă nici nu le sesizează. Basil B. Romaşanu îl are drept interlocutor pe Ion. (Ion şi mai cum? Simplu: Ion. Aşa îl striga toată lumea pe aprodul acum pensionar şi el.) Ion este măgulit că poate fi văzut pe o bancă împreună cu fostul său şef absolut. Şi Don Bazilio este mulţumit că are cui să-i spună ceea ce are de spus: Don Bazilio are întotdeauna ceva de spus, dar, din păcate, auditoriul i s-a subţiat şi continuă să se subţieze. Iar cei care mai sunt dispuşi să-i suporte peroraţiile nu le recepţionează nici pe departe aşa cum şi-ar dori fostul preşedinte de tribunal. Nici pe departe! Păi, cât mai era în funcţie, toată lumea dădea încântată din cap şi era mândră că poate să fie atât de aproape de importantul personaj. Acum, iată, singur Ion a ajuns întregul auditoriu de duminică dimineaţa al domnului judecător. (Aici părerile ar putea fi foarte diferite în privinţa scorului: Don Bazilio este mulţumit că este ascultat tot timpul cu multă luare aminte; Ion este mândru că a apucat ziua când are întâlnire în fiecare duminică dimineaţa cu însuşi marele şef; o parte dintre vechile lor cunoştinţe consideră că Bazil B. Romaşanu a ajuns destul de jos, dacă doar Ion a rămas să-i suporte confesiunile; cei mai mulţi trec indiferenţi pe alee, fostul preşedinte al tribunalului nu mai reprezintă un subiect pentru ei.)

În duminica aceasta, vine rândul rememorării cazului Igor Strumfmaier, un caz suficient de mediatizat, astfel încât probabil că mulţi dintre dumneavoastră şi-l amintesc. Fostul judecător Bazil B. Romaşanu povesteşte cum s-a înclinat balanţa justiţiei când într-o parte, când în cealaltă, iar Ion, care a fost aprod de sală, ascultă cu gura căscată, de parcă ar afla lucruri cu totul noi. Aşadar: Igor Strumfmaier a fost adus în faţa legii pentru că ar fi omorât-o pe Sonia Rauczko, născută Strumfmaier. Instanţa a pierdut mult timp pentru a elucida un aspect aparent total irelevant pentru subiectul cauzei: dacă Igor şi Sonia au fost neamuri sau nu, întrucât Strumfmaier nu este un nume foarte des întâlnit. Totuşi, cum apărarea, prin reprezentantul „Cabinetului de avocatură Ludovic L.”, stăruia să demonstreze că între Igor şi Sonia nu există nici un grad de rudenie, procesul bătea pasul pe loc. De pe fotoliul său de preşedinte, Don Bazilio a tolerat insistenţa aceasta „total irelevantă pentru subiectul dosarului” fiindcă se ştia că orice cauză apărată de celebrul maestru Ludovic L. putea fi considerată pierdută din start. „De unde aţi ştiut că se va întâmpla aşa, când îmi aduc aminte că nu maestrul Ludovic L. în persoană s-a prezentat la bară?” a întrebat Ion timid şi cu multă admiraţie în glas. „De unde ştii dumneata că a fost sau n-a fost însuşi maestrul Ludovic L. în persoană la bară, când e de notorietate – subliniez: de notorietate! – că maestrul Ludovic L. apare sub diferite înfăţişări în instanţă!” Mai departe, lucrurile au luat o întorsătură ciudată, timp de cinci luni, în care au avut loc şase înfăţişări, s-a discutat doar dacă suspectul Igor Strumfmaier şi victima Sonia Rauczko, născută Strumfmaier, au fost sau nu rude. La un moment-dat, acuzarea a găsit în arhiva bisericii actul de botez al Soniei, unde apare negru pe alb că noul născut a fost fiica Mariei Magdalena Rauczko, locul tatălui fiind lăsat liber. Ceea ce nu exclude, însă, aşa cum a arătat apărarea, că Sonia ar fi putut fi copilul din flori a lui Stepan Strumfmaier, proprietarul marelui magazin de pantofi şi mare crai. Procurorul şi-a bazat ipoteza pe nişte cărţi poştale dintr-o cutie de lemn frumos sculptat găsită pe masa de toaletă a victimei, cărţi poştale expediate de Stepan dintr-o staţiune de băi şi care conţin un limbaj ce evocă „fără putinţă de tăgadă” că între cei doi a existat o relaţie intimă. Păi, altfel, de ce să fi păstrat Sonia acele cărţi poştale la loc de cinste atâţia ani? Apărarea a cerut o expertiză grafologică a acelor înscrisuri, după care a pretins ca suspectul să fie eliberat de îndată „ca urmare a faptului că în actul de acuzare este scris cu subiect şi predicat că numitul Igor Strumfmaier, verişorul victimei, ar fi suspect de crimă. Or, dacă incriminarea se bazează doar pe nişte cărţi poştale vechi ca să demonstreze că acel Igor Strumfmaier din boxă ar fi una şi aceeaşi persoană cu ipoteticul verişor Igor Strumfmaier, este limpede că ne aflăm în faţa unui abuz”. Aici Don Bazilio a făcut o pauză de efect, iar Ion şi-a suflat cu zgomot nasul. „După cum desigur îţi aminteşti, a reluat fostul preşedinte al tribunalului, acesta a fost momentul când, pentru prima oară, după mai bine de trei decenii, se părea că celebrul Cabinet de avocatură Ludovic L. va avea câştig într-o cauză. Da, dar nici eu n-am stat ca o statuie! Aşa că…” „Vă rog să mă scuzaţi, dar se pare că am răcit”, şopteşte Ion. Pe vremuri, aprodul nu şi-ar fi permis în ruptul capului să întrerupă vorba Preşedintelui Tribunalului. Fără să-şi ascundă nemulţumirea, Romaşanu are un rictus, se scoală şi pleacă. Duminica următoare, pe aceeaşi bancă din frumosul parc al oraşului – pe banca lor! -, fostul magistrat continuă să povestească despre modul incredibil cum s-a înclinat balanţa justiţiei când într-o parte, când în cealaltă, în cazul Igor Strumfmaier, iar Ion, care a fost aprod de sală, ascultă cu gura căscată, de parcă ar afla lucruri cu totul noi.

Aprecierea scorului prezintă o percepţie diferită de la individ la individ[1]: ceva ce pentru cineva poate părea o realizare extrem de importantă, altcuiva i se pare un lucru firesc şi îl ia în seamă doar când este privat de el.

Romberger Lajos este un împătimit jucător mărunt la bursă. Mereu cu telefonul sub nas, vrea să fie tot timpul informat de cursul acţiunilor. Jocul lui este important nu numai pentru el, ci şi pentru întreaga sa familie. De se întâmplă să dea o mică lovitură, cheltuieşte imediat banii câştigaţi fiindcă ştie că a doua zi s-ar putea să piardă tot. Şi de cele mai multe ori, chiar aşa se şi întâmplă. Aşa că măcar ceea ce a cumpărat ieri să rămână în casă. Pe urmă, nemaiavând acţiuni, joacă de parcă ar mai avea acţiuni. Până când, strângând din dinţi şi strângând şi cureaua până la ultima gaură, izbuteşte să investească din nou. Uneori, iar se întâmplă să dea o mică lovitură, şi iar strică imediat banii câştigaţi fiindcă ştie că a doua zi s-ar putea să piardă tot. Şi de cele mai multe ori, chiar aşa se şi întâmplă. Aşa că nemaiavând acţiuni, joacă de parcă ar mai avea acţiuni. Până când, strângând din dinţi şi strângând şi cureaua până la ultima gaură, izbuteşte să investească din nou. Etc. Adevărata viaţă a lui Romberger Lajos este bursa şi nimeni n-ar putea spune că viaţa lui Romberger Lajos, jocul lui Romberger Lajos nu e palpitant.

Colegul de birou a lui Romberger, Vladislav Stupici îşi umple traiul cu un al joc. El este un împătimit al calculatorului. „Parcă ai fi drogat!” îi spun ai lui. „Păi, chiar sunt drogat cu calculatorul” recunoaşte Stupici şi familia sa regretă că, în ciuda numeroaselor ei iniţiative, nu există încă societăţi de dezintoxicare de internet. (Deputatul Roman Putoraci a promis să depună o propunere legislativă în sensul cerut de familia Stupici, familia care l-a votat, Stupici fiind verişor de gradul al doilea cu Roman Putoraci. Deocamdată, pe agenda Parlamentului se află alte priorităţi.)

Deşi împart opt ore pe zi aceeaşi încăpere şi răsuflă acelaşi aer, Romberger şi Stupici abia de se salută: „Fiecare cu viaţa lui!”, cum spune Romberger, atunci când cineva, mai ales familia, îl ceartă pentru că-şi joacă toţi banii la bursă. Fraza aceasta a preluat-o şi Stupici, când un binevoitor, dar mai ales familia, îl ceartă pentru că-şi cheltuieşte tot timpul pe calculator. Romberger şi Stupici nu vorbesc între ei, nici n-ar avea ce vorbi, lucruri concrete cu atât mai puţin. Păi, Stupici ştie că trebuie să se ferească de Romberger, atunci când Lajos iar a dat-o în bară şi are nevoie de bani, iar Romberger ştie că n-are rost să mai ceară de pomană şi pentru a o suta oară un împrumut de la încuiatul de Stupici[2].  Pentru Romberger, scorul extraordinar obţinut cu sute de ore de antrenament de Stupici la jocul „Bătălia aştrilor” n-are nici un sens. Pentru Stupici, fluctuaţiile bursei n-au nici o relevanţă.

Preluat din presă: „Reţelele sociale s-au umplut săptămâna trecută de fotografii în care, pe un nesfârşit cer albastru, se vedea limpede un falus cât toate zilele desenat de urma unui avion cu reacţie. S-a întâmplat undeva în vestul Statelor Unite, iar avionul s-a dovedit a fi unul dintre faimoasele F-uri ale armatei americane. Imediat, oficialii militari şi-au cerut scuze şi au anunţat sancţionarea pilotului. Poporul internaut, însă, a comentat elogios, aplaudând îndemânarea acestui ireverenţios as al aviaţiei. <Trebuie să fii un pilot excelent ca să poţi face aşa ceva> – au scris comentatorii de ocazie, unii dintre ei furnizând chiar detalii tehnice despre pilotaj în sprijinul aprecierilor. <Ar trebui să fim mândri cu asemenea excelenţi piloţi” au scris alţii. Zic să continuăm să privim cerul, căutând semne. (M.V.)[3]”. Întotdeauna unele jocuri sunt categoric repudiate de unii şi frenetic aplaudate de alţii. Sincere ambele tabere. (Iată, şi aici, în aprecierile scorurilor, ne împărţim în tabere.)

[1] Aşa după cum au anunţat ştirile de la Radio Erevan, când, în disputa din marea finală în care s-au calificat doar Vania şi John, a câştigat americanul: „Iată un nou succes de necontestat al unui sportiv sovietic – Vania Ivanovici Ivanov a câştigat medalia de argint, pe când John Smith s-a clasat penultimul!”. Penultimul din doi…(Nota ediţiei)

[2] Desigur, Romberger Lajos şi Vladislav Stupici nu sunt decât două picături ce nu se întâlnesc niciodată în marele ocean.

[3] Text preluat din revista DILEMA, Anul XIV, nr. 720, 7-13 decembrie 2017.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.