JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

2.c10 – arbitrul

În jocul cu reguli şi roluri există întotdeauna un arbitru.

Sunt două categorii de arbitrii: cei aleşi şi cei impuşi. De pildă, în jocurile copiilor, acel rol poate să fie preluat de unul dintre participanţi, de obicei de cel mai mare sau de cel mai puternic, altfel orice decizie discutabilă s-ar termina cu ceartă. Desigur, acolo avem de-a face cu un arbitru autoimpus: cine să conteste rolul celui mai mare şi, implicit, al celui mai tare? Şi în viaţa adulţilor, de asemenea rolul de arbitru este preluat de unul dintre participanţi, cel mai mare şi cel mai tare. (Uneori, de mai mulţi, dar, până la urmă, chiar şi în ţările democrate, unde există separarea puterilor în stat, tot cel mai mare şi cel mai tare face jocurile, chiar şi acolo unde nu el promulgă legea.) Arbitrul constant al copilului este adultul, mama, tata, bunica etc. Adultul decretează ce este bine şi ce este rău, ce e permis şi ce este interzis. Când adultul primeşte şi o calitate oficială, cuvântul său este infailibil: doamna educatoare are un prestigiu absolut. Chiar şi în faţa mamei. Dacă doamna educatoare spune că astăzi e frig, poţi veni cu orice argumente şi Bubu, chiar dacă îi este cald, nu se va îndoi nici o clipă că afară e frig. Este începutul percepţiei arbitrului din viaţa socială. La fel şi în cadrul adulţilor, cel mai mare şi cel mai tare decretează ce este bine şi ce este rău, ce e permis şi ce este interzis. Când acel adult primeşte şi o calitate oficială, cuvântul său devine infailibil în faţa tuturor celorlalţi adulţi.

În cazul vieţii sociale, arbitrul este omniprezent: el stabileşte regulile, judecă dezacordurile şi abaterile, certifică câştigătorul. Sigur, odată cu creşterea în vârstă a competitorilor, deciziile arbitrului pot naşte îndoieli. Primele apar la momentul când copilul este ameninţat să-şi piardă locul din centrul lumii. Atunci, ca să şi-l apere, va contrazice orice. Dar locul acela oricum şi-l va pierde şi va simţi tot mai imperativ prezenţa arbitrului.

Bibi (un an) de jucat se joacă singur şi nu prea ia în considerare ce i se spune, el se mai află în centrul lumii şi doar de acolo se supune adultului. O face firesc sau plângând. Până la urmă, realizează că este total dependent de adult. Chiar dacă ţipă şi refuză un ordin, dacă adultul mimează că-l părăseşte, va fugi îngrozit după el. Bibi nu pune la îndoială calitatea de arbitru al tatălui (mamei, bunicii etc.), chiar dacă într-un anumit moment îl urăşte că nu i-a făcut pe plac. Şi în acel moment, urlând şi plângând, tot va fugi după adult. Locul său în centrul lumii este securizat de către cel de care depinde.

Bubu (4 ani şi 5 luni) se supune în curte deciziilor celui mai mare sau celui mai puternic dintre copii, în rest ascultă de adulţi şi, aşa cum am amintit, de doamna educatoare, primul arbitru oficial din afara familiei. Dacă în prezenţa celor ai casei poate avea reţineri şi chiar refuzuri de a executa ceea ce i se spune, faţă de arbitrul oficial nu se va opune nici chiar atunci când ceva nu-i va conveni. La fel şi adultul, dacă în prezenţa celor ai casei poate avea reţineri şi chiar refuzuri, controverse, certuri, în general, faţă de arbitrul oficial nu se va prea opune nici chiar atunci când ceva nu-i va conveni.

Augusta (13 ani) va manifesta aproximativ acelaşi comportament ca Bubu, dar va evalua tot mai mult arbitrul, pe adulţii casei, pe vecini, chiar şi pe arbitrii oficiali – profesorii. („Ăla-i un nesuferit!”, „Ăla-i un prost!” etc.)

Julia Zimberlan, fiica marelui Julius Zimberlan, copilul minune al violoncelului mondial, privea cu neostoită nerăbdare spre dirijorul orchestrei, aşteptând semnul de a intra (în joc). Abia atunci strângea violoncelul între picioare şi o senzaţie caldă, dulce, îi împrăştia un fluid ascuţit prin tot corpul. Pentru Julia Zimberlan, fiica Marelui Julius Zimberlan Junior, copilul minune al violoncelului mondial, semnul dirijorului declanşa marea încrâncenare şi, pe de altă parte, marea descătuşare.

Toţi copiii se află sub influenţa arbitrului impus, adică a unor oameni pe care nu ei i-au ales să le ordoneze viaţa. Odată cu creşterea în vârstă, când tânărul nu mai este atât de dependent de alţii, el începe să-şi aleagă arbitrul. Uneori acesta devine modelul în viaţă, alteori doar un arbitru pe un releu intermediar al visului urmărit.

(Se spune că adulţii îşi desemnează arbitrii prin alegerile libere. Arbitrii pe care, de cele mai multe ori, nici nu-i cunosc personal.)

______________________________________________________________________________

O scurtă paranteză: pentru a înţelege mai bine relaţia individului faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de arbitru, este necesar să amintim că, fiinţă socială, individul om trăieşte fie într-un grup de adopţie dat, fie într-un grup de adopţie ţintit. „Cu primul te naşti fără a fi întrebat: apartenenţa la specie, la sex, la neam¹. Pe cel de al doilea îl alegi. Pentru a aparţine de grupul de adopţie dat, nu trebuie să iei nici o decizie. Grupul de adopţie ţintit reprezintă un ideal sau măcar o opţiune şi necesită un efort de voinţă. Acolo, în grupul unde te situezi, se petrece jocul tău sub formă de activitate şi de apreciere a celor din jur.

Grupul de adopţie dat oferă, cel puţin din punctul de vedere al comportamentului, premise comune, întrucât indivizii oameni din cadrul său au fost supuşi la numeroşi stimuli comuni, însă şi la cutume comune, ceea ce îi face să reacţioneze, de cele mai multe ori, într-un mod asemănător. Pentru grupul de adopţie ţintit este necesară o cunoaştere prealabilă oricât de aproximativă, suficientă însă pentru a oferi o imagine mai atractivă decât cea a grupului de adopţie dat. (Altfel subiectul nu ar depune eforturi de a ieşi din făgaş, de a atinge noul grup, în dauna situaţiei existente.) Mai este de remarcat că, oricât de inconfortabilă ar fi poziţia subiectului în grupul de adopţie dat, pentru a se decide să-l părăsească, acesta va face evaluarea noii posibilităţi tot cu ajutorul a ceea ce îi oferă elementele din biografia sa de până atunci. Apartenenţa de sine va fi factorul cel mai puţin dispus pentru schimbare şi doar raţiunea şi/sau impulsul gregar îl vor putea contracara².”

______________________________________________________________________________

În funcţie de grupul de adopţie dat sau, respectiv, de grupul de adopţie ţintit, rolul, precum şi atitudinea faţă de arbitru este diferită.

a) În grupul de adopţie dat:

În grupul de adopţie dat, individul fie se mulţumeşte cu situaţia sa, cu regulile în care a nimerit, cu arbitrii ce-i vor evalua performanţele şi îi vor sancţiona greşelile, fie se vor opune.

Bibi (un an) nici nu-şi va pune problema să părăsească grupul, mai ales că se consideră centrul lumii, aşa că, deocamdată, pentru el nici nu există alt grup. Bibi se mai află în mijlocul universului, aşa cum a fost şi în raiul din pântecul mamei, acolo unde nimeni nu-i era rival, unde nimeni nu-i limita acţiunile, unde nu se supunea deciziilor niciunui arbitru om. Şi, atunci, de ce să se opună grupului de adopţie dat (mai ales că nici nu-şi imaginează că ar exista vreo alternativă)?

Nici Bubu (4 ani şi 5 luni) nu doreşte nicidecum să părăsească grupul unde, oricât de inconfortabil ar fi, se simte protejat. Dar Bubu începe deja să viseze la modele ce nu fac neapărat parte din grupul său de adopţie dat: pentru când va fi mare visează să ajungă cosmonaut, scafandru sau grădinar. Dar asta abia când va fi mare. Până atunci, securitatea tot doar de acasă aşteaptă să şi-o primească. („Încă din primele zile de viaţă se poate observa pornirea copilului de a se situa în prim-plan, de a atrage în mod coercitiv asupra sa atenţia părinţilor. Sunt cele dintâi semne ale năzuinţei născânde a omului de a se pune în valoare, care se dezvoltă sub influenţa sentimentului de inferioritate şi care îl obligă pe copil să-şi fixeze un scop, cu care el porneşte să-şi manifeste superioritatea asupra mediului său³.”)

Augusta (13 ani) este încă foarte legată de păpuşile ei „de când a fost mică”, de prietenele ei, de încăperea ei (chiar dacă trebuie s-o împartă cu un frate sau cu o bunică). Începe să viseze la prinţul din poveste, dar tot pentru când va mai creşte.

Doamna Victoria, şefa de catedră, se simte bine la şcoala generală nr. 13, acolo unde şi-a început cariera, se simte bine acolo, mai ales că a trebuit să facă eforturi pentru a-şi lămuri soţul (fostul viitor soţ) să rămână şi el în localitatea lor natală; la Şcoala generală nr. 13 este obişnuită cu colegii, an de an în mare parte aceiaşi, acolo a avansat şefă de catedră şi acolo se întrevede şi o altă posibilitate de avansare. Ehei, o avansare mult mai mare! Cu arbitrul se înţelege bine, nu-i iese din cuvânt şi încearcă să se facă mereu folositoare.

Când stai la două străzi de serviciu, când şi copiii au grădiniţa şi şcoala (aceeaşi şcoală) aproape, când s-a format, pe lângă vechile prietene din copilărie şi un alt cerc de relaţii în cartier şi în fiecare sâmbătă se întâlnesc, pe rând, la fiecare acasă pentru partida de remi, de ce să viseze doamna profesoară Victoria la alt grup? Sigur, nici un loc nu este ideal, mai sunt şi două vecine imposibile, dar doamna Victoria este şi preşedintă de Asociaţie de bloc, aşa că ştie să le pună la punct. Cu doamna Victoria nu te joci! (Mai bine spus, nu poţi să-i strici jocul doamnei Victoria.) Doamna Victoria se simte bine în pielea ei, chiar dacă uneori îi mai revin visele neîmplinite din juneţe. Dar asta numai uneori, atunci când mai are şi ea nemulţumiri. Ca orice om.

Domnul inginer doctor Gheorghe Moraşanu este de asemenea mulţumit cu locul unde se află, un loc pentru care a trebuit să lupte mereu. Din greu, însă fără stres, confortabil. Dar a ajuns unde şi-a propus şi cariera sa pare departe de a se fi încheiat. Domnul inginer doctor Gheorghe Moraşanu a fost şi consilier municipal, când a devenit activ în politică. El l-a sprijinit pe actualul primar împotriva fostului antrenor local. Domnul inginer doctor Gheorghe Moraşanu (Ghiţă, pentru apropiaţi) a fost în relaţii foarte bune şi cu celălalt arbitru al său, cu Directorul General, şi ştia că arbitrii mai înalţi nu-l ating, atâta vreme cât le respectă regulamentele şi nu li se pune în cale. Pe arbitrii mai mari cel mai bine este să nu-i întâlneşti. Decât dacă poţi să le devii apropiat. Ceea ce este necesar pentru următorul pas pe scara ascendentă, însă poate fi periculos în relaţia cu arbitrii mai mici, cu care te întâlneşti zi de zi, dacă relaţia nu este suficient de puternică.

Domnul inginer doctor Gheorghe Moraşanu este conştient că arbitrul este suveran, cel puţin pe termen scurt, timp când îţi hotărăşte soarta, putând s-o schimbe iremediabil. Tocmai de aceea, Ghiţă ştie că dacă nu le stai în cale, dacă nu te afli în câmpul lor vizual atunci când lucrurile merg prost, dacă marii arbitrii nici nu au habar că exişti, n-au cum să te atingă. Să te atingă meritat sau nemeritat! Domnul inginer doctor Gheorghe Romaşanu nu are de ce să nu fie mulţumit cu grupul său de adopţie dat, mai ales că, ştiind că ascensiunea sa este în deplină desfăşurare, chiar şi după, remanierea guvernamentală, chiar şi cel mai minunat grup de adopţie ţintit nu este imposibil să fie ajuns. Om foarte pragmatic, Ghiţă (numai pentru apropiaţi!) face tot ce-i stă în putinţă să pună în viaţă şi cele mai îndrăzneţe vise. El ştie că grupul în care s-a născut poate fi o trambulină pentru un grup mai strălucitor. Da, dar pasul trebuie făcut fără un stres inutil. Deocamdată se simte şi el bine în grupul în care-i este dat să trăiască.

Marea violoncelistă Julia Zimberlan, cât a fost copil a privit cu teamă, dar şi cu neîncredere spre profesorii ei: aceia îi pretindeau anumite lucruri, ori ea era convinsă că ştie mai bine ce trebuie să facă. Dar se supunea. Adolescentă, însă deja celebră, privea cu bunăvoinţă pe toţi cei ce o lăudau în presă şi o aclamau în sala de concerte. Ajunsă la deplină maturitate, Julia nici nu mai mimează că acceptă spusele celorlalţi, ci le pretinde ce să spună. În culmea gloriei, marea violoncelistă Julia Zimberlan devine arbitrul arbitrilor ei. Un arbitru extrem de sever. Doar când strânge violoncelul între picioare, Juliei nu-i mai pasă de nici un arbitru.

Când am spus că în grupul de adopţie dat, individul fie se mulţumeşte cu jocul său, cu situaţia sa, cu regulile în care s-a nimerit să trăiască, precum şi cu arbitrii ce-i vor evalua performanţele şi îi vor sancţiona greşelile, fie se va opune, m-am gândit imediat la Boby Bamberbum şi la Vasco Radulovicz.

Boby Bamberbum este unul dintre cei mai inteligenţi oameni din localitate. Şi nu numai din localitatea natală. Asta n-o neagă nimeni. Şi cum să negi că Boby Bamberbum n-ar fi avut o minte strălucită, când a câştigat patru olimpiade naţionale ale elevilor în specialităţi total diferite (la matematică, la limba latină, la biologie şi la fizică). Doar datorită acestor performanţe, n-a fost exmatriculat din şcoală decât în ultimul semestru, cu două luni înaintea examenelor de bacalaureat. Asta după ce a primit nenumărate avertismente severe. Boby nu s-a împăcat nicicum cu unii arbitrii, ba nu s-a împăcat nicicum cu majoritatea arbitrilor: răspundea obraznic, îşi punea ostentativ capul pe bancă – nu o singură dată! -, ba, l-a înfuriat cumplit pe atât de severul şi de apreciatul profesor de fizică (totodată şi director adjunct al liceului), când s-a contrat pe seama unui experiment predat de magistru şi combătut de elev. (Cazul s-a muşamalizat abia după ce s-a dovedit că demonstraţia lui Bamberbum a fost cea justă, iar, de atunci, Boby n-a mai dat pe la orele de fizică.) După ce a fost exmatriculat şi a lucrat doi ani ca hamal în port, lui Boby i s-a permis să-şi de bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de biologie, dar în anul al doilea de studii a fost exmatriculat şi de acolo în urma unor jigniri nemaiîntâlnite pe care le-a adresat nu numai unui asistent, ci chiar şi profesorului doctor Ragnavaldur Silberstein. Aşa că s-a înscris la Facultatea de fizică şi se întreţinea din banii de la mai vechiul său loc de muncă din port. Pe la cursuri n-a prea dat, dar examenele le-a luat cu brio. Pe urmă, nu se ştie cum de l-au răbdat, şi-a luat şi doctoratul, iar, în calitate de cercetător, a devenit cel mai dificil colaborator oriunde a muncit (până ce n-a fost dat afară).

Boby Bamberbum nu a respectat aproape nici un arbitru întâlnit. Doar cu Academicianul Julius Zimberlan Senior a reuşit să lege o relaţie acceptabilă şi, cum profesorul Zimberlan a fost şi directorul Institutului BRUND, Boby a fost suportat acolo timp de aproape şase ani. Când a izbutit şi epocala descoperire a razelor Bz46 („Razele Bamberbum”, cum mai sunt cunoscute sau „Razele Bumbum” în argou), a devenit cu totul „nedigerabil”, s-a certat iremediabil cu toţi şefii mai mari sau mai mici, chiar şi cu profesorul Julius Zimberlan, s-a întors la munca de hamal, pe care a trebuit s-o părăsească din cauza unei hernii şi a sfârşit fizic asemenea ultimului boschetar. Fizic întrucât a rămas până şi în manuale cu extraordinarele aplicaţii practice ale razelor Bz46 („Razele Bamberbum”, cum mai sunt cunoscute astăzi.) Boby Bamberbum nu s-a mulţumit niciodată cu jocul în grupul său de adopţie dat, cu oamenii ce-l compun şi, în primul rând cu şefii ce-l arbitrează. Dar, fără a fi ajuns vreodată un delincvent în sensul juridic al termenului, nu s-a înţeles nici cu arbitrii din grupul de adopţie ţintit, unde totuşi a ajuns. Şi unde a constatat că lucrurile stau cu totul altfel, că jocurile de acolo sunt diferite de cum şi le-a imaginat înainte de a le cunoaşte, înainte de a le trăi. Boby Bamberbum, un jucător de înaltă performanţă, nu şi-a găsit niciodată echipa.

Celălalt exemplu ce mi-a venit imediat în minte, vorbind despre cei ce nu se împacă nicicum cu arbitrii grupului lor de adopţie dat a fost Vasco Radulovicz. Un exemplu mai grăitor ar fi greu de găsit.

Lui Vasko Radulovicz toate cunoştinţele îi spuneau „Gyuri”. (De ce „Gyuri” n-ar şti nimeni să spună.) Aşadar, nici Vasco Radulovicz (Gyuri) nu s-a înţeles cu cei ce se nimereau să încerce să-i organizeze jocul. Numai că, în privinţa lui, soarta a distribuit altfel cărţile decât a făcut-o în cazul lui Boby Bamberbum. Vasko, dar o să-l numim şi noi Gyuri, aşa cum a făcut-o toată lumea⁴. Gyuri n-a fost câştigător al olimpiadelor şcolare la matematică, la limba latină, la biologie şi la fizică, aşa că nu i s-a trecut cu vederea „insubordonarea în formă repetată la regulamentul de organizare al şcolii”. (Întâmplător Şcoala generală nr. 13, unde doamna profesoară Victoria a ajuns, treizeci de ani mai târziu, şef de catedră.

Dar aceasta este o pură coincidenţă, fără nici o relevanţă în privinţa lui Vasco Radulovicz.) Adevărul este că Vasko, adică Gyuri, s-a făcut vinovat de „insubordonare în formă repetată la regulamentul de organizare a şcolii” încă din ciclul primar, de unde a fost exmatriculat deja în clasa a III-a. (A III-a B, ca să fim şi mai exacţi.) Aşa că Gyuri, adică Vasko nici n-ar fi avut ocazia să devină câştigător al olimpiadelor şcolare la matematică, la limba latină, la biologie. Şi nici la fizică. După ce a fost dat afară de la Şcoala generală nr. 13 şi după ce a primit o corecţie severă şi acasă, Vasko, adică Gyuri, a urmat un itinerar complicat pe la numeroase alte instituţii de învăţământ, un itinerar complicat până şi de reprodus. Până ce a terminat cu chiu cu vai opt clase şi, nemaisuportând nici arbitrajul de acasă, a plecat mai înainte în comuna Plopii de Sus, apoi, după ce s-a certat şi cu primarul de acolo, a făcut două luni de arest, în oraşul Bekésburg. De acolo a fugit, după un scandal cumplit cu poliţaiul de sector. Aici biografia lui atestată se întrerupe pentru nu mai puţin de douăzeci şi unu de ani. Îl regăsim pe un transatlantic pe ruta Rio de Janeiro – Rotterdam, călătorind într-o cabină de lux. În Olanda a venit cu portofoliul doldora şi a investit norocos în imobiliare. Apoi şi-a extins afacerile şi în Belgia vecină, dar şi în Germania, Austria, Slovacia şi Kazahstan. A dobândit mai multe cetăţenii şi a devenit, peste tot, cel mai important membru al opoziţiei. Când ai lui au ajuns la putere în Norvegia, a devenit, aşa cum s-a aşteptat toată lumea, ministru, dar şi-a pierdut poziţia după doar trei şedinţe de cabinet, după ce s-a certat cumplit şi cu şeful guvernului.

Vasko Radulovicz, Gyuri, după cum e cunoscut peste tot, a avut parte de şase divorţuri, dar se află şi astăzi într-o reşedinţă valorând optsprezece milioane de dolari⁵. Vasko Radulovicz este o persoană profund nemulţumită de modul cum este orânduită lumea, „condusă doar de nişte imbecili care încearcă să-ţi stabilească regulile de conduită, judecă dezacordurile şi abaterile, certifică câştigătorul”. El, Vasko Radulovicz, Gyuri, după cum e cunoscut peste tot, nu poate niciodată să-şi joace viaţa sub un arbitru impus! Chiar şi din poziţia sa de nabab să asculte cum îi spune cineva să facă ce şi cum?! Niciodată! Deşi nu se ştie în ce fel a pătruns cu brio în grupul de adopţie ţintit, totuşi Vasko Radulovicz este o persoană profund nemulţumită de modul cum este orânduită lumea.

Un alt exemplu de destin al cuiva care nu s-a supus arbitrului impus este cazul contabilului Attila Popescu, pe care l-am mai pomenit. (Poate vi-l mai amintiţi: cel care a fost dat în judecată pentru delapidare şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare şi care şi-a regretat fapta şi mai ales că a fost prins). Ei, bine, deşi s-a opus şi el regulilor impuse de arbitrii, contabilul Attila Popescu nu poate fi nicicum comparat nici cu Boby Bamberbum şi cu atât mai puţin cu Vasko Radulovicz, adică Gyuri. Dacă aceştia din urmă s-au opus pe faţă celor statuate în grupul lor de adopţie dat şi au încercat să-l părăsească pentru un grup de adopţie ţintit, unde au şi ajuns (fără ca acest lucru să-i mulţumească), contabilului Attila Popescu nici prin cap nu i-a trecut să dorească să-şi părăsească arealul, ci doar să trăiască mai bine tocmai acolo unde s-a obişnuit să-şi ducă zilele. El nu s-a opus pe faţă arbitrului, ci a încercat să-l păcălească. (Chiar şi în penitenciar, nu şi-a regretat fapta, ci doar că a fost prins.)

Asemenea contabilului Attila Popescu, formele de rezistenţă împotriva regulilor impuse reprezintă majoritatea cazurilor de subordonare: ele nu se îndreaptă împotriva arbitrilor, ci doar împotriva comandamentelor. Şi totul pe ascuns. De aceea, faptele acestea sunt socotite cazuri penale. Boby Bamberbum, în pofida numeroaselor neînţelegeri cu arbitrii, n-a ajuns la închisoare. Vasko Radulovicz, adică Gyuri, a ispăşit o pedeapsă de două luni la Bekésburg, după scandalul cumplit cu poliţaiul de sector, dar, în rest nu se cunoaşte că ar mai fi ajuns la închisoare. (Neînţelegerea în legătură cu tentativa de vot dublu se cuvine s-o uităm, deşi i-a rămas drept o pată în cazier.) Şi, oricum, azi Vasko Radulovicz, adică Gyuri, se opune din palatul său de optsprezece milioane de dolari, liber la mai orice constrângere, fiind profund nemulţumit de modul cum este orânduită lumea, pe când contabilul nostru este înciudat în celula sa din penitenciar doar fiindcă n-a reuşit să calce legile impuse în grupul său de adopţie dat, aşa cum i-a reuşit colegului de birou Iulius Cezar Konstantinopolsky, care a furat conştiincios până la pensie şi a scăpat mereu cu faţa curată.

Alta este situaţia opoziţiei la arbitrii grupului de adopţie dat în cazul judecătorului pensionar Bazil Romaşanu. Jocul acestuia, asemenea oricărui individ om ajuns la vârsta senectuţii, se concentrează pe nostalgia trecutului, pe retrăirea lui, dar, din păcate, doar teoretic… În fond, şi Don Bazilio ajuns la vârsta senectuţii este supus tiraniei stereotipurilor. Inutil de precizat că aceasta fiind situaţia, nici fostul judecător nu doreşte schimbări sau să iasă din grupul de adopţie dat, societatea unde şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă, unde a avut marile sale succese „pe deplin meritate”, unde „a fost respectat de toată lumea”, unde a fost un incontestabil zeu local. Da, pe Preşedintele Tribunalului, pe domnul judecător Bazil, îl saluta de la mare distanţă toată lumea. Iar el, domnul judecător Preşedinte al Tribunalului, nu numai că nu s-a opus arbitrilor şi regulilor impuse de aceştia, dar le-a şi apărat întotdeauna autoritatea, le-a justificat deciziile şi i-a pedepsit pe cei ce greşeau ori acţionau în alt fel. (O vreme, chiar şi pe cei ce erau de altă părere cu Marele Arbitru.)

Da, dar asta a fost mai demult. Acum vremurile s-au schimbat. Şi, vai, nu în bine! Don Bazilio stă mai toată ziua în fotoliul său din faţa televizorului, cu un vraf de ziare aflate la îndemână pe măsuţa de alături. Nu se uită nici la programele distractive, nici la filme. Îl interesează doar ştirile, comentariile şi talk-show-urile. Da, şi, bineînţeles, meciurile de fotbal, mai ales cele ale echipei locale, unde a fost multă vreme în Comitetul de Administraţie. Da, dar atunci echipa activa în prima ligă şi a jucat în două rânduri chiar şi în cupele europene, pe când acum se zbate undeva la coada ligii secunde. Asta cu echipa de fotbal, spune Don Bazilio şi o repetă de câte ori are ocazia, este imaginea perfectă a întregii situaţii din ţară.

Domnul judecător pensionar Bazil Romaşanu este un opozant hotărât al arbitrilor de astăzi. „Vremurile sunt tot mai sumbre” spune şi că „este profund oripilat de halul cum se prezintă cei ce s-au pus în fruntea bucatelor”. Domnului judecător pensionar Bazil Romaşanu nu-i este frică să-şi arate cât se poate de răspicat sentimentele faţă de „mizeria în care am ajuns”, o spune răspicat în faţa rudelor şi cunoscuţilor. Dar vise de a părăsi grupul de adopţie dat nu mai are. Le-a avut vreodată? Cel mult pe vremea cât a fost elev şi a dorit să ajungă actor. Bine că n-a ajuns! Bine că nu s-a lăsat furat de fumurile tinereţii şi, „prin muncă şi vocaţie”, a devenit omul în faţa căruia toată lumea îşi scotea de la distanţă pălăria!

Îşi scotea…

Aşadar, în funcţie de grupul de adopţie dat sau, respectiv, de grupul de adopţie ţintit, rolul, precum şi atitudinea faţă de arbitru este diferită.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.